Cum am văzut Personajele poeziei tinere 2

Merg rar la recitaluri de poezie. Asta şi din motivul că percep poezia exclusiv prin lectură de pe hârtie şi am mari probleme să asimilez un mesaj poetic declamat de cineva. Îmi place să gust poezia în voie. Declamaţiile mi se par o forţare a conştiinţei şi a gustului (să-i zic aşa) poetic. Nici nu reuşeşti să prinzi bine ritmul şi ritul unei poezii că iată vine o alta, apoi alta şi aşa mai departe. E ca şi cum ai vedea un tren şi ai avea nevoie de timp să examinezi atent toate vagoanele, dar ele vin rapid, unul după altul, fără pauză şi te trezeşti că ai văzut doar un tren, fără a fi observat vagoanele. Ei, aproximativ asta este relaţia mea cu poezia declamată.

Altfel, pot să spun că am fost şi am ascultat poezie la „Personajele poeziei tinere 2”, dar nu pot să spun ce fel de poezie la modul special. Noroc că pixul şi carneţelul sunt cu mine, altfel, în doi cu memoria mea, suntem o catastrofă. Nu ştiu de ce am notat anume aceste frânturi şi nu altele. Probabil au fost fisuri ale opacităţii mele auditive.

Am notat deci (pe unii autori îi cunosc suficient, de alţii abia acum aud că scriu şi poezie, la faţă cunosc unul-doi, scuze dacă am încurcat pe cineva):

 „Să vrei doar ce vrea corpul tău...” (Alex Cosmescu) – sună drăguţ, deşi mistic. Personal, fac legătura directă cu Meister Eckhart, sufismul şi Bhagavad Gita, nu ţin minte precis cum sună, dar e acelaşi motiv al abandonării dorinţelor, al desprinderii şi al golirii de sine (sinele social şi rămăşiţele sale camuflate sub masca individualităţii) – detachment, germ. Ledic cum spune chiar Eckhart. Sună proaspăt, ca un strigăt de revenire la nişte origini uitate sau îngropate sub ruine. În alte poezii m-a pus pe gânduri obsesia corporalităţii, a corpului, a dimensiunilor şi a trăirilor corporale.

„Baba îşi numără în gând gâştele pentru a nu se teme de înălţime...” (Corina Ajder)  – mi s-a părut frumos, deşi brutal. Băbuţa aia din poezia ei (nu am reţinut titlul) e emblematică. În alte poezii – inflaţia de Dumnezeu, fie comparat cu un copac, fie sub alte forme. În modul ăsta tema a fost deja epuizată. „Viaţa e un rahat care mă priveşte...”  -

Motivul sudoku (Hose Pablo), cred, sau cuvintele încrucişate, că nu am reţinut precis) – o găselniţă bună. „Hardul meu este un înger din cer...” (probabil Andrei Gamarţ) – asta chiar nu am înţeles-o. Mă depăşeşte, deşi am întors-o în fel şi chip. „Seara m-ai îmbrăţişat ca şi cum niciodată nu aş fi existat...” (tot Andrei Gamarţ, dar nu sunt sigur) – din nou ceaţă. Blocaj.

Daria Vlas: acelaşi motiv al neînţelegerii (nimeni nu mă înţelege... caut un suflet, să-mi scrie un băiat de la ţară, adresa mea de la redacţie) – mi se pare dulceagă chestia asta, şi neserioasă. Setea de refugiu şi înţelegere este trimisă şi ea într-un orizont mitic (cum o face Cosmescu trimiţând adevărata dorinţă la corpul nealterat – poate influenţe din Gheorghe Crăciun?) – la ţară, acolo unde creşte veşnicia, acolo unde oamenii sunt originari şi curaţi, bla, bla... băieţii de la ţară ascultă manele şi visează telefoane mobile. Nu e un vis prea înălţător.  „Eleonora, eu te-am inventat, m-ai scăpat de mine... pe faţa mea nici un rid,  nici un neg, nici o plagă,...”  - o chestie faină, o întorsătură neaşteptată care salvează o poezie altfel fără sens, şi dă tâlc unui dialog cam precipitat.

Vlad Gatman: „Şi dacă soarele răsare în fiecare zi, trebuie să fie o zi caldă...” – optimist nu, ca un aforism oriental. A strigat mult şi aproape că m-am blocat. Nu am înţeles rostul acestui strigăt, oricum nu a ajuns la suflet, undeva la porţile conştiinţei a rămas câte ceva. Ciclul despre Debilul. Nu e neapărat să te faci sărit de pe fix pentru a da o palmă zdravănă lumii sau pentru a rosti un adevăr. „Viaţa e frumoasă...”  mi s-a părut că are aerul de manea. E prea superficială. Un fel de Pangloss poetic. Nu poţi postula decrete metafizice sau morale dintr-un amvon imaginar fără a le justifica cumva. 

În general, am reţinut câteva teme principale: corpul şi corporalitatea, atitudinea „Fuck You” faţă de viaţă, lucruri sau valori în care generaţiile mai în vârstă au „tupeul” să creadă. Prea multă Singurătate. Aproape fiecare autor a avut câte un monolog mai mic sau mai mare, mai cool sau mai hot, mai sincer sau mai puţin sincer despre Singurătate. Original, dar, dintr-o parte, imnurile sau blestemele colective aduse Singurătăţii nu prind. Sună cumva a deja vu. Probabil, autorii nu s-au ascultat reciproc sau nu au dorit să se asculte...

Recitalul a fost conceput sub forma unui spectacol, cu ceva forme de interacţiune între public şi poeţi. A existat un fond muzical oribil (o manea, care m-a făcut să mă întreb dacă manelele pot inspira poeţii, sau îi pot doar dez-inspira şi transpira). Argumentul doamnei Nechit, că uite, aşa e viaţa, aşa sunt condiţiile în care poeţii sunt nevoiţi să scrie, nu prea ţine. Cu acelaşi succes spectacolul se poate face în Piaţa Centrală (nu e rea ideea, chiar dacă este ironică), acolo fondul muzical este natural... Personal, cred că un recital de poezie sună mai bine pe fond de Bach, muzică africană sau indiană. Poezia este o stare a spiritului şi muzica care o dizolvă e un lucru chiar periculos, dacă nu inutil. Mă rog, e posibil să nu fi înţeles eu ceva.

Nu mi-au plăcut:

 - interacţiunea cu publicul. E o chestie de intuiţie artistică şi bun simţ să nu desfăşori mari „trupe” în sală, darmite să iei rând pe rând fiecare spectator şi să-l duci în scenă. E un nonsens; pe lângă faptul cunoscut de toţi că asta irită, mai are şi meritul îndoielnic de a sustrage. Organul vizual şi cel auditiv, prin care trebuia receptat mesajul poetic, a fost blocat în unele momente de parada de indivizi care se plimbau ici-colo, de la scenă în sală şi invers. Un fel de realitate (spectacol) paralelă, nu neapărat utilă. O sugestie – există, şi trebuie inventate, alte modele de interactivitate cu publicul. Bunăoară, la un viitor spectacol, ar fi bine ca poeţii (declamatorii) să stea presuraţi în sală, aşezaţi cuminte în fotolii, să nu se facă vizibili, ci să fie una cu publicul. Poeziile pot fi citite eficient şi din sală. Atenţia publicului ar fi captată mai eficient, în plus, s-ar crea şi un fel de intrigă: „cine va fi următorul?”, care ar menţine treaz interesul general. Chit că sunt impresionante, marile marşuri din sală au mai degrabă un efect negativ.

 - nu am înţeles rostul discuţiilor de după recital. Am încercat să mă întreb ce caut eu acolo, dar nu mi-am putut răspunde. Eu cred că aceste discuţii sunt cumva în afara contextului poetic. Ar fi utile într-un cadru ştiinţific, sau unul mai serios, care ar aduna o comuniune de oameni ce împărtăşesc aceleaşi griji, probleme, dileme, şi hop, vine un nene cu o idee, şi după asta o putem dezbate la infinit. Putem s-o disecăm fie cu ajutorul logicii, fie cu ajutorul raţiunii critice. În cazul recitalului de poezie, discuţiile post‑recital mi se par inutile. Oamenii (adică poeţii) împărtăşesc sentimente, nu idei, nu teorii şi nu ar avea ce să justifice sau să explice. Apoi, ierarhia poeziilor auzite nu coincide neapărat cu cea a poeziilor lecturate în linişte pe hârtie. Ar fi o aiureală să decretezi ierarhii doar în baza unor versuri declamate. Există versuri cu sonoritate şi ritm, dar fără sens, există altele, greoaie, sacadate, dar ucigătoare. O discuţie despre poezii ar trebui pornită doar după ce sunt integrate ambele modele de percepţie (cel puţin). 

 - În plus, publicul nu cunoştea textele, nu era gata să le integreze într-o grilă de valori, nu le-a asimilat normal. Chiar dacă majoritatea autorilor publică pe poezie.ro, asta nu e destul. Ar fi necesar şi util un site, pe care să apară poeziile ce vor fi recitate la şedinţa următoare. Cei interesaţi ar putea face cunoştinţă cu textele, după care şi-ar putea face o părere, şi nu am mai fi nevoiţi să discutăm, la aşa-zisele discuţii despre metafizică, postmodernism şi elite... adică despre toate în afara poeziilor.

1