Poeme dintr-o linişte (aproape) periclitată

Irina Nechit nu face parte dintre scriitorii care editează rar, la intervale de decenii, doar pentru a da semne disperate de viaţă (literară), încercând astfel măcar să salveze nişte aparenţe, să nu se autoexcludă definitiv dintr-un proces şi dintr-un fenomen la care au ţinut, despre care au crezut că va arăta altcumva, dar s-au trezit condamnaţi la o periferie a literaturii. Autoarea Şarpelui mă recunoaşte a publicat în vreo 15 ani 7 volume de poezie, dramaturgie şi critică teatrală. În această aparentă diversitate de interese, constanta ei rămâne poezia, editând, în medie, o carte la trei ani. Este prezentă în antologii naţionale şi internaţionale, în dezbateri pe teme de literatură, în delegaţiile de scriitori care mai pleacă din când în când peste hotare. Poeta se reflectă şi în dramaturgia pe care o scrie şi pe care o promovează de mai mulţi ani: prin lirismul amar infuzat personajelor sau situaţiilor din piese.

Un fel de linişte este noua ei plachetă de versuri, apărută la Editura Vinea, după ce, în 2003, publicase tot la Vinea o altă carte de poezii, Gheara.

Liniştea, propulsată în titlul cărţii, are două semnificaţii care se desprind chiar la lectura primelor texte. Una de ordin personal, firească într-o carte cu poezii lirice. Alta cu implicaţii mai largi, de natură socială, mai estompată pe fundalul întregii plachete. Irina Nechit face o tentativă – autoarea nu e singură nici în poezia, nici în literatura autohtonă – de abordare a unor teme stringente, cum ar fi tema exodului, tema străzii: copii şi oameni ai străzii sau, printr-o sintagmă mai cunoscută astăzi, oameni ai nimănui. Scriitorii simt că trebuie să se implice şi ei, cu instrumentele de rigoare, în probleme ce îi afectează, de fapt, pe toţi, fie direct, fie indirect. De aceea personajul, adoptarea perspectivei, vocabularul visceral, detaliile groteşti (despre toate astea vom mai vorbi) fac parte dintr-o schemă generală a volumului, chiar dacă, am spus, nu este ea una dominantă în volum. Un fel de linişte e deci liniştea de acasă, atmosfera bucolică, netulburată, plină de soare, în spatele căreia se produce în surdină drama. În societate e la fel: exodul masiv din ţară ia locul eventualelor proteste din stradă. Asta e soluţia de moment, asta e decizia oamenilor.

Fumezi fără oprire e tocmai poemul de la începutul cărţii în care poeta pune pe tapet o tragedie moldovenească ce are ochi atât de calmi şi senini. Poemul e construit pe baza unei simple antiteze: dincolo e un el generic, un „nabab” „scufundat în zăpadă până la gât”, căruia picii îi aprind ultima ţigară, dincoace „fetele pe care le-ai iubit / nasc în mijlocul iernii copii morţi”. Peisajul hibernal este potrivit ca simbol al catastrofei ţinând seama de cele mai recente statistici care arată că 53% dintre migranţi şi muncitori pleacă în Rusia.

De la poem la poem observi că Irina Nechit a rămas în cea mai mare parte fidelă tonului şi stilisticii sale, caracteristice încă primelor volume. Păstrându-şi profilul, mai schimbă câte puţin, mai variază, înnoieşte, adaptează. Din păcate, nu am citit Gheara pentru a putea face nişte generalizări mai ample. În schimb, am scris despre Cartea rece, volumul de poezii din 1996 (Contrafort, 1997, nr. 2-3). Semnalam atunci câteva trăsături definitorii care îşi menţin, în mare, valabilitatea, cu precizarea că autoarea încearcă în permanenţă să-şi rafineze discursul. Pe de o parte, calmul scriiturii, pe de alta, neliniştea, dorinţa de a răsturna perspectivele, spre finalul poemului. Erau acolo mici efuziuni, răzleţe, exprimate cel mai adesea indirect, într-un cuvânt, utilizarea unui set întreg de filtre, ca expresie a refulării unui eu ultragiat, într-un fel. Este prezentă şi aici înlocuirea sau alternanţa dintre eul liric şi personaj. Irina Nechit nu a ales atunci, nu face uz nici acum de ofensivă, de un vocabular dur. Dimpotrivă, demersul său e întrucâtva impersonalizat, exprimarea e mai ales criptică. Nu există biografism în poezia ei, ca procedeu de sublimare a lirismului, dar nici nu renunţă în totalitate la biografic, aşa cum se întâmplă într-o poezie sau alta cu doctrină. De exemplu, Pavaj transcrie arid impresiile culese de pe urma unei vizite în Germania. Poemul scoate în evidenţă câteva mărturisiri accentuat epice prin trăsătura lor familiar-intimă: „Mi-au observat zbârciturile de pe gât” sau „m-au rugat să semnez o hârtie albă ca zăpada / mi-au dat nişte euro în plic”.

Cele două volume se aseamănă prin interogaţiile (retorice) abundente. Acum, renunţându-se la semnele de punctuaţie, tensiunea interogaţiilor este ştearsă şi implicită.

În Un fel de linişte, lirismul este exprimat în trepte. Am putea deosebi trei tipuri de poezii.

Poeme lirice tipice, cu eul liric exacerbat, situat în centru şi tot tacâmul. Sunt poeme reflexive, în descendenţa lui Vianu.

Poeme lirice, în care eul liric este marginal, situat în background, aproape o formulă de protocol, păstrată din necesităţi de a respecta rigorile genului.

Poeme tranzitive, în care eul liric cedează locul personajului şi altor voci narative, la persoana a II-a sau a III-a, sinonime, variate doar în plan stilistico-narativ. Sunt poeme scrise după legi ale epicului şi dramaticului.

Lirismul nu e unul de tip confesiv, ci retoric. Retorismul e placa turnantă a tuturor tipurilor de poezie, practicată de poetă nu numai în volumul cu pricina.

Fantasticul sau vizionarismul care îşi face apariţia în unele texte nu este nici el de sorginte lirică, ci tot face parte din procedeele prin care Irina Nechit îşi epicizează formula lirică. Fantasticul nu e descris sub forma unor tribulaţii tipic lirice, ci e un fapt, o întâmplare, cu unele consecinţe: „A intrat o fiară în răcoarea bisericii / cu nările a căutat-o pe Maica Domnului / văzându-i veşmintele aurite s-a ridicat / în două labe în faţa Ei” (Altar).

Irina Nechit îşi radicalizează limbajul, în special vocabularul. E vorba în primul rând de un lexic somatic şi de o bulversare a tuturor simţurilor. Cuvintele preferate sunt: plămân, creier, măruntaie, os, dar şi artere, aortă, sânge etc. şi sintagmele sinestezice „ajungeau direct la inimă”, „să-i mângâi bărbia dublă”, „voi muşca din abdomenul tău bronzat”, „voi rupe bucăţi din tine”, „bate vântul printre arterele mele”, „mirosul de iod ne intrase în plămâni”, „ne priveam unul pe altul / gustând cerul cu vârful limbii”, „mi-a simţit mirosul” etc.

Pe lângă tema personajelor cu care eroul liric intră în contact, personaje care, împreună cu eul liric, modelează universul enunţării, mai sunt teme care se detaşează pe fondul destul de eterogen al volumului: elementele de floră şi faună, ca parte componentă a aceleiaşi lumi complexe de personaje. Peisajele verzi sau, dimpotrivă, desfrunzite, tot felul de păsări ale locului sunt nu numai creatoare de fundal şi atmosferă, ci şi aceiaşi parteneri de dialog.

Mai multe poeme sau versuri tratează tema trecerii omului în general sau a unor persoane mai mult sau mai puţin concrete. Irina Nechit apelează rar la exclamaţii (retorice) pentru a exprima supremul regret, cel al trecerii ireversibile a timpului. Voi cita un fragment din Vin roşu, unul dintre cele mai bune poeme din carte: „Doar cu vin roşu ca de taur aş putea să-mi trezesc mătuşile / care dorm liniştite la umbra zidului pulverizat / doar cu untdelemn sfinţit le-aş unge pleoapele străvezii / prin care se văd irişii lor adânci ca fântânile / Nu şi-au tăiat părul de când le-a doborât somnul / şi pletele lor atârnă din cer / ca o ploaie neagră mirosind a crizanteme ofilite / De ani de zile nu şi-au schimbat lenjeria dantelată / şi nici nu şi-au scos pantofii demodaţi dorm aşa încălţate / pe cearceafuri de atlaz lunecoase precum lumina înserării”.

Poeta Irina Nechit nu face parte din categoria scriitorilor angajaţi, cu aplecare pentru politic, atitudine civică etc. (încă va mai exista o oroare la noi pentru o astfel de poezie, având în minte imaginea aşa-numiţilor poeţi-publicişti din vremea sovietică). Doar când e convinsă că faptul politic şi-a regăsit imaginile artistice adecvate, doar atunci îşi transcrie textul. Poemul intitulat sugestiv Urnele se deschid are următorul final: „Omul din luntre zâmbeşte / ca o persoană publică: / nimeni nu intră de două ori în apa Aheronului”.

Un fel de linişte nu e o carte cu semne clare de bilanţ, de traversare a unei crize sau de deschidere a unei noi perioade de creaţie. E o carte. E transcrierea unui traseu existenţial şi poetic. Poemele sunt ca filele unui jurnal. Volumul nu e un jurnal tradiţional, dată fiind tenta lui non-(auto)biografică, lipsită de miză biografică. Alte semne se citesc în placheta Irinei Nechit: de evoluţie înceată şi sigură.