Noutăţi în politică şi cultură

Când explicaţiile amuţesc

De trei săptămâni încoace în Republica Moldova s-a diminuat considerabil culoarea roşie. Succesul repurtat de democraţi, în alegerile din 3 şi 17 iunie, la Chişinău şi în numeroasele consilii raionale şi orăşeneşti, acolo unde oamenii lui Voronin au pierdut majoritatea, ne face să visăm la o schimbare politică în 2009, când Basarabia ar trebui să îngroape fantoma comunismului o dată pentru totdeauna şi să intre pe o cale sănătoasă de dezvoltare, democratică şi europeană. Rostesc această frază cu destulă precauţie. Maladiile Basarabiei şi remediile de care are nevoie sunt ştiute, dar nu a fost de-ajuns pentru ca lucrurile să se îndrepte. Octavian Paler, a cărui recentă dispariţie ne-a umplut inimile de mâhnire, la fel cum, înaintea sa, plecarea Irinei Eliade şi a lui Alexandru Paleologu – alţi doi iluştri prieteni şi colaboratori ai Contrafortului din primii ani ai revistei –, Octavian Paler, aşadar, obişnuia să mă întrebe (şi era o interogaţie recurentă) cum îmi explic faptul că basarabenii, aflaţi doar 100 de ani sub regim ţarist şi apoi 45 în prizonierat sovietic, şi-au zdruncinat mult mai tare conştiinţa naţională decât ardelenii, care au trăit aproape o mie de ani sub stăpânire străină, maghiară şi austriacă? Explicaţiile, i-am răspuns, nu sunt greu de găsit: ocupaţia ţaristă a înstrăinat Basarabia de viaţa românească şi de procesul de formare a statului român modern din secolul al XIX-lea. Apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, deznaţionalizarea operată de sovietici, prin exterminare fizică şi „spălare pe creier”, s-a servit de o logistică incomparabil mai eficientă decât tot ce inventaseră în materie de tortură cotropitorii vremurilor trecute. „Izolaţi de România şi de cultura naţională, trataţi cu propagandă antiromânească, aşa cum ai turna nu apă, ci gaz lampant la rădăcina unei plante, basarabenii şi-au format o optică greşită asupra lor înşişi. Şi, din păcate, nu au fost ajutaţi să-şi revină.” Aşa îi răspundeam lui Octavian Paler şi celorlalţi intelectuali de peste Prut, care îmi puneau această întrebare, însă argumentele mele – „logice”, „raţionale”, „întemeiate istoric” – nu mi-au putut şterge niciodată sentimentul de ruşine şi extremă nemulţumire pentru ipostaza mea de avocat al absurdului.

Timpul a trecut, dar întrebările au rămas. Zilele acestea, nişte ziarişti tineri de la Bucureşti, aflaţi într-o expediţie de documentare la Chişinău, m-au rugat să le spulber aceeaşi nedumerire: „Nu vă supăraţi, mi-au zis ei, încercăm doar să înţelegem: am văzut de 22 iunie oraşul pavoazat cu drapele tricolore în bernă – era data în care, ni s-a spus, România „atacase” Republica Moldova în ’40 sau ’41... De ce vă agăţaţi mereu de conflictele astea istorice, care nu au nici o legătură cu problemele Moldovei, cu nevoile oamenilor, că doar nu Antonescu e vinovat de sărăcia de azi a moldovenilor!”

Felul uşor neglijent de a formula al interlocutorilor mei, candoarea sinceră cu care îşi exprimau uimirea în faţa unor realităţi cretine, mi-au tăiat brusc pofta de explicaţii. Nu mai e nimic de explicat. Doar de acţionat.

„Noua generaţie” în politică: două portrete

Se vorbeşte şi la noi cu insistenţă despre „noua generaţie în politică”. „Dă bine”, cum se spune, să ai nişte chipuri tinere, spre care să arăţi cu mândrie paternă: „uitaţi, schimbul nostru de mâine, ei ne vor conecta la valorile europene!” Şi marşul tinerilor în politică chiar nu-i o glumă, el pare de neoprit. Am să ilustrez această teză, prezentându-vă două portrete de politicieni în impetuoasă ascensiune, aparţinând unor partide diferite, lăsându-vă pe dumneavoastră să măsuraţi tensiunea care rezultă din acest gen de alăturare. Nu le voi da numele, dar nu e decât un joc de tipul: „mănăstire într-un picior, ghici, ciupercă, c(in)e-i?”.

Primul meu tânăr politician provine dintr-o familie de intelectuali. Nu s-a remarcat în bătălii politice deosebite, dar a ajuns ministru, apoi a fost ales în parlament pe lista partidului de guvernământ, cel comunist, care, ulterior, l-a aşezat într-o poziţie înaltă în ierarhia statului. Poate cea mai înaltă, dacă în Republica Moldova Constituţia ar fi respectată. Semeţ, orgolios, cu detentă de baschetbalist (un adevărat „atlant al statalităţii!”), acest politician de succes şi-a făcut faima de om calculat, care îşi cunoaşte interesele. Se întâmplă, ce-i drept, să mai încurce neologismele (ca Petre Roman, premierul cu pulover al României, care, dorind să gratuleze parlamentul, i se adresa cu „aer opac” în loc de „areopag” – o „gafă psihanalizabilă”, au spus ziariştii). Plăcerea sa de a vorbi preţios, fără a-şi angaja sub nici o formă responsabilitatea, ci doar tonalitatea catifelată a vocii, pe la diverse inaugurări şi recepţii festive, frecventate de ambasadori, pare mai presus decât orice tentaţie din câte îţi poate rezerva puterea. Atent cu propria imagine publică, aşa cum sunt doamnele cu celulita, a greşit grav la ultimele alegeri locale, când şi-a pus obrazul pentru candidatul-fantomă al comuniştilor la funcţia de primar al Chişinăului, şi a pierdut.

Al doilea personaj (mai tânăr decât primul cu aproape 10 ani, dar acest decalaj nu-l plasează într-o altă categorie de mentalitate) s-a născut tot într-o familie de intelectuali basarabeni – una de tradiţie anticomunistă, numărând deportaţi şi deţinuţi politici. După ce a lucrat redactor-şef la o populară emisiune de televiziune din România, s-a întors în Moldova să producă „surprize, surprize”, şi a reuşit în trei ani cât alţii într-o viaţă (nu l-aş compara însă cu Ştefan cel Mare – s-au grăbit alţii să o facă, voluptos-servil, lustruitorii de serviciu ai cauzei naţionale!). A luat-o de jos, din Opoziţie. S-a implicat activ în societatea civilă, apoi s-a aruncat, temerar, în „groapa cu lei” a politicii, câştigând, în iunie 2007, fotoliul de primar al capitalei, fără resursele administrative ale adversarului său, ajutat doar de calităţile cu care l-a înzestrat Natura sau Dumnezeu (luaţi-o cum vreţi). Comuniştii i-au fabricat o imagine de monstru, de căpcăun care mănâncă ruşi pe pâine (cum altădată Victor Ciorbea reforma – ca să păstrăm simetria exemplelor). Când el pare mai degrabă un vegetarian: slab şi uscăţiv, dar mai ales – nu pot scăpa de această obsesie – periculos de tânăr (încă nu l-au părăsit idealurile, încă nu a devenit cinic). Zâmbeşte rar, e sobru chiar şi relaxat, vorbeşte repezit dar limpede, nu se avântă pe panta lunecoasă a neologismelor, dacă simte că vocabularul obişnuit al limbii române îl ajută să se facă înţeles. 

Doi politicieni tineri ai Moldovei. Două portrete. Au, vă rog să observaţi, multe calităţi în comun. De exemplu, ambii au făcut studii în România şi specializări în Occident. Ambii poartă ochelari şi aparţin unei lumi în schimbare. De aici încolo însă totul pare să-i despartă. Primul a ales cariera într-un partid condamnat de istorie, şi asta îl va costa. Îl costă deja. Al doilea a rămas fidel educaţiei pe care a primit-o şi nu s-a lăsat sedus de sirenele ascensiunii cu orice preţ. Şi a avut dreptate. Vor rămâne, mă întreb, cei doi politicieni tineri, zugrăviţi de mine, doi antipozi ilustrativi în manualele tranziţiei? Ne vor preda în continuare lecţii de reuşită? Succesul şi ratarea în politică sunt feţele aceleiaşi monede. Niciodată nu se ştie pe ce parte va cădea, mai ales în Moldova. Şi jocul abia a început.

California Dreamin’ la Chişinău

Cea mai sublimă expresie a libertăţii a fost mereu creaţia artistică. Încearcă să prinzi România într-o imagine cinematografică. Vei vedea o altă ţară, vei descoperi o comunitate mult mai nuanţată şi mai bogată decât orice discurs politic, decât orice articol de dicţionar, decât orice tratat de psihologie colectivă.

Pe 25 iunie a debutat la Chişinău Festivalul Filmului Românesc Contemporan, organizat de Institutul Cultural Român în colaborare cu Ambasada României în Republica Moldova. Sunt prezentate filme de Cristian Mungiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Hanno Hoefer, Nae Caranfil – filme care au cucerit răsunătoare premii internaţionale, transformând România într-o naţiune cinematografică. Programul manifestaţiei cuprinde şi câteva scurtmetraje româneşti şi basarabene. Festivalul s-a deschis cu pelicula regretatului Cristian Nemescu, California Dreamin’. Parcă spre a nu lăsa nici o îndoială asupra titlului, pe afiş, în paranteze, se face precizarea „nesfârşit”. Cuvântul nu doar evocă „zborul frânt” al talentatului Cris­tian Nemescu, ci poartă un mesaj artistico-simbolic. Colegii regizorului plecat au preferat termenul „nesfârşit” sinonimului „neterminat”. Un vis nu se sfârşeşte niciodată, chiar dacă cel care i-a dat glas, culoare, miros şi gust, la un moment dat, şi-a suspendat existenţa fizică. Dispariţia lui Cristian Nemescu şi a regizorului său de sunet, Andrei Toncu, în acel stupid accident de maşină, a fost una dintre cele mai teribile veşti pe care le-a primit cultura română în ultimul timp, o moarte indecentă în absurditatea ei, pentru că nu a lăsat în urmă nici un ecou, nici o semnificaţie de decelat, doar potenţialitatea unui uriaş talent artistic ce nu şi-a mai aflat împlinirea. „Visul californian” al lui Cristian Nemescu este visul unei Românii care i-a aşteptat zadarnic pe americani, în pragul ocupaţiei sovietice, pentru a-i întâmpina după 50 de ani de comunism cu un chip sluţit, emaciat, devastat de microbul resentimentului. Inserarea secvenţelor alb-negru din memoria interbelică a personajelor filmului – feţe frumoase, veşminte îngrijite, interioare burgheze ameninţate de bombardamente – în prezentul anodin al tranziţiei de după ’89, în care totul e făcut să-ţi provoace repulsie, creează premisa artistică pentru coliziunea unor psihologii, alimentate de vechi frustrări convertite în fals legalism (şeful de gară Doiaru, jucat excelent de Răzvan Vasilescu), sau de bovarisme adolescentine (fiica acestuia, rol interpretat cu pasiune de Maria Dinulescu). Transa colectivă pe care o declanşează sosirea unui tren cu militari americani într-o mică gară de provincie românească spune ceva despre modul nostru de a căuta refugii iluzorii şi salvări de mucava. De ce ni se întâmplă mereu asta? De ce suntem uitaţi, iubiţi şi apoi abandonaţi? Promiscuitatea vieţii reale, în care ne bălăcim, amplifică telenovela aspiraţiilor româneşti. Şi nimic nu ne aduce cu picioarele pe pământ, atâta timp cât refuzăm să ne asumăm nişte responsabilităţi, atâta timp cât pasăm, din minister în minister, de la primar la şeful de gară, de la sindicalişti către soldaţii americani, luarea unor decizii ce ne privesc, iar când se întâmplă să ni le asumăm se-alege praful şi pulberea, ca la mineriade. Un film – California Dreamin’ – despre comunităţile nevertebrate, mistuite de patimi joase şi vise fantasmagorice, şi despre definiţia unei civilizaţii absente: raţionalitate şi simţ al proporţiilor.

Actorii Răzvan Vasilescu şi Maria Dinulescu, alături de reputatul critic de film, doamna Magda Mihăilescu, şi regizorul Hanno Hoefer, i-au adus un emoţionant omagiu lui Cristian Nemescu în faţa unui public care umpluse până la refuz sala mare a cinematografului Patria din Chişinău. Celelalte filme s-au bucurat de aceeaşi caldă primire. O singură chestiune a perturbat buna desfăşurare a festivalului: nu se ştie din ce motive direcţia cinematografului Patria a schimbat ora de proiecţie a filmelor: 18.00, cea anunţată în toate programele difuzate presei, cu 17.00, creând confuzie în rândul spectatorilor. A fost o diversiune sau doar o neglijenţă în spiritul locului? Putem doar presupune. Din fericire, lumea „s-a prins” repede de schimbare şi a luat cu asalt „sala mică” de la Patria, acolo unde s-au proiectat restul filmelor. S-a stat şi în picioare, într-o atmosferă încinsă la propriu.