Franţa, o nouă Republică?

Franţa se află în campanie electorală: candidaţii au fost anunţaţi, presa a început să fiarbă, dezbaterile sunt în toi. Nu poţi sta deoparte de viaţa politică în Franţa, şi cum francezii iubesc politica şi îşi exersează discursul personal ori de câte ori au ocazia, mi-am băgat şi eu nasul să aflu cum stau treburile cu partidele şi programele lor. Sunt două puncte critice în programul fiecărui partid, indiferent de culoarea sa: emigraţie – imigraţie, şi politicile sociale. Judecând după faptul că fiecare partid şi-a inclus în programul său soluţii diferite pentru aceste probleme, şi mai mult încă, faptul că discuţiile se poartă aproape exclusiv asupra acestor două puncte, tragem concluzia că Franţa se află în pragul unei schimbări majore.

Principalele partide, candidaţii propuşi şi programele lor

Union pour un mouvement populaire  este un partid creat de către Jacques Chirac pe data de 23 aprilie 2002, imediat după primul tur al prezidenţialelor, pentru a strânge laolaltă toate forţele de centru şi dreapta, mai puţin bineînţeles Frontul Naţional al lui Le Pen, cu care avea să se confrunte în al doilea tur. Chirac a câştigat atunci alegerile cu un procent ameţitor: de 82.06%, graţie şi voturilor masive ale stângii care a avut de ales între „două rele”. Ceea ce face acest partid să fie puternic sunt cele trei familii/moşteniri care stau la baza lui: familia gaulistă, liberală şi centristă. Baza ideologică, departe de a fi pestriţă şi incoerentă, beneficiază de moştenirea RPF (Rassemblement du Peuple Française), partid cu care De Gaulle vine la putere pe 8 ianuarie 1959, o moştenire importantă prin imagine şi prin faptul că atinge coarda naţionalistă a francezilor, atât cât trebuie. Apoi, familia liberală, reprezentată de vechiul partid al Republicanilor Independenţi aduce culoarea politică, centru-dreapta, şi principalele puncte de reper ideologice. Chiar dacă liberalii francezi sunt mai degrabă anemici înainte de a doua jumătate a secolului XX, după absorbirea Partidului Ţăranilor în 1951 se structurează puternic ca alternativă la politicile dirijiste ale Partidului Comunist şi Partidului Socialist, şi reuşesc să aducă Franţei un preşedinte între 1974 şi 1981 - Valéry Giscard-d’Estaing. Curentul centrist îşi are rădăcinile în evenimentele revoluţionare din 1791 şi se compune în principal din două partide: Partidul radical (numit iniţial în 1901 foarte alambicat ”Partidul republican, radical şi radical-socialist”), radicalism care încă de la origini a fost ataşat valorilor de proprietate privată şi laicitate, şi Partidul Democrat Creştin, bine structurat încă din secolul XIX. Cele două partide, radicalii şi creştin democraţii, sunt aliate în momentul de faţă la UMP şi reprezintă pivotul pe care partidul se poate răsuci spre dreapta sau stânga, după interes.

Este important să menţionăm toate aceste aspecte istorice şi ideologice pentru a înţelege programul pe care UMP îl propune alegătorilor în 2007 şi de ce partidul reprezintă o forţă politică. Candidatul UMP este Nicolas Sarközy de Nagy-Bocsa (tatăl său este emigrant ungur, descendent al unei familii aristocrate cu domenii la 100 km de graniţa cu România!), Sarkö, pe scurt, cum îi spun francezii. Fost ministru de Interne şi de Finanţe, bun orator, redutabil în dezbateri, şi-a format o imagine de dur, de om energic care va lua reformele de coarne şi va da cu ele de pământ. Nu putem spune că Sarkö s-a bucurat de sprijinul întregului partid, Dominique de Villepin şi-a manifestat făţiş nemulţumirea pentru candidatura sa, dar a fost pentru prima dată în istoria dreptei franceze când membrii partidului şi-au ales prin vot candidatul la preşedinţie. Programul propus de Sarközi include: politici dure în ceea ce priveşte imigraţia şi criminalitatea, introducerea unui program mai lung de lucru pentru francezi, scăderea masivă a subvenţiilor sociale, repatrierea imigranţilor fără acte, les sans papiers. Pe plan european, UMP se opune extinderii UE şi aderării Turciei, deşi, iniţial, Chirac a susţinut candidatura acestei ţări. Sarközi propune însă un parteneriat strategic Turciei, fără a avea însă statutul de membru.

Al doilea partid francez ca număr de membri militanţi, după UMP, este Partidul Socialist. În sondajele de opinie efectuate recent el se află la o diferenţă de câteva procente înaintea UMP-ului. PS-ul îşi trage rădăcinile din SFIO (Section Française de l’Internationale Ouvrière), care, la rândul său, se revendică din prima manifestare politică legală a muncitorilor francezi FTSF (Federaţia Muncitorilor Socialişti din Franţa, creată în 1879) şi din POF, Partidul Muncitorilor Francezi creat în 1882. Anii de după război sunt tulburi, iar SFIO se face şi se desface în mai multe alianţe, este un timp când stânga franceză se caută pe sine. SFIO devine PS din punct de vedere legal în 1969, dar abia după 1971, când François Mitterrand devine prim-secretar al partidului, se poate vorbi de PS cu adevărat. Cu imaginea unui socialism convertit la economia de piaţă, Partidul Socialist al anului 2007 propune drept candidat la alegerile prezidenţiale pe Ségolène Royal, o doamnă politician, fost ministru al Mediului în 1993 şi de două ori ministru delegat între 1997 şi 2001. „Prima lege pe care o voi depune pe biroul Ansambleii Naţionale, dacă voi fi aleasă, va fi legea contra violenţei asupra femeilor.” (Liberation, 24 noiembrie 2006), susţine doamna Royal. Chiar dacă societatea franceză reclamă probleme cu impact mai mare pe plan social şi politic, feminismul se află în campania sa înaintea planului economic, instituţional sau al politicilor sociale. În discursul său întâlnim deseori formulări de genul: „vă vorbesc din punctul de vedere al unei mame”, sau „eu nu aş vrea pentru copiii mei aşa ceva” sau trimiteri frecvente la persoanele cu handicap, evocări ale neajunsurilor persoanelor din scaunul rulant (cum a fost cazul emisiunii electorale din 20 februarie difuzată pe postul naţional TF1). Dulcegăreala acestui tip de discurs a fost totuşi trecută cu vederea de presă, tonul doamnei Royal fiind considerat ca unul ce contrabalansează rigiditatea şi vehemenţa principalului oponent, candidatul UMP, Nicolas Sarcözy. Programul Royal propune creşterea salariului minim pe economie (al SMIC-ul), creştere de unde, din mila Măriei sale? Pentru că de schimbări majore la nivelul fiscalităţii sau al investiţiilor nu se pomeneşte nimic în acest program electoral. În fine, în ceea ce priveşte imigranţii sosiţi legal sau ilegal, doamna Royal se pronunţă în favoarea naturalizării lor fără excepţie. Nu găsim însă nici o precizare cu privire la dinamica pieţei forţei de muncă după adoptarea unor astfel de măsuri, sau al capacităţii de integrare în spaţiul locativ, o mare problemă a oraşelor franceze.

În 1920, o fracţiune a  SFIO aderă la internaţionala comunistă instituită cu un an mai devreme de Lenin. Astfel ia naştere SFIC (Secţiunea franceză a internaţionalei comuniste) ce va fi numită imediat apoi Partidul Comunist Francez. Cu o istorie destul de tumultoasă în cadrul mişcării de stânga franceze, PCF a rămas totuşi un aliat tradiţional şi de nădejde al PS-ului. Astăzi, partidul ocupă 7 locuri în parlament în urma scrutinului din 2002 şi propune un candidat pentru alegerile prezidenţiale din 22 aprilie 2007: liderul său, doamna Marie George Buffet. „Cele patru şantiere”, cum le numeşte doamna Buffet, sunt pilonii programului său politic: eradicarea şomajului, creşterea salariilor (aducerea SMIC-ului la 1500 euro!!!), garantarea unui „acoperiş pentru fiecare”, asigurarea dreptului la asistenţa medicală printr-o poliţă universală. Banii ar urma să vină din impozitarea societăţilor comerciale (a patronatului) care, în momentul de faţă, plăteşte 15% impozit pe venit, faţă de 17% cât plăteşte o persoană fizică. Măsura sună bine, ce-i drept, dar oare acoperă toate nevoile? Partidul comunist vine cu soluţii la problemele sociale cu mare priză la public, dar din cauza neglijării celorlalte sectoare, şi mai ales a politicii europene, nu se bucură de o largă încredere. Cu toate acestea, liderul său mizează pe o „erupţie cetăţenească.” (L’Humanité, 5 decembrie 2006).

Frontul Naţional a fost creat dintr-o organizaţie naţionalistă franceză – Ordinea nouă –  pentru a lua parte la alegerile prezidenţiale din 1973. Pe 5 octombrie 1972, Jean-Marie Le Pen este ales preşedinte și va rămâne în funcţie până astăzi, fiind în acelaşi timp cel mai perseverent candidat la prezidenţiale din istoria Franţei. Deşi considerat un partid de extremă dreaptă, Frontul Naţional ajunge în 2002 în turul al doilea al prezidenţialelor, dar totul se dovedeşte a fi numai un foc de paie. Acuzaţiilor de extremism Le Pen le răspunde prin afişe care citează liderii Hezbollah: „ ” Frica faţă de emigranţii magrebieni şi arabi a constituit un capital politic pentru Le Pen. Discursul său este unul populist, teatral şi este axat cu preponderenţă asupra imaginii Franţei decât asupra problemelor punctuale cu care se confruntă societatea franceză. Grupările monarhiste, aproape invizibile ca procent electoral, au fost aliaţii tradiţionali ai partidului. În mare, programul acestuia se opune deschiderii graniţelor Franţei, chiar faţă de UE, revigorarea economică prin mijloace proprii, aducerea strălucirii culturale de odinioară. Descriindu-şi partidul, Le Pen obişnuieşte să zică: „Economiquement de droit, socialement de gauche et nationalement de France.”

Către o nouă Republică?

În plan extern, atitudinea faţă de extinderea UE, şi pe plan intern, problema şomajului, care atinge 9%, a emigranţilor, dar şi a pierderii de materie cenuşie, de forţă intelectuală sau a brain-drain-ului cum îi mai spun „specialiştii”, pun Franţa într-o situaţie delicată. Ne putem aştepta ca în al doilea tur de scrutin să se califice doamna Royal şi Sarcözy. De asemenea, frica încarnată a comuniştilor faţă de măsurile unui partid de dreapta i-ar putea face să cedeze voturile socialiştilor. Chiar dacă aceştia din urmă nu propun un program coerent de guvernare şi un preşedinte care are mai degrabă imaginea mamei răniţilor, PS-ul are şanse reale de a ieşi învingător. Un sprijin ar putea veni şi din aripa conservatoare a UMP care nu prea înghite imaginea de dur a lui Sarközy. Pentru ei socialiştii (zice-se!) au pregătit următorul afiş cu imaginea lui Sarközy titrat: Vote Le Pen.