Revoluţionar despre revoluţie

Cronologic, dacă ar fi să pun cap la cap cele trei filme despre care vreau să vorbesc, ordinea lor ar fi: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost, respectiv, înainte de revoluţie, în timpul revoluţiei şi mult după revoluţie - început, cuprins şi concluzie. Tocmai de aceea le tratez împreună, deşi sunt foarte diferite.

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, debutul în filmul de lung-metraj al regizorului Cătălin Mitulescu, este povestea unei adolescente, Eva Matei (Dorotheea Petre), o tânără de 17 ani, elevă la un liceu din Bucureşti, care este mutată la o şcoală profesională, pentru faptul că a spart un bust al lui Ceauşescu, când adevăratul vinovat este, de fapt, Alexandru, prietenul ei, fiul securistului local; sau este povestea unui puşti de 7 ani, Lalalilu, care hotărăşte să-l omoare pe Ceauşescu, pentru că acesta o supără pe sora sa. Niciodată nu sunt ambele în acelaşi timp, poate doar atunci când cei doi fraţi îl privesc pe tatăl lor imitându-l pe Ceauşescu.

Eva nu este revoltată; ea nu este, totuşi, supusă. Tratează totul cu lejeritate, dramele ei, dacă sunt, nu se simt. Ca personaj, este schematic, dar asta o înconjoară de mister şi sugerează mai multe decât spune sau arată. O vedem sigură pe ea şi calculată, în momentul în care merge la directorul liceului cu mama ei, dar îşi pierde capul când Andrei, fiu de disident, a cărui familie se mută în cartier, îi propune să fugă din ţară, trecând Dunărea în înot, şi o ia atât de în serios, încât pregătirile devin de un comic absurd. Cei doi îşi pun totuşi planul în aplicare, dar la jumătatea drumului Eva se întoarce, exact aşa cum plecase, fără să spună nimic, nu doar celor de acasă, ci chiar şi spectatorilor care o urmăresc. Este imprevizibilă, dar mă întreb cât din aceste caracteristici ale personajului sunt intenţionate şi cât din ele denotă din nesiguranţa scenariştilor care au creat-o.

Lalalilu (Timotei Duma, joacă extraordinar), este un copil precoce, care are preocupări şi dorinţe ce depăşesc uneori graniţele copilăriei, cum ar fi faptul că îşi doreşte să moară, ba mai mult, îşi doreşte să moară, fiindcă l-a supărat Ceauşescu. Apoi hotărăşte să-l omoare el, la rândul său, pe Ceauşescu, sau visează să construiască un submarin cu care să plece tot cartierul din ţară, sau se întreabă dacă şi lui Ceauşescu i-au căzut dinții. Îmi vine greu să cred că toate preocupările unui copil din acea vreme se învârteau în jurul Dictatorului.

Când intri în sala de cinematograf, deja ştii că vei vedea un film despre epoca de dinainte de revoluţie şi se mizează mult pe asta. Filmul excelează în detalii şi elemente „comuniste”, dar parcă unele sunt prea expozitive, prea puse acolo, prea arătate cu degetul (fiul securistului versus fiul disidentului), sau mizează pe o oarecare nostalgie a spectatorilor ca să creeze emoţie. Mă gândesc la momentul de folk patriotic, în care elevii de profesională sunt puşi să cânte piesa tautologic intitulată „Ţara noastră-i ţara noastră” (piesa este şi pe generic), moment care se vrea evocator pentru toţi cei care au cântat la un moment dat acest cântec sau oricare altul de genul ăsta, pe care eu (la revoluţie aveam 4 ani) l-am privit cu ironie şi nu mi-a spus nimic.

Cât despre sfârşit, al lumii, al unei epoci, aproape că este trecut cu vederea. Toţi par atât de ancoraţi în ce li se întâmplă, încât revoluţia, arătată doar prin câteva imagini la televizor, o scurtă scenă cu familia îmbrăţişată şi trista veste că Alexandru a murit luptând, nu pare să însemne mare lucru. Schimbarea, văzută prin geaca de jeans a lui Lalalilu, îi permite Evei să-şi îndeplinească visul, acela de a pleca în străinătate.

În Hârtia va fi albastră (regizor: Radu Muntean) acţiunea se petrece în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, când soldatul Costi (Paul Ipate) fuge din post cu intenţia de a ajunge în centrul Bucureştiului pentru a lupta împotriva teroriştilor. Locotenentul de miliţie Neagu (Adi Carauleanu) pleacă pe urmele sale. Acţiunea se despică pe două planuri.

Costi se întâlneşte pe drum cu un ţigănaş revoluţionar, interpretat admirabil de Andi Vasluianu, împreună cu care ajunge la o vilă de unde se trage, nu se ştie spre cine, şi în care un fel de şef cu voce deja răguşită (Ion Sapdaru) dă ordine. Este întâlnirea cu haosul. În acest moment, Neagu ajunge la televiziune, unde armata preluase „controlul”, primind telefoane, dând comenzi şi urmărind televizorul, într-o sală în care tot intră şi ies oameni şi nimic nu e clar. Este a doua imagine a dezordinii.

Când eşti parte dintr-un eveniment, nu poţi judeca lucrurile, fiindcă eşti purtat de evoluţia lor. Filmul redă minuţios, clar şi bine construit cea mai mare confuzie, în care sunt antrenate personajele, până când nici unul nu mai înţelege ce se întâmplă, dar continuă să se mişte fiind purtaţi de val. Este probabil imaginea cea mai apropiată de ce s-a întâmplat cu adevărat.

Filmul începe cu sfârşitul. Totuşi, asta nu-i scade din potenţialul narativ. Este construit ca o demonstraţie. La început vezi niște oameni, îmbrăcaţi în haine militare, care sunt împuşcaţi. Pe parcursul filmului nu ţi se explică de ce au fost împuşcaţi, ci pur şi simplu ţi se prezintă o dezordine care demonstrează că nu mai are nici o importanţă, iar cele câteva personaje nu sunt decât câţiva care şi-au găsit moartea în acest fel.

Şi totuşi, deşi filmul funcţionează perfect, ca un mecanism inteligent, nu te convinge până la capăt. Vina este a personajelor principale, soldatul Costi sau locotenentul Neagu, care nu-ţi provoacă nici o emoţie, nici o grimasă, nu te fac să empatizezi cu trăirile lor, te lasă rece, nu te transpun acolo, ci te ţin la distanţă. În mod paradoxal (sau poate intenţionat), personajele „apariţii”, cum ar fi ţiganul sau şeful de la vilă sunt mai pline de farmec şi mai reale.

A fost sau n-a fost, primul film de lung-metraj al regizorului Cristian Porumboiu, este construit ca un talk-show interactiv, organizat de o televiziune de provincie, cu întrebarea: a fost sau n-a fost revoluţie cu 16 ani în urmă în oraşul lor? Emisiunea, moderată de Jderescu (Teodor Corban), îi are ca invitaţi pe profesorul Mănescu (Ion Sapdaru) şi pe bătrânul Piscoci (Mircea Andreescu).

Începutul plasează acţiunea într-o anumită localitate, prin câteva imagini descriptive, care arată cum stau pe acolo lucrurile. Profesorul Mănescu, tocat întâi de soţie să vină cu salariul întreg acasă, trece pe la bar să se informeze despre ce făcuse noaptea trecută, moment în care aflăm că se certase cu „chinezul” şi că datorează o mare sumă de bani cârciumarului, se duce la şcoală, unde, după ce le dă o lucrare de control elevilor, culmea, în ajunul sărbătorilor, dă tot salariul pe datorii. Ajunge în final la acelaşi chinez de la care împrumută o sumă de bani. Jderescu, ajutat de soţie, care îl îmbracă şi îi face micul dejun, sună la potenţiali invitaţi, dintre care unul nu mai răspunde deloc, se enervează, se duce la studiou unde tocmai se trăgea un videoclip, dă câteva indicaţii şi încearcă să-şi convingă amanta că e urât la Bucureşti iarna. Piscoci, cel mai onorabil dintre toţi, este un bătrân care îşi duce viaţa singur şi care face pe Moş Crăciun, acum, ocazional pentru vecini, în tinereţe, mai des.

Emisiunea îi reuneşte pe cei trei, aşezaţi la o masă mică, atât de mică, încât într-un prim-plan al lui Jderescu încape şi faţa bătrânului Piscoci, având în spate un panou cu imaginea Pieţei, unde s-a desfăşurat Revoluţia. Întrebarea pe care îşi propun s-o dezbată cei trei: a fost sau n-a fost în oraşul lor revoluţie? Modalitatea de a afla acest lucru: prin memoria colectivă. Deşi Jderescu începe pompos citându-l pe Socrate (ceva mai târziu el va repeta cu exactitate citatul, dovadă că doar la atât se rezumă cultura sa universală), pe parcurs lucrurile tind să se reducă la elemente din ce în ce mai mărunte, cum ar fi exactitatea orelor la care s-a întâmplat aşa-zisa revoluţie, poziţia „revoluţionarilor” în Piaţă în raport cu ghereta paznicului sau cu statuia, sau un telespectator care-şi aminteşte că Mănescu ar fi băut până dimineaţa lângă piaţă, apoi ar fi plecat acasă. Este demonstraţia faptului că un lucru mare, cum ar fi revoluţia, poate să-şi piardă din importanţă în faţa lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Cea mai adevărată şi sinceră versiune a ceea ce s-a întâmplat o are însă Piscoci, care, până la sfârşit, este aproape ignorat. Pentru el acea zi rămăsese în minte pentru că s-a certat cu nevasta, s-a dus la grădina Botanică şi a furat câteva magnolii ca s-o împace, la televizor au promis că dau o sută de lei pentru sărbători, apoi s-a întrerupt programul TV, pentru că la Bucureşti se consuma Revoluţia, abia după aceea a mers şi el în piaţă unde era multă lume.

Eu personal prefer A fost sau n-a fost. În primul rând, autorul n-a trebuit să refacă o perioadă îndepărtată, presărând elemente de genul portrete ale lui Ceauşescu (Porumboiu este foarte atent la detalii, dar stăpânind foarte bine mediul în care îşi plasează acţiunea, acestea nu par să-i fi dat multă bătaie de cap) şi deci filmul este cel mai autentic. Dialogul este impecabil construit, având atâta forţă, încât să nu observi că stă pe un cadru fix câteva minute. Personajele sunt foarte bine conturate, foarte bine puse în valoare de actori.

Deşi Revoluţia este marele subiect - tratat diferit, dar comun pentru toate - celor trei filme le lipseşte revoluţia propriu-zisă. Ea este doar sugerată, sau prezentată prin mici fărâmituri, dar niciodată nu ia grandoarea pe care probabil c-a avut-o. Nu mă refer neapărat la mulţimi de oameni care scandează şi luptă, ci la acel spirit în mişcare, la acel val care te prinde din mers, care te umple de entuziasm. Revoluţia nu s-a simţit. A fost tratată la rece, cu o atitudine detaşată, dată probabil de faptul că au trecut suficienţi ani de la evenimentul propriu-zis ca acesta să poată fi analizat şi despicat în mici poveşti. Sau poate că cei trei creatori şi chiar publicul s-au săturat să vadă genul acesta de revoluţie de amploare, poate că era timpul ca revoluţia să capete individualitate, să se personalizeze.

Această tentă minimalistă, care poate fi chiar şi consecinţa unui buget redus, creează însă un trend sau o Şcoală, în orice caz, o vădită turnură şi un nou val de regizori talentaţi care au ce spune şi ştiu cum s-o spună.

Uimirea mea este însă nu stilul în care au ales cei trei să facă filmul, ci tema, această stranie coincidenţă, care poate îşi are o explicaţie logică, sau poate era nevoia de a umple un gol pe care-l avea cinematograful românesc la acest capitol.