O carte-testament

Cultura română e în căutarea (unei noi) identităţi(i).

Aşa ar trebui să înceapă un discurs optimist despre starea actuală a oricărei culturi, fie ea română, franceză sau americană. Cu raportare la cultura noastră însă, optimismul nu rezultă din constatarea unei realităţi în mişcare (de la formele şi atitudinile mai vechi spre altele noi), după cum se întîmplă în culturile occidentale, ci mai mult din nevoia de a vedea în căutare o realitate care păstrează şi fortifică, în aparenţă, toate însemnele culturii, dar rămîne în continuare tributară unei mentalităţi ce a normat, cu precădere în perioada postbelică, mecanismul de substituire a sensului mişcării cu mişcarea însăşi. Dinamismul autotelic al culturii române e în perfect acord cu haotismul metamorfozelor sociale şi politice care au cuprins lumea românească după revoluţie. Se observă o permanentă schimbare la nivel de instituţii, personalităţi şi produse culturale, dar această schimbare nu are un vector, nu e concepută în perspectiva unei finalităţi transcendente intenţiei imediate de promovare a unui brand susceptibil de noutate.

În realitate, nouă, pe scena culturii, nu este niciodată masca pe care o îmbracă actorul, ci actorul însuşi. Mai mult decît atît, o simplă schimbare de actori nu este suficientă. Uneori, aceiaşi actori devin alţii dacă le propui un alt tip de scenariu şi dacă îi înveţi să-şi interpreteze într-o cu totul altă manieră rolul. Aşadar, e nevoie de o schimbare mai profundă, privitoare la regula jocului şi mai puţin la impulsul de a juca de dragul aflării în treabă. De unde şi importanţa crescîndă a regizorului, a acelui „manager vizionar” care să administreze, în spiritul zilei de azi, teatrul culturii.

Statutul culturii (şi literaturii) române actuale, crizele ei identitare, originalitatea şi complexele acesteia sînt temele principale ale dezbaterii iniţiate de Gheorghe Crăciun într-o veritabilă artă a războiului pentru cultură, intitulată Teatru de operaţiuni (Piteşti, Editura Paralela 45, 2006). Această culegere de articole polemice, răspunsuri la anchete şi interviuri pe care le vom regăsi în presa literară a ultimilor ani, îşi vădeşte încă prin titlu caracterul strategic, iar prin cuprins – excelenta organizare tactică a discursului ce rămîne unitar şi univoc indiferent de circumstanţele temporale în care se produce sau de realităţile culturale la care se referă.

Tonul discuţiei este dat încă din primul capitol al cărţii grupînd articolele consacrate anamorfozelor culturii române. Gh. Crăciun afirmă că „sîntem o cultură preocupată de închiderea în noi înşine”, „forţele catabazice ale ethos-ului românesc” aflîndu-se mereu pe o „poziţie dominantă”. Ceea ce ne trage la fund este marginalizarea „componentelor transculturale şi multiculturale” de care, cu certitudine, nu ducem lipsă, dar peste care trecem cu uşurinţă odată ce ne încăpăţînăm să ne construim modelul cultural pornind de la datele aşa-numitei tradiţii şi de dragul aşa-numitei continuităţi. Conservarea unei tradiţii literare, fie că este vorba de paşoptism sau de literatura interbelică nu este, în sine, nici bună şi nici rea. Doar că, în lumea în care trăim, ea este improductivă. O cultură modernă, de tip european (pînă la urmă, acesta-i dezideratul, nu?), trebuie să se remarce prin „creaţia de idei”, iar aici sîntem ca şi inexistenţi. Preferăm spiritul „buimac metafizic” sau mioritic al nesfîrşitelor divagaţii şi elegii pe marginea dramei noastre istorice (care e, în opinia clasicizată deja, o dramă mai mult geografică), refugiindu-ne, paseist, în valorile (reale sau... voite) ale trecutului, iar atunci cînd vrem să gîndim în actualitate, nu creăm, ci ne recreăm în rezervaţiile spiritualităţii noastre (o iluzie filozofică, în fond), speculînd sau glosînd „subţire, frivol, în vîrful peniţei”. În consecinţă, autorul deplînge faptul că nu formăm o cultură cu „pedagogia ideii”, cu „religia pragmatică a reuşitei şi eficienţei”, preferînd un anumit stil înnobilat de emblema culturii, o anumită conduită stilistică (o poză) în interiorul acesteia. Tot ce se întîmplă la noi de aproape două secole e o (re / de) construcţie prin limbaj şi mai puţin o construcţie prin idee: M. Kogălniceanu „demontează cu seninătate convenţiile epicii realiste” în lipsa unei proze realiste propriu-zise, C. Noica face o „hermeneutică speculativă de o mare frumuseţe poetică”, deşi nu avem un dicţionar etimologic şi o semantică a limbii române, M. H. Simionescu „parodiază cu dezinvoltură structura şi substanţa” enciclopediilor şi bibliografiilor fundamentale, absente şi ele etc. Înlocuirea creaţiei de idei cu tivitura verbală în trena gîndirii europene (de azi) sau româneşti (de altădată) este, într-un fel, o moştenire a tristei epoci comuniste în care „tableta cu aer de parabolă”, „vorbirea printre rînduri” deveniseră condiţia esenţială a supravieţuirii în şi prin cultură. În acelaşi timp, ea denotă şi o meteahnă mai generală care ne „macină” încă de la începuturile modernităţii: „opulenţa sensului, hipersemnificaţia”, răsturnarea raportului dintre sens şi informaţie / adevăr în favoarea „spectacolului” lingvistic. Boala are însă şi nişte cauze profunde: „Nu sîntem obsedaţi de altceva, ci de altfel, şi asta dintr-o funciară teamă de necunoscut. Pe care o dublează şi un redutabil, aproape mitic, complex al identităţii”; „Un prea puternic instinct de conservare (...) ne-a condus la un prea fragil simţ al virtuţii personale”. Concluziile autorului sînt, în realitate, nişte îndemnuri spre o radicală schimbare de atitudine. Constatînd gregarismul şi comodităţile noastre ortodox-balcanice, analizînd paradoxurile modului nostru de poziţionare anistoric în istorie, alimentate, iniţial, de izolaţionalismele şi anacronismele epocii ceauşiste, iar acum – de angoasele în faţa provocărilor prezentului, ironizînd iresponsabilitatea limbajului politic, economic, juridic, filozofic ce se reflectă în sau reflectă neseriozitatea întreprinderilor noastre cotidiene, Gh. Crăciun spune că „gîndirea cu braţele încrucişate pe piept sau cu ochii pierduţi în bolta cerului nu poate produce efecte mobilizatoare”. Soluţia pare a fi simplă şi totuşi greu de impus într-o societate dominată încă de mirajul unicităţii sale în(tru) marginalitate. E nevoie de integrarea tuturor „formelor spontane, individuale” ale creaţiei într-o paradigmă concepută ca un „model proiectiv”. Această integrare este întotdeauna „administrată” de nişte personalităţi directoare („puncte de reper”), credibile atît în calitatea lor de factori ai culturii, cît şi în dimensiunea etică a faptelor, atitudinilor şi implicării lor în viaţa cetăţii. Şi cum peisajul culturii române actuale este pigmentat de griul suficienţei sau de tonurile aprinse ale egolatriilor ce dinamitează, în ţipătoare brand-uri, tăcerea şi frustrarea de odinioară, e aproape imposibil de întrevăzut, chiar şi printre cei mai instruiţi oameni de cultură ai momentului, pe acel „regizor” care ar transforma meschinele certuri şi confruntări de azi în bătălia ideilor şi valorilor de mîine. Şansa culturii române stă în capacitatea creatorilor ei de a adopta o strategie comună de activitate care s-ar întemeia pe cele mai elementare şi pline de bun-simţ principii pe care le cere procesul însuşi al (re)integrării în lumea europeană. Acest început de secol trebuie să fie deci epoca unui nou Maiorescu sau Lovinescu. În caz contrar, va fi încă un start ratat, ca atîtea altele din nu foarte îndelungata, dar extrem de decepţionanta noastră istorie culturală modernă.

Şi mai dureroase sînt constatările pe care le face Gh. Crăciun, în capitolul Peisaj şi bătălie, privitor la instituţia scriitorului („confuzia dintre scriitorul adevărat şi manufacturierul  literar riscă să devină, într-o economie de piaţă lipsită de criterii, ca a noastră, totală”) şi la starea actuală a literaturii române, căreia „îi lipseşte noutatea problematică, deci forţa de impact”. Uşoarele parti-pris-uri generaţioniste (optzeciştii ar fi, în opinia autorului, primii care au realizat că un model de dezvoltare de genul continuitate prin ruptură este singurul valabil în contextul literar de azi) sînt amendate de observaţia că scriitorii afirmaţi în anii 1980 nu pot deveni, prin definiţie (de la bun început, optzeciştii au promovat descentrarea şi marginalitatea ca postulate ale deontologiei lor scriitoriceşti), nucleul unei mişcări înnoitoare: „Generaţia ’80 (...) nu va mai fi vreodată capabilă de un joc colectiv. (...) îi lipseşte anvergura culturală, viziunea globală despre ceea ce e de făcut şi capacitatea angajării totale în ceea ce e de făcut. Va rămîne, probabil, o generaţie de foarte buni scriitori, dar nu de personalităţi culturale”. Generaţiile mai vechi par a fi şi mai inapte să producă schimbarea, atenţia îndreptîndu-se, în mod firesc, spre autorii de la sfîrşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000. Tinerii fac o literatură ce inspiră încrederea într-un viitor în care noul nu va fi o variantă reciclată a trecutului, ci o alternativă la acesta. Lucidă este însă şi remarca eseistului despre calitatea alternativei care, cel puţin la moment, este mai mult un deziderat decît o realitate axiologică împlinită: graba de a ieşi în faţă nu se sprijină, adeseori, pe o substanţială „zestre culturală”. Cu toate acestea, visul primenirii este atît de puternic, încît este poate mai bine să scriem, o vreme, ceva mai „prost”, decît elegant anacronic.