Definirea postumităţii ca perspectivă

Creaţia lui Mihail Grecu e de înţeles ca un pandant între epoci şi şcoli artistice; ca o punte de acces dintr-un timp în altul, dintr-un spaţiu  estetic în altul; din cel estic (accidentat... accidental) – în cel occidental. Să ne imaginăm că, selectând unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Grecu (eu aş avea preferinţele mele), le înfăţişăm exegeţilor  transfrontalieri, fără a (le) indica numele autorului, spaţiul geografic din care provine, perioada în care au fost plăsmuite, propunându-le să se dea cu părerea, cu subiectivitatea ştiinţei lor, să precizeze ceea ce cred că pot şi trebuie specificat, accentuat, relevat. Vă asigur că exegeţii respectivi nu ar putea spune că este vorba despre un autor din Basarabia, dar mai ales de unul care a locuit în opresanta, aproape irespirabila atmosferă a realismului socialist hă(r)ţuit „de sus”, impus  drept „comandă socială” în defuncta Uniune Sovietică şi, (mai) parţial, în alte gulaguri, mai mici, ale aşa-zisului lagăr socialist. Cu adevărat – lagăr!

Apoi să facem un alt experiment: aceloraşi exegeţi care nu au „excelat” în primul caz, să le punem în faţă alte lucrări de Mihail Grecu. Să zicem, cele intitulate („uşor”...insinuant?) „Răscoala de la Tatarbunar” (1957) şi „Între zidurile siguranţei” (1957–1958). Fiţi siguri că de data aceasta transfrontalierii cunoscători se vor revanşa, intuind, descifrând mai toţi parametrii de localizare în timp, ţară (fosta URSS), dar mai ales spaţiul ideologic de perimetru al cuştii pentru artă, artist, om în general.

Astfel că eu unul pledez pentru ceea ce îl plasează pe excelentul artist plastic Mihail Grecu în universalitate şi sunt mai mult decât reticent, sceptic faţă de ceea ce îl datează, îl localizează, îl împuţinează ca maestru al penelului; ceea ce aminteşte de anumite tributuri (şi... tabuuri) pe care, uneori, le-a plătit ideologicului, aşa-zisei „comenzi sociale”, venite „de sus”, de la inşi ce se aflau departe (la distanţe... cosmice!) de cultură, de artă. (De altfel, ca şi astăzi: vedeţi în ce stare – de permanente investiţii,  renovări – se află clădirile preşedinţiei şi guvernului RM şi, imediat în preajmă, „în coasta lor”, – ce jalnică şi neajutorată arată Casa Herţa, spaţiul Muzeului Naţional de Arte: o cvasiruină...) Aceasta, chiar dacă, uneori, se spune, se subliniază că Mihai(l) – iau între paranteze u L, deoarece, în actele de studii, protagonistul nostru e Mihai – Grecu nu s-a implicat în politică, în politic. O problemă mai veche, încă de la exilatul Dante Alighieri: de cum se implică în politică, în politic, artistul adevărat greşeşte sau nu e înţeles, în consecinţă fiind un perdant. Din politic/ă câştigă doar  artiştii mărunţi, neimportanţi, calfele.

De unde şi convingerea mea că, la alcătuirea, la „construirea”, la regizarea albumului „Mihail Grecu” din excelenta serie „Maeştri basarabeni din secolul XX” (Ed. Arc) nu s-a ţinut cont anume de unele criterii care ar reieşi din cele spuse până aici. Criterii nu că esenţiale, ci sine qua non pentru definirea postumităţii acestui important artist. Zadarnic se comentează în textul însoţitor, ici-colo, în stilul ideologic desuet al sovietismului, dorindu-se a se scoate în prim-plan „destoiniciile” pânzelor „Răscoala de la Tatarbunar” sau „Între pereţii siguranţei”, fără a se aminti că autorul lor a trăit într-un imperiu al răului, într-o ţară-penitenciar, în spaţiul discreţionar al gulag-ului leninist-stalinist devastator, nimicitor, lichidator (şi) de mari artişti, mari oameni de ştiinţă etc. Nu ţine, nu se crede... Prin atare recidive metodologice lui Mihail Grecu i s-a făcut o nedreptate nemeritată, artistul fiind „împuţinat, restrâns”, ba chiar... constrâns, localizat... băştinizat ... de-europenizat. (Din fericire, în cazul maestrului Grecu „dezastrul” de neînţelegere nu poate fi unul total, nici... totalitarist!.)

Nu cred că era oportun să se spună contrapunctic, aproape să se (tot)... „pedaleze” că, să vedeţi, oameni buni, dragi democraţi din post-sovietism, lui Mihail Grecu nu i s-au „dat”, nu i s-au „acordat”, „la timp”, în fosta (şi parţial existenta) RSSM titluri onorifice, distincţii etc. Nu era oportun, nu era cazul, pentru că nu ţinea de o mare onoare să primeşti atare „aprecieri” din partea lui Bodiul sau Constantinov, acesta din urmă (pentru că în frunte nu a fost nicicând) fiind exact cel despre care se spunea: „Eu nu mă tem de ministrul culturii, ci de cultura ministrului!” Cum să regreţi că nu ţi „s-a dat” într-o epocă a nimerniciei, a minciunii, a derizoriului? Şi a delatorilor cu funcţii importante, se credea pe atunci. Pentru că iată, în album, apare şi un extras din scrisoarea (insinuatoarea!) din 21 ianuarie 1977 a secretarului de partid al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, obscurul penelist (mânuitor de penel, adică) E. Merega adresată unui alt „titan” al artei „noastre”, I. Şibaev, membru în comitetul de partid, slugoi fideli ai „susului” bodiulizat care, de fapt, era josul (a)fundului, imundului ideologic posibil (şi imposibil!): „Grecu îşi alege singur lucrările şi le panotează pe pereţii din sală. De ce pe ceilalţi pictori expozanţi reuşiţi să-i controlaţi (sub. mea, L.B.), iar lui Grecu îi daţi privilegiul să facă ce vrea? (Nu intervin în stilistică; s-ar fi putut formula alt­fel, româneşte, aberaţiile ruseşti ale lui Merega; pentru că textul a fost tradus. – L.B.) N-ar trebui să îndeplinească şi el hotărârea comitetului de partid? Ca membru al comitetului de partid, tu trebuie să te amesteci în treaba asta şi să-l asmuţi pe Jumati împotriva lui Grecu. (Iată, domnilor – şi unii... tovărăşei – care era treaba fălosului şi fălcosului partid: să asmută pe unii contra celorlalţi, să-i facă să se devoreze, pentru ca lui, partidului unic, partidului-buldog să-i fie mai lesne a dirigui... – L.B.). E mare gălăgie cu expoziţia asta, fiindcă în jurul ei se grupează elementele naţionaliste. Deja e tipărit un catalog viu colorat ş. a. m. d. I-am făcut observaţie şi lui Burea (unul mai „de-al nostru” – nu? – decât ceilalţi doi – L. B.), căci el nu trebuia să admită aşa ceva. (Vă mai amintiţi de modul de-a asmuţa partinic? „Ne puskat’!” – L.B.) Biroul de partid trebuie să coordoneze procesul şi să nu permită nici un amestec din partea celor care nu înţeleg politica partidului”. Iată-aşa! (Iu-hu-hu la festivalul vinului, unde, acum nu prea mult timp, a dănţuit (şi) – nimeni altul! – decât octogenarul Ivan Bodiul!)

În acest caz, de ce să se mai regrete nu că post-factum, ci chiar – postum că lui Grecu, partidul asmuţător nu i-a oferit „la timp” distincţii, onoruri? Nu era o onoare să accepţi onorurile călăilor ideologici, şi nu numai. Astfel că trezeşte şi o mai mare nedumerire modul în care a fost regizat (anume că fără ghilimele: regizat cu „bune” intenţii!) finalul părţii ce conţine cele scrise de Ludmila Toma: în textul în care se vorbeşte de ataşamentul lui Grecu faţă de marii maeştri români pe care îi venera, de la care a învăţat, despre beneficiile şi susţinerile în timpul studiilor primare, medii, despre admiraţia faţă de Bacovia, Eminescu, despre corespondenţa cu Noica etc., despre cele trei expoziţii personale la Bucureşti şi Bacău (1992, 1999), deci în finalul acestui text drept ilustraţie (şi... mulţumită! ca „mare” punct vizual, vizualizat, nu?) e utilizat  un fragment din lucrarea „Între zidurile siguranţei”. Cred că nu e un gest onest; nici pe departe unul care să „eticheteze” o anumită atitudine a maestrului Grecu (sau... din contră?). Nu e ceva care l-ar fi caracterizat în esenţă. E o eroare care, ziceam, îi reduce din ceea ce poate să-l propulseze în spaţii de artă europene, universale.

Mihail Grecu, creatorul, novatorul, artistul de curaj are nevoie să  fie privit cu ochi limpezi, neadumbriţi de smogul ideologicului de odinioară, deşi, mai subţiaţi, norii sunt prezenţi, vede-se, şi astăzi. Din păcate. Spre pânzele maestrului trebuie să fie încurajaţi să vină tinerii, mai tinerii exegeţi. Şi sunt sigur, aşa se va întâmpla. Iată de ce cred inoportune, dubioase invectivele care, acum câţiva ani, erau adresate lui Vlad Bulat care, de comun acord cu Editura Arc, intenţiona să elaboreze un studiu Mihail Grecu. Place sau nu prea, însă acesta e un (mai) tânăr comentator al artelor plastice cunoscut într-un mediu de evaluare axiologică mult mai larg decât cel prutonistrean, dânsul publicând în cele mai prestigioase reviste din Moldova, România şi nu numai. Are un limbaj al exegeticei contemporane şi al stilisticii româneşti demne de înalte aprecieri. El nu e dintre cei împovăraţi de racile şi urmăriţi de fantome, de nălucile comunismului care, iată, mai bântuie aşchia de Europă dintre... Nistru şi Prut (ca să nu vorbim de cea trans(si)nistreană...). Să reţinem una dintre pertinentele opinii ale (mai) tânărului Vlad Bulat: „...Grecu a funcţionat ca prim model pentru generaţiile tinere, în încercarea lor de a cuteza, de a sfida un sistem care numai liberal nu era...”

Asta, dacă tot vorbim şi pledăm pentru libertate. Pentru că textul din respectivul album se încheie cu următoarele mărturisiri de jurnal ale maestrului Mihail Grecu: „Libertatea totdeauna s-a plătit şi eu am plătit cu vârf şi îndesat. Acest drept fundamental se plăteşte direct proporţional cu libertăţile tale interioare. Libertatea este o mare fericire, dar aduce şi tristeţe. Munca, creaţia în libertate sunt mai mari decât neplăcerile pe care le aduce şi decât ostilitatea din partea multora”.