Dispariţia „generalităţii publice” şi a „unităţii colective”

Marcel Gauchet este un autor greu de clasat. „Normalien”, de formaţie, ca mulţi intelectuali din generaţia sa (născută imediat după război), el a avut un parcurs la fel de sinuos şi în politică, şi în ştiinţă. Militant sindical la ieşirea din adolescenţă, fervent simpatizant al stîngii, alături de care a participat la evenimentele din mai ’68, autorul a virat apoi, destul de repede, spre un liberalism „luminat”, de centru, ceea ce mediile universitare pariziene, puternic politizate la stînga, nu i-au iertat-o niciodată, menţinîndu-l, tot timpul, „la intrare”. E drept că nici Gauchet nu a făcut, vreodată, penitenţă şi a refuzat cu încăpăţînare să se conformeze codurilor de apartenenţă ale sistemului. Oricît ar părea de ciudat – dar acest lucru nu face decît să scoată şi mai bine în relief nonconformismul personajului – el este, dacă nu mă înşel, singurul intelectual umanist care nu are, nici astăzi, cele două calificative sacrosancte în mediul academic francez: agregaţia şi doctoratul. Acest lucru nu l-a împiedicat, totuşi, să fie primit în departamentul de studii politice al faimoasei École des Hautes Études en Sciences Sociales (în 1989), cu sprijinul lui Pierre Nora şi François Furet, care i-au recunoscut meritele şi – mai ales – originalitatea gîndirii. În acel moment, Marcel Gauchet era, deja, de nouă ani, redactorul şef al revistei „Le Débat”, unde fusese invitat tot de Pierre Nora (directorul publicaţiei), preocupat să ofere curentelor post-structuraliste, o tribună de exprimare. Alegerea s-a dovedit bună şi foarte potrivită cu eclectismul fostului adept al stîngii. Filosof, istoric, sociolog, specialist în ştiinţe politice (dar lista ar putea continua), Marcel Gauchet s-a priceput să îmbine admirabil toate aceste discipline, pe care le-a deprins în urma frecventării unui cerc nu mai puţin eterogen de specialişti, în care îi putem număra, într-o ordine aleatorie, pe Claude Lefort (primul şi cel mai important dintre maeştrii săi), Cornelius Castoriadis, Pierre Clastres, Jacques Julliard, Pierre Rosanvallon, Pierre Manent şi mulţi alţii.

Inclasabil, cum este, din pricina acestei extrem de rare disponibilităţi interdisciplinare, Gauchet „trece”, totuşi, cel mai bine, ca un filosof politic. În orice caz, impresionanta sa bibliografie, care numără cîteva zeci – dacă nu chiar sute – de eseuri şi circa 20 de cărţi (de autor, în colaborare şi de interviuri), pare a avea acest profil, cu totul neobişnuit – cum am mai spus – pentru un „non-agrégé” fără doctorat.

Editurile româneşti au publicat trei tit­luri mai semnificative din acest amplu corpus: Inconştientul cerebral (Univers Enciclopedic, 1997), Revoluţia drepturilor omului (Editura Trei, 2004) şi, desigur, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei (ed. I-a la Editura Ştiinţifică, în 1995, a doua la Nemira, în 2006). Am lăsat-o pe aceasta intenţionat la urmă, fiindcă cea mai recentă apariţie în limba română a autorului nostru, de care mă ocup aici, este foarte strîns legată de ea. De fapt, o prelungeşte.

Drastic rezumată, teza apărată de Marcel Gauchet în volumul amintit era aceea a unei progresive „ieşiri” din religie (sau „dezvrăjiri”, după celebrul „Entzäuberung” weberian) a lumii occidentale, însoţită – ca un revers al medaliei – de o autonomie din ce în ce mai pronunţată a „temporalului”, în cadrele unui spaţiu politic propriu. Adaug, în paranteză, că „dezvrăjirea” nu este interpretată de Gauchet ca o degradare sau – mai rău – pierdere a elementului religios, ci ca o „camuflare” sau „metabolizare” în politic, însoţită de relocalizarea sa în două entităţi noi: statul şi naţiunea (idee, nu tocmai nouă, întrucît o întîlnim atît la Mircea Eliade, cît şi la Ernst H. Kantorowicz, dar pe care autorul o dezvoltă strălucit). Cînd spun „camuflare” sau „metabolizare”, mă refer, de fapt – cum precizează şi Gauchet – la o operaţiune de apropriere conflictuală, căci, politicul nu şi-a însuşit sacralitatea religioasă, decît pentru a se putea opune mai eficient instanţei mediatoare a divinului în plan terestru, adică Bisericii. În acest chip, el a fost capabil să ofere celor pe care îi organiza autonom aceleaşi valori ca, odinioară, şi religiosul, dar cu un semn schimbat: o identitate colectivă (a oamenilor în raport cu divinul), o orientare generală (adîncirea, printr-un efort colectiv, a autonomiei spaţiului mundan) şi un scop comun (fericirea sau binele într-o lume, desigur, imperfectă, dar, prin proprietăţile ei, de o demnitate egală cu a transcendentului de care tindea să se separe). Amorsată de apariţia creştinismului, accentuată de treptata distincţie (de sorginte medievală) dintre „spiritual” şi „temporal” (ireversibilă odată cu recuperarea aristotelismului), această foarte îndelungată evoluţie a fost consfinţită în epoca modernă prin separaţia Bisericii de stat, impusă, în Franţa, de sistemul republican de organizare.

Unde ne aflăm astăzi? De aici începe Ieşirea din religie, cartea pe care o comentez.

Opinia lui Marcel Gauchet este că sîntem pe cale să asistăm la parcursul final al laicităţii, iar toate fenomenele care ne înconjoară (afirmarea identităţilor reticulare, dreptul minorităţilor, formalismul procedural ş. a. m. d.) nu reprezintă, în ciuda contradictoriei lor diversităţi, decît manifestarea globală a unei duble dispariţii: a „generalităţii publice” şi a „unităţii colective”. Acest lucru se întîmplă, spune autorul, întrucît îndepărtarea lumii de transcendent şi golirea acestuia de substanţă au devenit astăzi atît de mari, încît au răpit politicului (şi politicii) miza datorată înfruntării lor cu religia: cucerirea autonomiei şi aspiraţia la autoguvernare colectivă. Numai astfel, spune Gauchet, trebuie să ne explicăm neutralitatea din ce în ce mai accentuată a statului (a cărui funcţie de reprezentare tinde să fie înlocuită printr-una de oglindire a diverselor particularităţi) şi, pe de altă parte, libertatea tot mai largă a societăţii civile, pulverizată, la rîndul ei, într-o multitudine de comunităţi „secunde”, luptînd pentru afirmare identitară, deopotrivă cu indivizii care le compun. „Nu descoperirea subită a virtuţilor diversităţii – scrie autorul – a precipitat consacrarea societăţii civile, ci dispariţia alchimiei care ar fi trebuit să se desfăşoare în societatea politică a adus în prim-plan şi a scos la lumină societatea civilă în diversitatea ei” (p. 90). „Figura clasică a cetăţeniei” se întemeiase „pe conjuncţia dintre general şi particular”, interesele particulare legitimîndu-se prin autoprezentarea lor „drept componentele unui interes de ansamblu”. În prezent, însă, constată Gauchet, ele au ajuns să se justifice numai în sine, altfel spus, „în nuditatea lor solitară” (p. 96-97). De aici, din această multiplicare scăpată de sub control a alterităţilor şi din estomparea sensului global al organizării politice provine sentimentul acut al crizei democraţiei moderne şi a statului liberal. Soluţia? – se întreabă Gauchet. Ea nu poate veni decît dintr-o răsturnare (naturală, evident) a actualului ciclu, care va readuce în prim-plan elementele unei noi „generalităţi publice” şi ale unei „unităţi colective” repudiată de aspiraţiile actuale. În acest mod, crede autorul, vechiul ideal al autonomiei „va găsi un nou limbaj”, dar – încheie el – „acesta va face obiectul unei alte cărţi”. Şi al unei alte cronici.

„Concentratul” cărţii lui Gauchet, pe care l-am înfăţişat aici, este, cred, îndeajuns de elocvent, fie şi în această formă, pentru a sugera originalitatea unei gîndiri, care se opune sistematic tuturor convenţiilor. Cu toate că analiza autorului este organizată în jurul cazului francez – poate cel mai frapant dintre toate, de vreme ce numai în Franţa statul a fost, indiferent de ipostazele sale, cel care a definit, cu o autoritate aproape fără egal  „regulile jocului” politic – ea are o relevanţă mai largă, dînd seama despre un fenomen european îngrijorător, care nu este doar politic, ci – în primul rînd – cultural (sau mental): estomparea (diluarea), la toate nivelele vieţii, a percepţiei că tot ceea ce se întîmplă cu noi şi în jurul nostru „ascultă” de o anumită tendenţialitate, de un sens general, spre un „mai bine” colectiv. Dar, civilizaţia Europei a mai trecut prin astfel de momente şi – împotriva tuturor aparenţelor – a ieşit întărită. Să sperăm că o va face şi acum.

Ar mai fi, poate, de adăugat că pierderea de sens, despre care am vorbit şi dificultatea regimurilor democratice de a face loc tuturor expresiilor identitare nu se datorează numai ştergerii definitive a alterităţii exterioare, reprezentată de transcendenţa divinului, ci şi distrugerii unei alte alterităţi, „interioare”, ilustrată, timp de un secol, pe continentul nostru, de regimurile politice comuniste. În „oglinda” lor, democraţia liberală a fost capabilă să se prezinte, în ansamblu, drept „cea mai bună dintre lumile posibile”. „Spargerea” acestei „oglinzi”, cu aproape două decenii în urmă, a încurajat constituirea şi ieşirea la suprafaţă a particularismelor pe care le vedem astăzi la lucru. S-ar cuveni, aşadar, să visăm la un alt pol de referinţă, apt să reinstituie „unitatea colectivă” despre care vorbeşte Marcel Gauchet. Ar putea fi acesta, Islamul? Rămîne de văzut.

Nu pot încheia rîndurile de faţă fără să remarc calitatea deosebită a traducerii, datorată Monei Antohi, care a găsit, întotdeauna, cele mai bune soluţii pentru a reda întocmai un stil de scriere neobişnuit de sugestiv, dar şi foarte dificil. Numai cine l-a citit pe Marcel Gauchet „pe limba lui” poate aprecia acest meritoriu efort de tălmăcire.