Spre o criză de crize?

Criză este, probabil, cel mai frecvent cuvânt pronunţat în cadrul programelor de ştiri din Republica Moldova de ani buni. De acest substantiv face uz în mod continuu o majoritate a oamenilor politici basarabeni, fie că sunt la putere sau în opoziţie. „Cuvântul magic” acţionează întotdeauna ca un veritabil catalizator al proceselor politice de la noi, determinând o populaţie dezinformată şi neinstruită să-şi dea sufragiile acelei forţe care reuşeşte să manipuleze cel mai bine această armă verbală. În 2001, de exemplu, comuniştii şi-au asigurat o victorie categorică în alegerile parlamentare în mare parte datorită abilităţii cu care liderii acestora au ştiut să speculeze situaţia de criză în care se aflau forţele de dreapta, căzute pradă unor interminabile scandaluri de corupţie şi reglări de conturi. Tot criza de idei a democraţilor a determinat şi perpetuarea guvernării comuniste în 2005. După lovitura de teatru de la 4 aprilie şi fracturile din efemerul Bloc „Moldova Democrată” şi principala lui componentă, Alianţa „Moldova Noastră”, observăm că situaţia de criză, în loc să fie depăşită, se accentuează până la paroxism, atingând deja dimensiuni psihologice. Trăim astăzi o experienţă absolut inedită, experienţa psihopatului atins de tulburări ale simţului realităţii şi de dedublări de personalitate. Aceste evoluţii, ca şi rezultatele alegerilor din 2005, i-au determinat pe mulţi analişti politici să-şi pună întrebări în legătură cu gradul de masochism al electoratului basarabean, care este gata oricând să-şi sacrifice viitorul în numele „stabilităţii politice” de care sunt atât de mândri guvernanţii actuali, să dea cu piciorul multiplelor şanse de a-şi depăşi condiţia semianimalică în care vegetează, rămânând astfel indiferenţi la ultimele mâini care i se mai întind de peste Prut şi din Occident.

În 1989, se părea că basarabenii s-au hotărât să o termine o dată şi pentru totdeauna cu dominaţia velikorusă şi sovietică. Efectul crizelor interioare prin care trecuseră românii dintre Prut şi Nistru de două secole era oarecum estompat, entuziasmul general aruncându-l într-un con de umbră. După cum s-a văzut câţiva ani mai târziu, „terapia de şoc” basarabeană a generat o stare de lucruri diametral opusă celei aşteptate.

Trebuie să căutăm explicaţia acestui fapt în interiorul personalităţii colective basarabene. De fapt, în 1989-1991, conştiinţa obscură a „pacientului basarabean” a avut o licărire de raţiune. Această scânteie, venită din cele mai adânci şi mai inaccesibile straturi ale subconştientului, a fost în stare să aprindă pe puţin timp focul unei demnităţi care părea pierdută pentru totdeauna. Însă starea de euforie colectivă a degenerat rapid în una dintre cele mai negre psihoze depresive pe care le-a văzut istoria. O dovadă în plus că două secole de tortură etnopsihologică prin care am trecut ne-au alterat însăşi calitatea de oameni. Şi iată că ajungem la ziua de azi, despre care am mai vorbit anterior. În opinia mea, cele două aspecte (biologic şi identitar) ale crizei basarabene au început să se manifeste din plin abia după 1991. Este un fenomen similar undei de şoc a unei explozii. Abia acum resimţim criza în adevărata ei amploare, în adevăratele ei dimensiuni, abia acum sesizăm din plin durerea. În 1991, am trecut printr-un şoc, care ne-a modificat substanţial modalitatea de percepere a crizei şi de raportare la ea.

Astăzi, putem delimita trei categorii de populaţie în rândurile românofonilor din Republica Moldova. În primul rând, sunt cei care se află sub criză. Aceştia reprezintă marea majoritate a populaţiei. Principala lor trăsătură distinctivă este indiferenţa cvasitotală faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ei percep criza doar din punct de vedere fizic, şi nu sunt în stare să facă o legătură între situaţia deloc roză în care s-au pomenit şi cauza acesteia. Adică le-a fost afectat simţul percepţiei realităţii, fapt care îi transformă în nişte marionete în mâinile oricui promite mai mult. Reprezentanţii acestei categorii sociale sunt ceea ce a rămas în urma experimentului homo sovieticus. Ultranostalgici, ei reuşesc de fiecare dată să influenţeze rezultatele alegerilor în favoarea forţelor revanşarde proruse şi proimperiale. De aceştia s-a folosit Partidul Comuniştilor pentru a ajunge la putere, şi tot aceştia sunt spectatorii fideli ai postului aşa-zis public de televiziune, care le furnizează în fiecare seară imagini cu „Fratele cel mare” Voronin conducând cu mână de fier Republica Moldova.

Apoi urmează categoria persoanelor care trăiesc continuu criza şi şi-o asumă, încercând să lupte împotriva ei pentru a o depăşi, pentru a depăşi condiţia de veşnici perdanţi pe care se pare că ne-a rezervat-o soarta. Aceşti oameni mai sunt numiţi în diferite  momente „populaţie conştientă”. Şi într-adevăr, „conştiinţă” este cuvântul-cheie atunci când vorbim despre ei. Dându-şi seama de adevărata dimensiune a situaţiei, aceştia se zbat din ultimele puteri pentru a mai menţine aprinsă flacăra din 1989. Chiar dacă această categorie de populaţie cade adesea pradă unor adevărate războaie între diferite grupări interioare, ea rămâne, totuşi, relativ unitară în ceea ce priveşte afirmarea valorilor democratice şi a conştiinţei naţionale româneşti. Până acum reprezentanţii acestei categorii au fost numiţi „intelectual­i”, dar această caracterizare nu corespunde întru totul realităţii, deoarece printre ei se regăsesc şi multe persoane fără studii universitare. Ar fi nevoie de un studiu separat pentru a detalia trăsăturile caracteristice ale acestei categorii, poate cea mai interesantă dintre toate prin felul în care îmbină complexele de tot felul cu misiunea providenţială de salvgardare a provinciei smulse din trupul Ţării.

Şi, în sfârşit, ajungem la cea de-a treia categorie psihosocială a populaţiei basarabene. Sunt cei care, printr-un mod sau altul, au depăşit criza. Eterna problemă identitară (moldovean sau român?) nu mai constituie o preocupare pentru ei. Nu intenţionez să afirm, prin aceasta, că reprezentanţii celei de-a doua categorii şi-ar mai pune încă problema identităţii naţionale, ci doar că a treia categorie în general nu mai dă atenţie acestei probleme. Dacă în cadrul celei de-a doua categorii observăm un spirit omniprezent de angajare în slujba cauzei naţionale româneşti, prin ceea ce se numeşte „deschiderea ochilor poporului”, adică munca de redeşteptare a conştiinţei naţionale printre milioanele de reprezentanţi ai primei categorii, atunci a treia categorie se individualizează, cercul ei de preocupări şi interese având extrem de puţine puncte de convergenţă cu cele ale celorlalte două categorii. Totuşi, există o legătură nemijlocită între a doua şi a treia categorie, hotarele dintre ele nefiind stabile. Am putea spune că a doua categorie a generat-o pe a treia, nemaifiind, însă, în stare să o controleze. Astfel, există un permanent conflict între ele, o permanentă stare de război psihologic şi suspiciune reciprocă. Principala ei cauză este modul total diferit de a percepe realitatea. Cei din vâltoarea crizei îi acuză pe cei de peste criză de indiferenţă, de nedorinţa de a „pune umărul” la cauza naţională (formulată, de altfel, foarte vag), de „nealiniere” la modul de viaţă şi gândire inerent „luptei naţionale”, şi chiar (uneori) de pactizare cu inamicii românismului basarabean. Acuzaţii la care ultimii, de obicei, răspund doar în momente în care nu mai au o alternativă.

Toate aceste sfâşieri interioare ale societăţii basarabene au loc sub semnul crizei care ne influenţează existenţa. Pentru mulţi dintre noi criza a devenit un adevărat mod de viaţă, un element indispensabil fiinţei noastre intelectuale. Ei se identifică, de fapt, cu criza, dându-şi seama că nu mai pot exista în afara ei, că fără ea ar fi cu adevărat pierduţi. Imaginaţi-vă că starea de criză (identitară, naţională, economică, politică etc.) ar fi depăşita în câţiva ani, în chiar timpul vieţii noastre. Cum ar reacţiona cei care îşi „trag sevele” din aceste crize, ştiind că lupta lor a luat sfârşit? S-ar putea oare adapta la noua stare a realităţii? Ar avea forţa să-şi schimbe mentalitatea? Sau ar căuta noi duşmani, noi războaie? Iar negăsindu-le, nu ar încerca oare să le producă ei înşişi? Nu s-ar pomeni în criză de crize? Ne îndreptăm, oare, cu toţii spre o criză de crize?

-------------

Dan Nicu are 18 ani, este student şi debutează la Contrafort cu acest comentariu socio-politic.

1