Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (R.S.S.M. 1956-1963) (V)

În şirul de acţiuni şi manifestări, formând un front larg şi bine dirijat, îndreptat împotriva conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut, aflată în proces de renaştere, sistemul ideologic comunist a prevăzut nu numai redactarea şi publicarea în ziare şi reviste a unor articole şi altor materiale cu scopul denigrării, compromiterii eforturilor în această nobilă cauză a intelectualităţii patriotice, a pus la cale acţiuni culturale cu caracter vădit demagogic şi diversionist, ci a făcut încercări de a imprima acestor mârşăvii o tentă obiectiv ştiinţifică, bazându-se, chipurile, pe fapte reale, istorice, obiective. Pentru acest scop a pus la treabă pe aşa-zişii savanţi moldoveni, în primul rând, pe cei din domeniul istoriei şi filosofiei, ca să fundamenteze şi să demonstreze o dată şi încă o dată că moldovenii nu sunt români, ci o naţie nouă creată graţie ajutorului frăţesc şi dezinteresat al fratelui mai mare - poporul rus, că tot ce au aceşti moldoveni se datorează numai şi numai faptului că au fost salvaţi de Rusia din robia turcilor, în trecut, iar în ultimele decenii de puterea sovietică de sub jugul moşierilor şi capitaliştilor români. Ba mai mult, aceşti moldoveni nici măcar nu au avut o literatură şi ceva cultură înainte de a intra sub ocrotirea „Rusiei măreţe” - cum se cânta în imnul R.S.S.M. -, iar dacă au şi avut nişte oameni cu ceva ştiinţă de carte, atunci aceştia iarăşi au putut să apară numai datorită influenţei binefăcătoare şi desigur iarăşi dezinteresate a cărturarilor şi culturii ruseşti, numai mulţumită luminii de la Răsărit.

Astfel, apare în 1958 la Chişinău, desigur, în limba rusă, o culegere de materiale cu titlul „Straniţî drujbî” („File din istoria prieteniei”), în care erau prezentate, a nu ştiu câta oară pe tot parcursul regimului sovietic, date privind „legăturile istorice ale norodului moldovenesc cu marele norod rus, cu cel ucrainean şi cu alte noroade ale marii Uniuni Sovietice”. Până aici nimic nou şi deosebit, dat fiind că aceste lucruri oricum erau de mult cunoscute de toată lumea care are ceva cunoştinţe de istorie, şi nici interpretarea tendenţioasă a faptelor din trecut pe care o dădeau autorii studiilor executând comanda superiorilor; semnificativ era faptul că broşurica în cauză apărea în contextul aprigei, temerarei lupte ce se dădea între cei ce militau pentru renaşterea conştiinţei naţionale, pentru demnitatea neamului, şi aşa-zişii savanţi vânduţi, mancurtizaţi... Or, cărţulia avea o prefaţă extrem de dubioasă, ca să ne exprimăm eufemistic, şi venea să lovească în mod neruşinat în tot ce avem noi, românii, fie că suntem moldoveni, munteni sau ardeleni, mai scump şi mai sfânt - avuţia spirituală, purtând semnătura unui pretins savant filolog şi pe deasupra profesor universitar pe numele lui A. Borşci. Cel care i-a dat replica la rubrica Apariţii editoriale în revista „Nistrul”, organ al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a fost profesorul, criticul şi istoricul literar Vasile Coroban, care fusese îndepărtat de vreun an de la catedra universitară. De notat că acea scurtă recenzie, mai curând o diatribă, sau, poate, un mic dar acid pamflet, exprimându-l excelent pe omul de mare vervă care a fost V. Coroban, apărea cu pseudonimul V. Zamă, ceea ce însemna o contrapunere de ... nivel şi calitate nu doar în arta culinară naţională (borş şi zamă), dar şi o luare în derâdere magistrală a autorului prefeţei. Replica-pamflet se intitula: „O prefaţă agramată”...

„Prefaţa semnată de A.T. Borşci... e foarte pretenţioasă, menţionează de la bun început recenzentul. Borşci nu este un doctus cum libro în materie de istorie literară moldo-română, dar vrea totuşi să apară în ipostaza de savant cu autoritate indiscutabilă. Dovadă e tonul extrem de polemic, iar pe alocuri cam arogant, al prefeţei, care tinde să reducă la zero eforturile intelectuale ale unei mari pleiade de scriitori români şi moldoveni ce au făurit în secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX o literatură cu semnificaţie universală... Unele erori denotă... vădit că tov. Borşci n-a ţinut niciodată în mână un manual elementar de istorie a literaturii moldo-române, n-a citit nici articolele incluse în culegere... Tov. Borşci vorbeşte de „fraţii Miron şi Nicolae Costin” (în timp ce aceştia erau tatăl şi fiul), afirmă în stil de basm că moldovenii şi valahii foloseau scrisul şi limba slavonă „din timpuri imemorabile vreme de câteva secole” (sic!), însă e ştiut că scrisul slavon n-a putut fi folosit înainte de inventarea lui, adică de la sfârşitul secolului IX. La moldoveni şi munteni însă alfabetul slavon a pătruns mult mai târziu... Lucrurile acestea au fost cercetate de eminenţi savanţi români, ruşi şi apuseni. Numai tov. Borşci nu ştie aceste fapte simple.”

În prefaţă se vorbeşte de „o anumită influenţă a lui Puşkin şi a lui Lermontov... asupra lui Eminescu, iar tov. Popovici, în aceeaşi carte, dezminte aserţiunea peremptorie a tov. Borşci... E vădit că nu ştie prefaţatorul ce face autorul... Tov. Borşci caută să limiteze vădit locul lui Antioh Cantemir în cultura rusă, subliniind că a jucat numai „un anumit rol în procesul literar rusesc”, pe când Gorki, în conspectele sale de istorie a literaturii ruse, îl pomeneşte ca pe unul din primii ei făuritori; în prefaţă e catalogată drept eroare afirmaţia lui G. Ibrăileanu, precum că D. Can­te­mir „a fost un produs al spiritului european multilateral” (p. 15). Dar să ne spună atunci sapientul filolog cui se adresa D. Cantemir, numai moldovenilor şi slavilor ori întregii culturi europene... când şi-a scris opera în limba latină? Zadarnică luptă cu morile de vânt întreprinde tov. Borşci...

O „teorie” cu totul nouă în istoriografia noastră e aşa-numita teorie a „bilingvismului moldo-rus al scriitorilor moldoveni” din secolele trecute. Aici tov. Borşci... n-are concurenţi: teoria îi aparţine numai lui. Printre bilingviştii moldavo-ruşi... îi enumeră pe D. Cantemir, Gh. Asachi, A. Donici, A. Hâjdău, B.P. Hasdeu, Stamati-Ciurea ş.a. Relativ la Cantemir trebuie de spus că e moldavo-greco-latino-turco-arabo-persano-italiano-francezo-ruso-slavo-polono-ebraicolingv, deoarece... cunoştea aceste limbi. Asachi a scris versuri în limba italiană, nuvele în limba franceză, studii în germană. Deci nu e bilingv. B.P. Hasdeu cunoştea toate limbile slave, romanice, germanice, sanscrita şi pe deasupra lituaniana. Deci e multilingv. Donici vorbea perfect rusa, moldoveneasca, franceza şi deci e trilingv. La fel se poate spune de Stamati-Ciurea. A. Hâjdău cunoştea rusa, moldoveneasca, polona, germana (a făcut studii în Germania), franceza şi deci nu se încadrează în teorie. Oricare filolog poate numai invidia erudiţia scriitorilor moldoveni! Cât priveşte noua „teorie” a bilingvismu­lui, ea poate fi caracterizată numai prin cuvintele lui Cicero: Hoc est maximum ignorantie malum (Iată în ce constă cea mai gravă calitate a ignoranţei - tr. aut.)...

... Autorul ponegreşte în toate chipurile cultura popoarelor romanice şi, în general, europene. Tov. Borşci pretinde că absolut toate curentele literare apusene, care şi-au făcut drum în literatura română, fie latin, fie italian, şi mai ales cel francez, au avut influenţe nefaste, au creat în cultura română un climat de naţionalism şovin, antirusesc şi antislavonesc. Cauza tuturor relelor, după tov. Borşci, e aşa-numitul „curent latin” din Transilvania (sec. XVIII), care s-a transformat mai apoi în „orientare franceză, italiană”. Toate aceste orientări, insinuează Borşci, urmăreau scopul de a îndepărta cultura română de cultura popoarelor slave. „Şi acest întreg dezmăţ, precizează autorul, antislav şi antirus, a continuat mai mult de un secol, până la stabilirea în România a noului regim (sic!) popular-democratic” (p. 11). Acuzarea e gravă şi pune în stare de inferioritate pe asemenea scriitori români ca Odobescu, Caragiale, Coşbuc, Slavici, Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Bacovia, Arghezi, Topârceanu, Sadoveanu şi mulţi alţii care s-au aflat sub influenţa literaturilor franceză, italiană, germană şi care, fără îndoială, cunoşteau şi literatura rusă... Tov. Borşci... îndreaptă o filipică vehementă chiar împotriva celor care au constatat influenţa lui Shakespeare, Hugo, J.J. Rousseau asupra lui B. P. Hasdeu... Orice şcolar... ştie că Shakespeare, Rousseau, Hugo aparţin umanităţii progresiste şi demo­cratice, iar tov. Borşci le află locul printre influenţele nefaste apusene... În general, tov. Borşci nu vede la zecile de scriitori... citaţi... nici o notă de originalitate. Totul se reduce la influenţe. Cuvântul originalitate nici nu e pomenit...” În concluzie, temerarul autor al replicii-pamflet declară că întreaga poliloghie din acea prefaţă nu are alt scop decât „de a denatura adevărul şi de a tăgădui altor popoare dreptul să aibă cultura lor naţională progresistă”¹.

Care era acel popor în numele căruia ciracii dresaţi ai ideologiei comuniste oficiale retrăgeau altor popoare dreptul la cultura lor naţională este bine cunoscut astăzi şi se poate spune lucrurilor pe nume; a exprima însă aceste adevăruri în contextul vremurilor de atunci, chiar dacă se produsese o anumită stare de deschide­re în societate, era un act de adevărat curaj intelectual şi civic. Profesorul şi omul Vasile Coroban se număra printre puţinii, iar printre aceştia primul care, în virtutea convingerilor sale ferme şi a spiritului de ironie ce ajungea până la sarcasm şi chiar batjocură făţişă când se antrena în lupta de idei, zic, primul care detecta diversiunile politicii antinaţionale ale mai-marilor zilei, mancurţi şi cozi de topor, şi ieşea de unul singur în arenă. O replică-pamflet cu adevărat demascatoare ca aceea la care ne-am referit mai sus ar fi putut să rămână în sertarul autorului, dacă în rândurile Uniunii Scriitorilor, în sânul conducerii ei nu ar fi dominat acelaşi spirit de combativitate, aceeaşi poziţie faţă de atacurile oficialităţilor asupra procesului de renaştere a con­ştiinţei naţionale. Or, numai mulţumită faptului că în fruntea revistei literare se afla G. Meniuc, care îl avea de adjunct pe omul de cultură cu o biografie ponderabilă şi cu studii ştiinţifice la activul său, Nicolae Romanenco², acea diatribă corobaniană a putut să fie publicată, astfel că astăzi ne putem sprijini pe ea ca pe un document.

Ba mai mult, atunci când s-a pus în mişcare uriaşa şi monstruoasa maşinărie a sistemului totalitar cu scopul distrugerii viguroaselor lăstare ale demnităţii naţionale şi umane a românilor din teritoriile ocupate, în toiul atacurilor şi a violentelor prelucrări ideologice, redactorul a avut curajul să apere bunul nume al autorului pe care l-a publicat. Spun acestea nu ca să-mi asum vreun merit, oricine în locul meu numai să fi dorit ar fi putut să răsfoiască presa timpului şi să readucă în actualitate lucruri şi fapte devenite deja istorie, dar nu acea istorie falsă pe care au ticluit‑o istoricii de curte şi pe care mai încearcă s-o reanimeze la comanda efemerilor potentaţi ai zilei, aşa-zişii istorici de astăzi, ci hronicul vremilor aşa cum au fost, adevărata istorie. Iar adevărata istorie a acestui neam năpăstuit, dar, în acelaşi timp erou, n-a încăput, nici nu a putut să încapă în toată multitudinea şi varietatea manifestărilor ei de vârf în paginile presei şi nici chiar în arhivele secrete deşi... acestea mai urmează a fi scotocite şi divulgate. Anume unul din aceste momente ţin să-l expun în rândurile ce urmează, moment legat de problema de care ne ocupăm şi despre care nu s-a publicat nimic până astăzi.

Aşa cum am menţionat deja, după o lungă tăcere şi diverse consultări (desigur cu centrul kaghebeului moscovit, iar pentru aparentă obiectivitate şi cu... istoricii (sic!), oficialităţile au decis că singura dată ce merită şi trebuie să fie sărbătorită este... ziua de 28 iunie; cât priveşte marcarea celor 600 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, această dată nu are nimic comun cu... nu face să... cu atât mai mult că... şi apoi ţinând seama de... Ce mai tura-vura, nu! şi gata. Adică în stilul şi tonul sistemului totalitar şi al regimului dictatorial. Dar...

Dar alta era atitudinea oamenilor cu simţ patriotic în suflet. Altfel judeca marea majoritate a românilor moldoveni din fosta R.S.S.M. Aşa se face că ceea ce au interzis oficialităţile, şi-au propus să realizeze câţiva tineri de la Chişinău, care au format în mod discret un grup de iniţiativă din care făceau parte Petru Cărare, Gicu Vodă şi Vlad Ioviţă, tustrei tineri scriitori. Ideea a fost de a convoca vreo douăzeci de colegi, animaţi de idealul sfânt al dragostei pentru naţiune într-unul din localurile publice din centrul capitalei, spre a rosti cuvinte solemne cu prilejul împlinirii celor şase sute de ani de la descălecatul lui Dragoş Vodă. Drept local a fost ales restaurantul ce se afla pe strada centrală, în locul unde a fost construit ulterior cinematograful „Patria”, vizavi de Operă. A fost alcătuită lista, toţi, bineînţeles, tineri scriitori şi ziarişti, adepţi ai aceloraşi idei şi convingeri. S-a procedat la pregătirea unor bilete-invitaţii cu un text poetic, rimat, în care - îşi aminteşte autorul P. Cărare - se specifica, pe un ton umoristic, că participanţii la manifestare sunt invitaţi să se prezinte fără mândre (muieri) şi fără... arme. Invitaţiile aveau să fie multiplicate de către doi dintre viitorii participanţi la solemnitate, care activau la recent înfiinţata televiziune: V. Teleucă şi Ş. Harbuz, acesta pe atunci fotograf.

Însă nu a fost să se îndeplinească cele atât de frumos gândite de inimoşii tineri. Organele vigilente ale faimoasei „neprimejduiri de stat” au depistat la timp acţiunea „antisovietică şi de-a dreptul criminală” a unui grup de naţionalişti (desigur, nu fără concursul unora dintre cei ce se dădeau drept mari patrioţi, dar, de fapt, lucrau ca informatori; se va vedea ulterior evenimentului cum a prezentat în faţa opiniei publice maşina ideologică încercarea tineretului de a marca Marea sărbătoare) şi a întreprins toate măsurile pentru a o contracara. Mai întâi, s-a ordonat ca în ziua respectivă localul ales să fie închis, deşi avea program obişnuit, iar cei mai mulţi dintre invitaţi, adică participanţii la acţiune, să fie trimişi de către şefii lor de la serviciu în deplasări cât mai departe de capitală.

În situaţia neprevăzută care s-a creat, iniţiatorii nu şi-au pierdut cumpătul şi, împreună cu cei câţiva prieteni rămaşi în oraş, au decis să nu se dea bătuţi şi au schimbat locul mergând la restaurantul de la gară (salvatoarea gară!), unde la fel funcţiona un taraf cu program de muzică populară naţională. Acolo a avut loc desfăşurarea programului dinainte preconizat. De remarcat că, fiind sfârşit de august (28 sau 29, cum îşi aminteşte P. Cărare), aici se afla în aşteptarea îmbarcării în trenul de Moscova un grup de tineri ce se duceau ca să-şi încheie studiile de actorie, printre care I. Ungureanu, viitorul ministru al Culturii, care s-au alăturat cu mult entuziasm sărbătorii. Un detaliu elocvent: la mesele din jurul tinerilor noştri şedeau şi înregistrau totul oamenii kaghebeului chişinăuian şi, credem, nu numai... Alt amănunt: la un moment dat, acelaşi P. Cărare pune în palma şefului muzicii o bancnotă comandând o horă, şi acesta porneşte o sârbă vijelioasă, în vârtejul căreia se încing nu numai tinerii intelectuali, ci şi mulţi ţărani care se întâmplaseră să fie acolo. Trânteau căciula în pământ şi intrau în roata ce se lărgea şi se lărgea... Asta a fost prima parte, cea oficial solemnă dacă se poate spune aşa... Curajoşii tineri au hotărât să realizeze şi finalul programului sărbătorii şi anume: depunerea de flori la picioarele marelui domnitor al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Numai că cerberii aflaseră şi despre acest lucru şi demult aşteptau acolo spre a-i fixa cu camera de luat vederi, ca să aibă respectivele dovezi la mână... Dar agenţii securişti îi aşteptau pe tineri să vină din faţă, pe când ei i-au păcălit şi s-au apropiat din spate, dinspre grădina publică, au depus florile şi s-au făcut nevăzuţi...

Ar mai fi de adăugat şi alte momente şi detalii legate de acea îndrăzneaţă şi neobişnuită formă de sărbătorire a unei date istorice a neamului nostru în condiţiile regimului totalitar comunist (o vor face, sper, cei care au participat la ea), eu însă am să trec direct la expunerea drasticelor măsuri, la care au procedat oficialităţile chiar a doua zi după cele întâmplate. Conform unei liste anume întocmită, toţi acei care erau implicaţi în numita manifestare antisovietică (sic!) erau catalogaţi ca naţionalişti şi duşmani ai poporului; în consecinţă, urmau să fie pedepsiţi în cel mai aspru mod, iar pedeapsa ce-o hotărâseră mai marii vremii era concedierea de la lucru, scoaterea din funcţie şi, desigur, blamul public: demascarea la tot felul de adunări, prin articole publicate în presă, aducerea la cunoştinţa populaţiei din cele mai îndepărtate colţuri ale republicii a ceea ce s-a întâmplat la Chişinău... Un amănunt: cum concedierea mea a durat câteva săptămâni, eu, nefiind în zilele de 28-29 în oraş, ci plecat în deplasare, iar după eveniment mă aflam din nou în unul din raioanele de nord, iată, la hotel un coleg de cameră, aflând că vin de la Chişinău, fu curios să afle: ce s-a întâmplat zilele acestea în capitală, ce fel de răscoală? Răscoală, zic eu cu multă mirare: nici un fel de răscoală, ia, nişte băieţi au depus flori la monumentul lui Ştefan cel Mare... Aşaaa? a urmat cel cu întrebarea, iar nouă lectorul venit anume de la comitetul central ne-a spus că la Chişinău o bandă de tineri naţionalişti au înconjurat cu mitraliere şi tunuri clădirea din centru, au vrut să ocupe casa guvernului şi să răstoarne puterea sovietică. Comentariul este de prisos, dar e nevoie a preciza că persoana curioasă era, după cum s-a recomandat (dar mai ştii?), profesor la Institutul Pedagogic din Bălţi...

Iată deci o mostră relevând felul cum lucra maşina ideologică comunistă sub directa îndrumare şi supraveghere a organelor „neprimejduirii de stat”...³. Erau încălcate nu numai drepturile unui popor de a avea cultura sa naţională, de a-şi cunoaşte şi cinsti istoria şi limba, ci se făcea totul ca să fie lipsiţi oamenii de drepturile lor elementare: la muncă, la exprimarea liberă a opiniei şi cuvântului etc. Principiul şi metoda de bază a sistemului totalitar de luptă contra poporului, a conştiinţei naţionale a românilor din fosta R.S.S.M. era de a interzice şi a supune persecuţiilor orice lucru, scris sau vorbit, orice acţiune şi manifestare care ar aminti măcar că ei sunt români şi fac parte din poporul român.

După cele relatate este de la sine înţeles că oficialităţile nu mai puteau conta pe verigile inferioare de dirijare a lucrurilor, adică pe editură sau Ministerul Culturii, ci se implică prin organele de vârf - conducerea superioară de partid. Pentru început, au fost chemaţi la biroul C.C. al P.C.M. redactorii şi şefii de partid ai revistelor care au comis aşa-zisele greşeli ideologice publicând materiale cu conţinut „naţionalist” şi „antisovietic”, unde li s-a explicat în mod partinic şi colegial (vorba vine: au fost anunţaţi) că sunt scoşi din funcţie ca unii care nu au îndreptăţit încrederea partidului. Convingându-se că o seamă de scriitori refuză în mod îndărătnic să-şi recunoască vina şi să-şi toarne cenuşă pe cap, cum a fost cazul poetului şi redactorului-şef al revistei „Nistrul”; scriitorul George Meniuc, marii boşi au şi preconizat desfăşurarea în timpul cel mai apropiat a unei plenare a C.C.-ului, la care să fie date în vileag spre a fi cunoscute de toată lumea... faptele mârşave ale naţionaliştilor moldo-români, neîmpăcaţii duşmani ai norodului sovietic moldovenesc şi ai puterii sovietice. Acea întrunire de partid, adevărată răfuială cu intelectualitatea naţională, s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, 22 şi 23 septembrie 1959, şi avea pe agendă două chestiuni: prima, probleme ale muncii ideologice (în limbaj clasic totalitar comunist), şi a doua, o problemă din domeniul agriculturii, care fusese inclusă de formă, căci judecând după stenogramă nu s-a discutat nimic important. În schimb, prima chestiune a fost de o însemnătate strategică pentru activitatea din aceşti şi viitorii ani ai partidului leninist în ce priveşte educarea poporului moldovenesc în duhul socialismului, puterii sovietice, dar, mai cu seamă, al prieteniei şi frăţiei cu marele norod rus... Căci şi la această reuniune de partid, ca la toate celelalte, s-a vorbit numai şi numai în limba fratelui mai mare, din care cauză documentul la care ne vom referi în continuare este redactat în aceeaşi limbă a lui Lenin...

Primul, bineînţeles, a vorbit... primul secretar, ucraineanul Serdiuk, dar plenara a fost prezidată în continuare de Bodiul, care ocupa funcţia de secretar doi, adică trimisul Moscovei, care, în curând, avea să fie confirmat prim secretar şi sub a cărei directă supraveghere a fost pregătită numita răfuială. Invocând conform tipicului anumite fapte şi hotărâri ale C.C. al P.C.U.S., acel Serdiuk aduce la cunoştinţa forului de partid următoarele: „În ajunul acestei plenare vine la mine ajutorul meu, tov. Guzun, şi-mi dă o scrisoare. Pe plic: C.C. al P.C.M., tov. Serdiuk. Deschid plicul, în el două foi dintr-un caiet şcolăresc de aritmetică. Stă scris: „Occupantî, ubiraitesi von!” Şi mai mult nimic. Foile sunt albe. Noi înăbuşim „Vocea Americii”, atunci de ce am tolera asemenea fenomene?...” Care erau acele fenomene pe care partidul leninist al R.S.S.M. nu mai putea să le tolereze? După o enumerare a unui grup de scriitori fideli politicii partidului: “A. Lupan, Em. Bucov, S. Şleahu, B. Istru, N. Muratov, I. Cebanu”..., şi după citirea solemnă a unui anost poem semnat de Bucov şi dedicat decorării republicii cu ordinul Lenin, primul secretar trece direct la chestiune: „... Printre oamenii de ştiinţă şi cei de creaţie, în rândurile tineretului studios au loc ici-colo manifestări ale unor tendinţe naţionaliste. Uneori atare stări de spirit nesănătoase pătrund în presă. Biroul C.C. al P.C. al Moldovei a discutat de două ori în anul curent chestiunea privind gravele neajunsuri din activitatea revistei „Chipăruş”. Pe paginile acestei reviste au fost publicate multe povestiri, poezii şi desene artificiale, golite de sens, iar nu arareori dăunătoare. Astfel, a fost dat publicităţii un pamflet cu conţinut naţionalist (pascvil, în ruseşte) al unui oarecare Beşleagă, din care transpare nemulţumirea pentru faptul că arta sovietică se dezvoltă sub conducerea partidului. Beşleagă face încercarea de a ponegri realitatea zilelor noastre, de a sugera oamenilor ideea cum că actualele condiţii întru nimic nu se deosebesc de cele din Rusia ţaristă. Biroul comitetului l-a eliberat din funcţie pe redactorul acestei reviste, Zadneprov, pentru lipsa de principialitate în selectarea cadrelor, pentru atitudinea sa împăciuitoristă faţă de tendinţele naţionaliste.”

Note

1 „Nistrul”, nr. 8, 1959.

2 În revista „Nistrul”, nr. 6 pe anul 1959, la rubrica Revista presei aflăm o prezentare a revistei „Kommunist Moldavii”, nr. 3 din acelaşi an, în care fusese publicat articolul critic demagogic al celor trei: doi istorici şi un filozof – vizând cercetările filologilor în domeniul revalorificării moştenirii clasice. Este pentru prima dată când o revistă literară are curajul să polemizeze în contradictoriu cu organul oficial al partidului. Autorul notiţei, care era redactorul-şef adjunct al „Nistrului”, Nicolae Romanenco, ia în zeflemea afirmaţiile celor trei care susţineau: „...în Moldova... dintr-un şir de principii, întâi drept rezultat al jugului străin de multe veacuri, de aceste probleme (cele politico-sociale – V.B.) se ocupau mai cu seamă scriitorii, care erau totodată şi vestiţi publicişti”. Pare contestabilă teza, o întoarce autorul notiţei, precum că „jugul străin de multe veacuri” ar fi putut face ca toţi gânditorii moldoveni să devină „maeştri ai slovei artistice” sau, ceea ce ar fi totuna, „ca scriitorii să fie singurii promotori ai ideilor politico-sociale”.