O istorie a poeziei bucovinene în portrete literare

Ştefan Hostiuc apare în recentul său volum Scriitori români din nordul Bucovinei în calitate de critic literar, dar şi de istoric literar şi de valorificator cultural. Teritoriile româneşti de la margine – cu atât mai mult cele înstrăinate de matcă – au nevoie în permanenţă de personalităţi care să-şi asume rolul de „intelectuali ai naţiunii”. Scriitorii care se ocupă de nişte sinteze în perioade de răscruce seamănă cu fiinţele care încearcă să privească mai departe peste capetele semenilor. De aceea, în condiţiile mai sus-numite, exerciţiul revalorificării este făcut cu o deosebită pregnanţă şi gravitate  inerentă subiectului tratat. Atunci când se editează volume ca cel al lui Hostiuc, contextualizarea „geopoetică” (Adrian Dinu Rachieru) este de neevitat. Acest lucru rezultă chiar din scurta prefaţă a autorului, care a considerat de cuviinţă să se mărturisească suplimentar. Găsim aici, într-o formă concentrată, întreg miezul problemelor ce vor fi puse pe tot parcursul volumului: (1) lamentaţiile după Bucovina şi Cernăuţii antebelici, locaţii percepute, indirect, drept etalon de rezolvare a situaţiei din Ţara Fagilor şi (2) starea deplorabilă a lucrurilor de la ocuparea regiunii de Armata Roşie.

Din aceeaşi prefaţă aflăm că acest prim volum este dedicat în întregime poeziei şi poeţilor. Cartea începe propriu-zis cu un capitol despre fenomenul poetic din Bucovina, derulat pe parcursul a 50 de ani, apoi urmează capitole consacrate numelor mai importante ale scrisului bucovinean (Vasile Leviţchi, Ilie Motrescu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Suceveanu, Nicolae Spătaru ş.a.). De fapt, există două tipuri de medalioane: cele care figurează la cuprins, mari, cu nuanţări şi subtilităţi, şi cele din capitolul inaugural, topite într-un text sintetic pentru a crea un „portret de grup” al literaturii române postbelice din Bucovina de nord. Nu sunt uitaţi nici autorii mai tineri, fiind analizaţi în ultimul capitol intitulat mai dinamitard: Nouăzeciştii de Cernăuţi. Între grotesc şi ingenuitate. O lacună obiectivă a acestui volum este lipsa portretului de creaţie al lui Ştefan Hostiuc însuşi.

Nu e de prisos să menţionăm că volumul lui Hostiuc nu se rezumă la cel de document, de simplu act ilustrativ. Toate studiile se evidenţiază prin judecăţi de valoare pertinente, intertextualitate şi printr-un stil elegant, nemaivorbind de limba română mai mult decât corectă.

Între zonele româneşti periferice, Bucovina ocupă, în ce priveşte degradarea spiritualităţii româneşti, un loc intermediar între Basarabia, pe de o parte, şi Transnistria şi teritoriile din sudul Basarabiei, pe de alta. Dacă basarabenii, chiar dedublaţi în români şi moldoveni, încearcă, în drumul lor sinuos, să se afirme ca majoritate, atunci bucovinenii sunt proscrişi să rămână minoritate în cadrul unui stat străin, Ucraina, care are de parcurs încă un drum foarte lung până a deveni ceea ce a declarat mai apăsat, de la sosirea lui Iuşcenko la putere, că doreşte să devină: democraţie europeană. Faţă de Transnistria şi teritoriile din sudul Basarabiei, bucovinenii au avantajul de a fi recăpătat grafia latină şi de a avea o brumă de intelectuali apţi să opună rezistenţă.

Din lipsă de spaţiu nu ne vom putea opri – dar şi atunci o vom face măsurat – decât la articolele sintetice şi la creaţia unor bucovineni „emigraţi”, dar pe care îi cunoaştem mai bine şi a căror creaţie o apreciem.

Primul studiu intitulat Poezia română din nordul Bucovinei din ultima jumătate a secolului XX. Paradigme şi generaţii este dens. Multe din diagnosticele puse aici sunt valabile şi pentru procesul literar din Basarabia, în speţă pentru poezia basarabeană. Chiar în debutul articolului, autorul îşi pune o întrebare pe care ne-am pus-o şi noi: de ce poezia domină acum peisajul literelor şi de ce a dominat şi în perioada sovietică? Răspunsurile sunt plauzibile şi pot fi extrapolate şi asupra spaţiului basarabean, chiar dacă nu epuizează tot spectrul problematic.

Enumer răspunsurile lui Hostiuc, cu unele mici comentarii ale noastre, din motivul că problema nu a dispărut de pe tapet, ea îşi păstrează actualitatea. Sursele ei nu mai sunt aceleaşi, dar tendinţele poartă rădăcini sovietice.

Primo. „Poezia rezistă mult mai uşor pro­be­lor oralităţii, proza abia le suportă” (p.7). Teza e adevărată. Aş adăuga doar că nu nu­mai poezia, ci şi proza au cultivat tocmai formele oralităţii. Literatura a circulat mai mult în modele folclorice, cele livreşti fiind respinse sau abandonate după câteva tentative. În anii ’90, poezia a supravieţuit tot sub forme declamative, însuşindu-şi filonul patriotic. Ce concluzii am putea trage din cele spuse? Unele voci afirmă că cel puţin poezia ar trebui, în condiţiile în care cartea de literatură română contemporană nu se vinde, să se întoarcă spre cenaclul căzut, nu se ştie de ce, în desuetudine. În Occident, scriitorii nu se sfiiesc să apară în faţa publicului, numai că lecturile publice nu trebuie să poarte obligatoriu forme din perioada sovietică sau din cea de eliberare naţională, ci să fie adaptate la trendul de azi.

Secundo. „În barca poeziei, scriitorul din perioada sovietică se strecura mai uşor printre bancurile de nisip ale ideologiei bolşevice” (p. 7). Exact acelaşi lucru am afirmat în prefaţa la antologia de proză scurtă (Ştiinţa-Arc, 2004). Ştefan Hostiuc nuanţează, pe bună dreptate, observând că o concesie moral-ideologică e mai puţin bătătoare la ochi într-o poezie decât, să zicem, într-un roman. Ştim că romanele realist-socialiste s-au autocondamnat in corpore, în schimb, unele texte poetice mai pot fi recuperate chiar şi în cazul unor autori consideraţi total compromişi. Hostiuc, atent în comentariile sale, aminteşte, de altfel, că toate tipurile de compromis sunt reprobabile.

Tertio. În perioadele de cotitură politică şi socială, „vacuumul unei vieţi literare poate fi mai repede umplut cu poezie decât cu proză” (p. 7). Specificăm numai că o poezie care apare pentru a umple un vid rămâne ce este: o poezie de umplutură.

În primul capitol, Ştefan Hostiuc ia în discuţie termenul de generaţie literară – important în demersul său teoretic – pe care îl pune în relaţie definitorie cu termenul de paradigmă (spre deosebire de promoţie, pe care îl consideră un termen cu referinţă strict biologică). În altă ordine de idei, generaţiile „tind să se constituie într-un cadru literar naţional (sau regional, dacă situaţia geopolitică o cere, cum e cazul literelor din Basarabia sau nordul Bucovinei)” (p. 11).

Astfel, autorul septentrional determină patru generaţii postbelice, pe care le leagă de anumite volume de versuri, care au reprezentat jaloane paradigmatice, un timp zero: 1959 (ca punct de plecare e luat volumul Versuri  al regretatului Vasile Leviţchi), 1969 (volumul lui Ion Gheorghiţă Mărul Discordiei), 1979 (volumul lui Arcadie Suceveanu Mă cheamă cuvintele), 1999 (Lia Popov cu Un loc şi pentru mine). Ca oricare schemă, cea a lui Ştefan Hostiuc e relativă şi simplificatoare. În legătură cu paradigma nouăzeciştilor, Hostiuc afirmă că „adevărata măsură a promoţiei” o reprezintă placheta Timpul tăindu-şi nasturii de la cămaşă de Dumitru Mintencu. Deci volumul Liei Popov a fost inclus doar pentru a nu strica tabloul sinoptic al cărţilor cu anul de apariţie terminat în 9. Simetria are o căsuţă lipsă: anul 1989, fapt pe care Hostiuc îl explică în felul următor: „Paradigma optzecistă nu a putut fi reprezentată în nordul Bucovinei printr-o generaţie optzecistă. Întoarcerea zeilor (1992) de Nicolae Spătaru, poetul bucovinean de la care ne-am fi aşteptat cel mai mult la manifestări „optzeciste”, e nietzscheană doar prin titlu. Vidul optzecist va fi umplut, parţial, de poeţii generaţiilor precedente” (p.57). Cel mai pronunţat şi rezistent model e cel şaizecist (p. 201), în legătură cu care s-au definit toate celelalte, inclusiv nouăzeciştii.

Trebuie spus că paradigmele, suportul generaţiilor operaţionale, nu sunt foarte evidente. O recunoaşte şi Hostiuc făcând diverse reculuri. Generaţiile sunt mai degrabă de valoare epistemologică decât ontologică. În scop didactico-ştiinţific este mai comod de a-i împărţi pe scriitori în generaţii (sau în segmente decenale, ca la Ulici) şi de a-i integra într-un fenomen mai amplu.

Sinteza pe ca­re a pregătit-o Şte­fan Hostiuc, documentată cu pri­sosinţă, este extrem de utilă pentru cine vrea să ia cunoştinţă de fenomenul poe­tic din nordul Buco­vinei, iar sursele bi­blio­grafice culese cu grijă pot sta la baza altor studii.

Arcadie Suce­veanu e prezentat po­zi­tiv, înfăşurat în metafore ce pot concura cu poetul pe care îl admiră şi răsfaţă. E deja un nume cu basorelief.  Nici nu e nimic de adăugat în suita de referinţe critice care însoţesc ediţiile critice ale autorului Arhivelor Golgotei. Fiecare volum al lui se distinge în primul rând printr-o poezie de calitate. Ceea ce mi s-a părut neconcludent a fost gestul criticului de la Cernăuţi să-l readucă pe Suceveanu într-o albie postmodernă. Asta nu pentru că Suceveanu nu ar putea fi postmodern, dar lipsesc argumentele în favoarea tezei. În afară de declaraţii neacoperite („Arcadie Suceveanu schimbă cursul Corabiei (sic!) lui Sebastian din apele cu unduiri moderniste ale anilor ’70-80 în «apele postmoderniste» ale ultimului deceniu al secolului XX, propunând, în 1993, în Almanahul Socie­tăţii pentru Cultura Românească Mi­hai Eminescu din Cernăuţi (Editura Fundaţiei Culturale Române), o nouă versiune – postmodernă – a poemului” (p.57) sau „Eterna Danemarcă marchează începutul perioadei postmoderniste a creaţiei lui Arcadie Suceveanu” (p. 158) sau „După ce fusese «ucenic la Homer» până în 1982, furând meserie de la vicleanul Ulyse şi pregătind pentru drum lung «corabia de la mansardă», poetul porneşte (în) aventura postmodernistă, consemnând ce era de consemnat într-un «jurnal de bord» (1983-1987)) sau de invocare a ludicului şi ironiei ca apanaje ale postmodernismului lui Arcadie Suceveanu, studiul lui Hostiuc nu conţine altceva. Credem că faţeta postmodernă a lui Arcadie Suceveanu urmează a fi descoperită şi descrisă în termenii pe care această doctrină îi reclamă, dacă postmodernismul va continua să suscite acelaşi interes.

Un alt autor bucovinean care locuieşte la Chişinău şi al cărui profil se conţine în carte este Nicolae Spătaru. În privinţa lui, Hostiuc este mai precaut, nu jonglează cu postmodernismul. Am văzut deja că Întoarcerea zeilor, volumul de debut al lui Spătaru, e receptat de Hostiuc ca o ratare a sincronizării cu paradigma optzecistă.

Trebuie spus că volumul lui Spătaru a retardat, măcar în parte, datorită mecanismelor editoriale de atunci. În general, optzeciştii au debutat greu, fiind respinşi de confraţi sau înghesuiţi în volume colective. De aceea o sincronizare cu optzeciştii din Ţară s-a produs abia pe parcursul anilor ’90, când poeţii optzecişti de acolo fie că erau tentaţi de alte modele sau se îndreptaseră spre proză.

Poezia lui Nicolae Spătaru e prinsă în trei cuvinte: eman­cipată, grăbită, iro­ni­că (p.189). Din­colo de această for­mulă eliptică, poezia poetului e dificil de analizat. Cri­ticul încearcă să o definească fie imitându-i stilul, fie utilizând decupaje din sintagmele poe­tului.

În ultimul capi­tol, dedicat nouă­ze­ciştilor, această ge­neraţie este ana­lizată sumar, pro­babil din motivul că nu o vede cristalizată foarte bine. Nici trăsăturile pe care le enumeră Hostiuc nu sunt absolut individuale, ine­rente unei singure mişcări. De exemplu, faptul că cei mai tineri poeţi de la Cernăuţi nu sunt impresionaţi de „rostirea solemnă”, nici de „subterfugiile autoreferenţialităţii textualiste” etc. confirmă supoziţia lui Ion Pop, din articolele publicate în România literară, că ultimele generaţii de scriitori continuă să dezvolte până la saturaţie tendinţele estetice ale optzeciştilor, dar şi ale altor generaţii.