Premii Oscar de sezon şi Hitchcock forever

Cowboy-ul şi melodrama sau Tragedia ca fapt divers

Million Dollar Baby (O fată de milioane), filmul care a obţinut patru – importante! – premii Oscar, se înscrie uşor în categoria unor melodrame contemporane, deloc romantice şi fără glamour, cu protagonişti care nu asaltează topurile frumuseţii... Filmul e regizat – surpriză! – de principalul cowboy de la Hollywood, infatigabilul, inepuizabilul şi polivalentul (actor, regizor, compozitor...) Clint Eastwood.

Ca orice melodramă, Million Dollar Baby nu prea are idei, respectă însă schematismul clasic al subiectelor simple („urcarea spre înălţimi”) şi, în acest caz, al subiectelor uşor exotice – boxul feminin. Sunt descrise încăperi strâmte, prost luminate, cu resturi, murdărie şi multă mizerie. Şi sânge, dar un sânge adevărat – cel din ringul de box. Recuzita aceasta săracă şi cenuşie este ordonată, făcută să funcţioneze în „acompaniamentul” unei coloane sonore triste şi stranii (autor, evident, acelaşi Clint Eastwood). Peste această combinaţie se mai toarnă mult sentiment şi emoţie, ceea ce va stârni întotdeauna compasiunea şi interesul publicului.

Trei personaje principale, interpretate excelent de actori cu renume, susţin schelăria acestui film.

1. Frankie Dunn (Clint Eastwood) este un bătrân (peste 70 de ani) şi experimentat antrenor de box, retras pe „baricadele” tacticilor defensive, care, la început, refuză categoric să antreneze o fată ce frecventează sala de box al cărei proprietar este. Chiar şi după ce o acceptă în lot, antrenorul rămâne aceeaşi persoană cu gesturi decise, intratabile, care le cere tuturor o supunere totală şi nu admite nici o discuţie. Despre antrenor mai aflăm că are o fiică de care s-a înstrăinat, e pasionat de limba galeză, citeşte poezie de Yeats, polemizează cu biserica şi scrie scrisori. Clint Eastwood – pe chipul căruia anii au imprimat o nobleţe ce i-a lipsit înainte, amintindu-ne secvenţial de Henry Fonda – interpretează excelent acest rol.

2. Maggie Fitzgerald (Hilary Swank), nu e nici tânără (31 de ani), nici foarte atrăgătoare, dar e obsedată/fanatizată de box şi crede în succesul ei alături de acest antrenor singuratic şi morocănos. Are o privire scăpărândă şi în acelaşi timp „condamnată”, parcă prevestind ceva rău (vezi finalul tragic), şi doar uneori lasă să-i scape un zâmbet sfios, care contrastează cu faţa împietrită a antrenorului. Maggie este persoana – plină de energie, trăind la limită – capabilă să acopere vidul din inima lui Frankie.

3. Eddie Scrap (Morgan Freeman), în rolul îngrijitorului sălii de box, este ca o punte de echilibru între antrenor şi fată şi adaugă filmului o foarte necesară picătură de umor şi înţelepciune. Comentariile sale din off încearcă să explice câte ceva din legile şi „subteranele” boxului, un sport din care el, Scrap, a ieşit învins (şi-a pierdut un ochi) după 109 meciuri. Angajamentul pe care îl manifestă alături de vechiul său prieten, Frankie Dunn, şi de această „nebună” fatidică, Maggie Fitzgerald, pare meciul său cu numărul 110, cel mai greu.

Filmul nu impresionează ca imagine („faptul divers” rareori impresionează). Demarează greu – trenante primele 15 minute –, apoi totul începe să funcţioneze perfect: dramaturgie compactă, ritm susţinut...

Una din cele mai memorabile „descrieri” din acest film este a familiei lui Maggie (mama, sora şi fratele): figuri groaznice, ticăloşi desăvârşiţi pe modelul lui Fassbinder, de care să fugi cât mai departe. Se poate desluşi în acest „portret” o lovitură dată clişeului bine ambalat al „valorilor familiei americane”. În general, filmul speculează cu problemele sociale (oferă posibilitatea americanilor să-şi plângă de condiţia lor), dar face lucrul acesta cinstit şi bine dozat, sincer, chiar înţelept, nu aşa cum se întâmplă, de exemplu, în filmele româneşti, unde se ajunge la un delir al exagerărilor (vezi „Sistemul nervos” al lui Mircea Daneliuc). E drept că problema complicată şi delicată a eutanasiei este „rezolvată” de Eastwood în stil de cowboy, dar trebuie să înţelegem că e doar o opţiune personală a personajului din film.

Fără nici o metaforă ascunsă, Million Dollar Baby are totuşi ceva din splendorile poeziei minore, umile, greu sesizabile la o primă lectură… 7,5/10.

Scene din viaţa „americanului liniştit”

Sideways  (în traducere românească - In vino veritas) de Alexander Payne ilustrează faţete diferite a ceea ce îndeobşte numim „americanul liniştit”, anonim şi nespectaculos. În centrul „naraţiunii” sunt doi prieteni, ambii nişte loseri. Miles, interpretat excelent de Paul Giamatti, este un profesor de literatură cu veleităţi de scriitor. E divorţat de doi ani şi a scris un roman pe care deocamdată nu-l poate publica. E sensibil, inteligent, un melancolic cu chinuitoare reprize de luciditate, care nu minte, nu e fustangiu şi nu e deloc narcisiac, dar despre care nu greşeşti dacă spui că rămâne un etern „copil al mamei”, temător să înfrunte realitatea dură. Lui Miles îi plac filmele şi e un bun cunoscător/consumator al vinului, mai ales Pinot... Celălalt, Jack (Thomas Haden Church), e un actor de reclame, afectat şi afemeiat, prost şi mincinos, care se închipuie şi foarte atrăgător. Un tip antipatic, care ţine cu tot dinadinsul să ne demonstreze că ştie doar trei lucruri pe lumea aceasta: băutul, cuplarea şi autoadmiraţia. Pentru aceste „calităţi” uneori e lovit in plină figură... Jack se va căsători peste o săptămână şi vrea să profite din plin de zilele de libertate rămase. Cei doi pornesc cu maşina într-o călătorie, aventuroasă şi distractivă, prin „ţara vinului”, în California de sud. Aşadar, un trip-story despre viaţa pe orizontală, aşa cum este, cu denivelările şi surprizele ei. O săptămână de degustări şi beţii crâncene, de aventuri uşoare şi relaţii serioase...

Nimic deosebit, la prima vedere, ca subiect. Şi totuşi, Sideways e un film excelent, care mi-a plăcut. De ce?...

1. Pentru că îţi creează iluzia că e un film chiar despre tine, adică despre nişte oameni obişnuiţi. Oameni care petrec şi beau vinuri bune, se gândesc la viitor şi îşi amintesc trecutul, se căsătoresc frumos şi divorţează urât, cad în lungi reflecţii şi se lasă, deodată, purtaţi de valul unei noi aventuri...

2. Pentru că e un film despre cum omul, rămas singur, se trezeşte pe marginea vieţii, acolo unde nimeni nu se mai interesează de el, şi doar  hazardul sau o clipă de inspiraţie îi aduce fericirea pe care n-o mai aştepta.

3. Pentru că e un film bine făcut şi bine jucat (pe lângă cei doi actori pomeniţi mai sus, mai trebuie remarcate Virginia Madsen şi Sandra Oh): romantic, discret-filozofic, plăcut la vizionare şi incredibil de liniştit, deşi conţine şi destule strigăte şi chiar bătăi... Reuşeşte să păstreze pe întreaga sa durată o linie de echilibru fragil care emoţionează şi pe cel „străin”, şi pe cel „apropiat”. Dozează cu măsură umorul şi tristeţea, strigătele şi liniştea, cochetăria accidentală şi marea iubire, degustarea şi chiar alcoolismul... E un fel de art-house pentru un public larg. Un film aproape genial pentru un spectator nepretenţios, adică artă adevărată pentru toţi şi nu doar pentru snobii care sunt abonaţi la festivalul de la Cannes. 

4. Pentru că revelează încă o dată adevărul că noi, oamenii, suntem cu toane, fantezişti şi capricioşi, ca şi vinul Pinot. Ne iluzionăm, chiar ne forţăm uneori să trăim complex, plenar, nuanţat, când, de fapt, viaţa nu poate fi decât A fucking sau beautiful.

5. Pentru că acest film răzbună, prin nominalizările sale la Oscar (a obţinut doar Oscarul pentru scenariu), sumedenia de filme de acelaşi fel care rămân neobservate. Cinefilii pot confirma acest adevăr.

Un must see, pe care îl notez cu 7,5/10. Colecţionarii şi cei care nu privesc cu optimism spre orizonturile filmului de autor îl pot reţine măcar pentru o perioadă de timp.

Hitchcock forever

 Filmele lui Alfred Hitchcock nu mă plictisesc niciodată. Este regizorul pe care-l „frecventez” des, la fel cum mi se întâmplă cu Tarkovski, Fellini, Bergman, Kubrick, Antonioni...

S-a spus – şi eu cred la fel – că filmele lui Hitchcock nu sunt altceva decât reflectarea – prin ricoşeu artistic – a complexelor şi a fobiilor sale... (De fapt, ce altceva poate fi opera unui mare şi autentic artist?). Despre maestrul suspansului – vă amintiţi: sentimentul neliniştii/fricii tot mai mari în faţa pericolului necruţător care vine peste tine – circulau tot felul de legende şi anecdote. Un amestec de realitate şi de fabulaţie care stârneşte pentru acest regizor – şi aşa destul de glorios – un interes şi mai mare. Iată doar câteva dintre aceste „întâmplări”, culese de mine în săptămâna când am revăzut 3 filme de Hitchcock.

Despre frica pedepsei: la vârsta de 7 ani, Alfred Hitch­cock a fost dat la colegiul iezuit “St. Ignatius” din Londra, unde domnea un regim foarte sever. Pentru neascultare sau alte mici greşeli, băieţii erau bătuţi cu o vergea groasă de gumă. Dar locul şi timpul când urma să fie aplicată pedeapsa erau alese chiar de cel pedepsit şi această amânare a unei pedepse iminente îl teroriza pe copil câteva zile. S-ar putea ca tocmai din această aşteptare terifiantă a pedepsei să se fi născut suspansul lui Hitchcock.

Despre frica de poliţişti: odată, în copilărie, pe când avea vreo 5 ani, tatăl l-a pedepsit într-un mod foarte original pe micuţul Alfred, trimiţându-l cu un bileţel la o circă de poliţie locală. Poliţistul a citit biletul scris de domnul William Hitchcock şi l-a închis într-o celulă pe copilul „neastâmpărat” pentru câteva minute. Tot restul vieţii sale Hitchcock s-a temut de poliţişti şi, din această cauză, n-a condus niciodată maşina... (Această întâmplare alimentează în continuare curiozitatea cinefililor, care se întreabă ce o fi scris în acel bileţel tatăl lui Hitchcock?)

Despre complexul femeii: Hitchcock suferea din cauza obezităţii sale şi era convins că nici o femeie nu-l va iubi vreodată. Când s-a căsătorit, la 25 de ani, n-a mai avut ochi decât pentru soţia sa. Dorinţele refulate s-au transformat în complexe pe care Hitchcock le-a „răzbunat” într-un mod original în filmele sale, în care imaginea femeii era „concurată” de cuţit, zăbrele, cătuşe, foarfece, ghilotină... Mai ales blondele îl înfuriau şi-l făceau să-şi piardă cumpătul. Există o binecunoscută istorie: Hitchcock stătea la o şuetă, după lucru, cu un scenarist, şi după mai multe pahare companionul său rosti numele lui Ingrid Bergman. Regizorul a avut o izbucnire isterică: „Ingrid a fost îndrăgostită de mine timp de 30 de ani, a fost nebună după mine... Sărea peste mine în pat, plângea, urla...”.

Despre frica în faţa problemelor vieţii cotidiene: Hitchcock era foarte neputincios în faţa problemelor vieţii cotidiene şi nu se descurca deloc fără soţia sa, Alma Revi­lle. Odată aceasta a întârziat mai mult timp la prietena sa, actriţa Anne Baxter, întorcându-se acasă tocmai spre seară. După această întâmplare, Hitchcock a urât-o într-atât pe Baxter, că nu i-a mai propus nici un rol în filmele sale.

Despre cum Hitchcock nu iubea oamenii şi se temea de ei: Din cauza defectelor fizice şi a sensibilităţii sale rănite, Hitchcock a fost din copilărie un singuratic şi nu se simţea deloc bine printre oameni. Devenind regizor celebru, el evita în mod demonstrativ orice recepţie sau petrecere. Distracţia sa principală au fost glumele vulgare şi de o oarecare cruzime pe seama celorlalţi... De pildă, unei actriţe care locuia într-o casă cu încălzire centrală, Hitchcock i-a descărcat, cu falsă generozitate, în faţa casei două tone de cărbuni; altei actriţe i-a trimis în ziua ei de naştere 400 de peşti afumaţi, deşi ştia că femeia nu suporta mirosul de peşte. Pe un cunoscut actor l-a invitat la un “bal mascat” şi când acesta şi‑a făcut prezenţa drapat într-un pitoresc costum de sultan turc, a constatat cu surprindere că restul oaspeţilor purtau smoching. Melanie Griffith îşi aduce aminte cu groază că pe când avea 5 ani, Hitchcock i-a dăruit o păpuşă – pusă într-un mic sicriu de pin –, ce semăna leit cu mama actriţei.

Iată şi topul meu din filmografia lui Hitchcock:

1. Vertigo (Ameţeala), 1958;

2. North by Northwest (La nord prin nord-vest), 1959;

3. The Birds (Păsările), 1963;

4. Psycho (Psihoza), 1960;

5. Strangers on a Train (Străini în tren), 1951.

1