Robul de ieri

Deşi are un grad avansat de miopie, ochelarii cu lentilele un pic fumurii îl ajută destul de bine să se descurce în furnicarul de oameni. Mai are la dispoziţie o jumătate de oră şi e sigur că în acest răstimp reuşeşte să treacă pe la cei doi colegi ai săi, să le restituie banii pe care-i împrumutase alaltăieri şi să ajungă apoi la noua sa slujbă care e, de fapt, şi prima. „Te rog, îl prevenise frate-său, să-mi vii la timp, eu deschid atelierul exact la nouă şi deseori se întâmplă că unii clienţi stau deja la uşă. Dacă îl faci pe vreunul să aştepte măcar un minut, a doua oară se duce la alt meşter. Asta-i lege...” Tilică, frate-său, deşi e cu mult mai tânăr ca el, la vârsta sa de douăzeci de ani a reuşit deja să-şi înjghebe un atelier pentru repararea diferitelor fleacuri casnice. Mai înainte cămăruţa pe care o închiria într-un bloc de locuit cu 16 etaje, la demisol, se numea tocilărie, din care motiv frate-său este cunoscut în întreg cartierul de Tilică-tocilarul. De trei sau patru luni, mai precis de la Paşti, el reuşi s-o privatizeze, apoi se înţelese cu Asociaţia de loca­tari să-i permită construcţia unei anexe pe care o prefăcu într-o odăiţă cu o mică bucătărie şi, astfel, Tilică se pricopsi cu propria garsonieră. Se asocie cu încă doi de teapa lui – un ceasornicar bătrân şi un instalator tinerel, dar iscusit la toate – şi tocilăria deveni atelier. Aşa şi scrie deasupra intrării – Atelier „Mâini de aur”. Într-adevăr, Tilică are, s-ar putea spune, mâini de aur – de orice s-ar apuca, se pricepe să ducă la bun sfârşit – iar celor doi asociaţi a ajuns chiar să le plătească salariu. Încă nu i-a trecut caşul de la gură, dar de-acum are angajaţi, este patron, adicătelea. Cine s-a mai gândit vreodată, acum zece ani, că Tilică, incredibil, va ajunge... unde a ajuns. Ieri, când i-a propus să se angajeze, l-a avertizat: „Ia seama, bade, pentru mine programul e sfânt – de la nouă până la opt fix, cu o jumătate de oră pauză de prânz. Pentru fiecare minut întârziere – un leu amendă, disciplină nemţească, salariul se achită în fiecare sâmbătă, zi de odihnă – luni...” A promis să-i plătească într-o săptămână atâta cât la piaţă nu câştigi, împreună cu cei doi – Robertino şi Moşu – într-o lună. Bine, dar şi programul de muncă e mai mult decât nemţesc – unsprezece ore, doar cu jumătate de ceas pauză de prânz, unde s-a mai auzit? O singură zi de odihnă pe săptămână şi aceea nu-i într-o duminică, precum ar fi într-o instituţie normală, apoi şi un sistem draconic de pedeapsă – un leu pentru un minut întârziere, nu e prea din cale afară? Aşa ceva n-a existat nici la faraonii din Egiptul antic, nici în era sclavagistă... De unde s-au luat oare în Tilică aceste apucături de... capitalist?! Curată exploatare a omului de către om, iar în situaţia creată, a fratelui de către frate...

În plus, nu are o clipă de răgaz, e mereu prins cu fel de fel de treburi, aleargă ca un apucat să se tocmească, să obţină ceva fără de care nu poate face altceva şi aproape că nici nu discută între ei. Când găsesc, totuşi, acel răgaz în care mai pot schimba două-trei vorbe, Tilică îl cicăleşte, spunându-i fără ocolişuri, aşa-i el, că este un neisprăvit şi un molău, că nu are demnitate şi este un rob al unui timp mucegăit, că lumea ar încremeni, dacă ar fi toţi ca el. Odată chiar i-a trântit-o în faţă, furios, că, în loc să schimbe ceva în viaţa sa, preferă să mănânce de sub el...

Goriţă se opreşte la intersecţie şi, după ce semaforul îi permite să traverseze, se înghesuie printre cei care năvălesc să treacă pe cealaltă parte a străzii. Aici sunt înşiruite rânduri de precupeţe care-şi ocupă încă de la zori locurile din preajma pieţei. Aruncă o privire la ceasul din vitrina magazinului de alături şi se linişteşte – nu va întârzia, căci Robertino stă cu Moşu, partenerul său, acordeonistul, aproape de poarta cea mare a pieţei, iar până la atelierul lui Tilică are de mers un colţ de stradă mai la vale şi încă unul la stânga. Chiar va ajunge la lucru, în prima lui zi de slujbă, cu vreo cinci minute mai devreme. Desigur, Tilică îi va aprecia gestul, punctualitatea fiind pentru el ceva sfânt. Dar de unde oare a moştenit frate-său aceste apucături de neamţ, căci au crescut în aceeaşi casă, printre aceiaşi ţărani de la coada sapei, într-o bortă de sat, uitat de lume şi de Dumnezeu? Când părinţii se duseră în lumea celor drepţi, Tilică nici nu terminase cinci clase. Îi luase sub tutela sa unchiul Profir, un om de nimic, din care motiv şi soţia îl părăsise demult. Deşi avea vreo douăzeci de ari pe lângă casă, o duzină de pomi, nişte păsări, acesta alesese să-şi trăiască zilele din cerşit. Pleca în fiecare zi cu trenul la Chişinău, ca la serviciu, tânguindu-se la un colţ de parc, lângă un hotel de lux. Avea în repertoriul său unul şi acelaşi motiv – că soţia-i pe moarte şi are nevoie de bani pentru operaţie – poveste care înduioşa multă lume, generoase fiind, mai ales, femeile în vârstă. E adevărat, fosta lui consoartă aflase mai târziu că este implicată în această afacere, făcându-i apoi un perdaf de zile mari. Oricum, au avut noroc, căci de nu ar fi fost unchiul Profir, nu se ştie cum s-ar fi descurcat, mai ales că şi de înmormântarea părinţilor tot el avusese grijă. Mama lor îi venea soră dreaptă, iar tatăl lor fusese adus de ea din Siberia, unde plecase, în tinereţe, la construcţia unei importante, cică, pe atunci căi ferate. De cum se stabili în satul lor, rusul îşi construise în fundul grădinii un fel de poieţică în care făcea în fiecare sâmbătă focul cu lemne de vişin sau de zarzăr, încălzea apă într-un butoi de metal şi se scălda. Dar într-o zi părinţii lor, băuţi bine, veniră de la o cumetrie cu ideea să se băiască. Dacă nu găsiră pregătite lemne, făcură focul cu praf de cărbune şi a doua zi îi găsiră reci. Deşi nu era, poate, cazul să dărâme baia rusească, unchiul Profir o făcu una cu pământul, lăsând în  locul ei doar o cruce de lemn. Apoi cumpără pentru Goriţă, de la farmacie, o pereche de ochelari cu lentile groase, dar groase de tot, pentru că el, într-adevăr, avea încă de atunci vederea cam slabă. Cu aceşti ochelari vedea şi mai rău, dar unchiul îi spusese că aşa trebuie, că dacă vor câştiga bani îi va cumpăra şi de cei cu care va vedea normal. I se părea că totul în jurul lui e învăluit în ceaţă şi abia dacă desluşea la doi paşi, din care motiv Tilică îl ducea de mână. Unchiul îi lăsă la poarta pieţei de lângă autogară, şuşoti cu cineva, bătură palma şi băieţii îşi începură stagiul de muncă. Goriţă şedea toată ziua în picioare cu ochelarii pe nas, având agăţată de gât o bucată de carton pe care unchiul scrisese cu litere ruseşti: “Вэ рог дац пинтру опирацыи ла окь”, acelaşi text fiind tradus şi în limba rusă. Peste vreo lună se găsi însă o doamnă care, după ce-i băgă în mână o bancnotă de cinci lei, cum nu i s-a mai întâmplat nici până, nici după aceea, supărată foc, îi scoase cartonul de la piept, scriindu-i pe o hârtiuţă textul corect, dar numai pe româneşte. “E, ştim noi ce hram poartă cucoana, bodogăni unchiul, când veni seara după ei, e o naţionalistă...”, dar totuşi, copie textul pe o altă bucată de carton, adăugându-l, bineînţeles, şi pe cel tradus în limba rusă. De la început Tilică stătea cuminte alături de Goriţă, apoi se plictisi şi, peste un timp, refuză să stârcească la porţile pieţei. După ce trăgea câte un bocet, mâzgălindu-şi faţa prăfuită de lacrimile care erau unica sa bogăţie, se strecura pe lângă oamenii ce curgeau şuvoi prin piaţă şi se ascundea printre tarabele şi mesele precupeţilor. Apoi un omulean îi propuse să-l ajute a lega nişte smocuri de mărar, o băbuţă – să-i aducă o butelie de apă să stropească marfa şi Tilică se pomeni cu propriul câştig pe care, îndărătnic din fire, nu vru să-l împartă cu nimeni. Din ceea ce câştiga Goriţă, unchiul Profir plătea nu se ştie cât unui zdrahon cu gât de taur şi cu nişte degete butucănoase şi înzorzonate cu inele grele de aur, iar din ceea ce-i rămânea cumpăra în fiecare zi de-ale gurii. Prin lentilele groase ale ochelarilor Goriţă nu vedea nimic, în afară de nişte umbre care se mişcau grăbite într-o ceaţă densă, unele dintre ele rareori, apropiindu-se, şi lăsându-i în cutia de tinichea câte un bănuţ zornăitor sau, rar de tot, câte o bancnotă de cea mai mică valoare. Nu deosebea nici o trăsătură a feţelor care se perindau pe lângă el, nici vreo privire încărcată de compătimire sau dezgust, doar zgomot de paşi, frânturi de vorbe, râsete sau înjurături pe care Goriţă apucase obiceiul să le prindă şi să încerce a restabili contextul din care fuseseră smulse. Devenise ocupaţia lui cea mai importantă şi deseori  îl găsea gândul că cerşeşte nu bani, ci aceste crâmpeie din viaţa unor oameni necunoscuţi. Îl rugă pe unchiul Profir să-i cumpere şi o pereche de ochelari nor­mali şi, după ce încheia ziua, îi înlocuia pe cei de lucru, văzând lumea aşa cum este cu adevărat. Apoi unchiul vându cele două case din sat şi, cu banii câştigaţi, cumpără o chichineaţă la o margine a Chişinăului. Iar Tilică, între timp, ajunse proprietar de atelier, cu doi angajaţi, cu clientelă proprie, într-un cuvânt – exploatator...

Goriţă se opreşte lângă cei doi amici ai săi, tocmai în clipa când aceştia îşi încep repertoriul, pornind, ca de obicei, cu „Dor de mamă”, un celebru şlagăr de altădată al muzicii populare. Moşu, care-i orb din născare, nu are nici cincizeci de ani şi doar pare bătrân. Este un virtuoz al acordeonului, iar fiul său, care-i un pic miop, la vârsta lui de doisprezece ani are o voce atât de cristalină şi cântă cu atâta pasiune, încât nu-i de mirare că s-a lipit de el porecla de Robertino Loretti. Lumea se grăbeşte, se înghesuie, mulţi îşi fac loc cu coatele, marea majoritate dintre ei nici nu priveşte la cei doi, fiecare fiind preocupat de grijile sale. Goriţă îi face discret un semn de salut băiatului care-l zărise şi-şi săltase sprâncenele, în semn de răspuns. A mia oară, probabil, ascultă melodia, dar e pentru prima dată când o aude ca un trecător obişnuit. Se dumireşte, deodată, impresionat, că acest cântec ascultat din mulţime este diferit de cel pe care-l aude în fiecare zi, de câteva ori, alături de cei doi. Văzând că nimeni nu se opreşte să le arunce vreun ban în cutiuţa agăţată de un colţ al acordeonului, Goriţă se apropie şi îi înghesuie Moşului, pentru noroc, bancnota de cinci lei pe care i-o datora şi o avea pregătită din timp. Tot atunci din şuvoiul de oameni iese o femeie cu haine mototolite şi priviri obosite, probabil era de departe şi călătorise o bună bucată de noapte. Scoate dintr-o legăturică – o basma împăturită şi legată în două noduri – un leu şi, mototolindu-l, îl introduce în cutiuţă, deasupra bancnotei de cinci. Bucuros că banul său fusese cu noroc, Goriţă dă să pornească, cercetând, fugitiv, o tarabă cu ceasuri şi dumerindu-se că mai are la dispoziţie mai puţin de-un sfert de oră. Dar nu face nici trei paşi, căci îl opreşte vocea lui Moşu:

– Grigore, bre, nu rămâi?

Tresare, surprins, dar nu pentru că doar Moşu îi spune Grigore, e obişnuit de-acum, ci că, orb-orb, dar l-a recunoscut, deşi n-a scos nici un cuvânt şi, culmea, acesta a intuit că vrea să plece. Goriţă priveşte peste umăr la cei doi care continuă să-şi facă meseria – Moşu trece la o altă melodie, iar Robertino schimbă imediat ritmul şi porneşte un cântec, sentimental şi acesta, despre destinul unui băieţel care-şi aşteaptă tatăl din război.

– Îi găseşti în buzunarul drept, adaugă ţivlit Moşu.

Goriţă se întoarce şi, făcându-şi cu greu loc printre oamenii grăbiţi, se opreşte lângă acordeonist.

– Am trecut numai să-ţi întorc datoria, îi şopteşte el.

– În cel drept, insistă acesta, ca şi cum n-ar fi auzit ce-i spune Goriţă, deşi toţi care-l cunosc pe acordeonist ştiu că are ureche muzicală perfectă, o calitate rar întâlnită chiar şi printre muzicanţii profesionişti.

– Nu mai am nevoie de ei, explică Goriţă cu jumătate de gură, tocilarul, mă ia la lucru, recepţioner şi... păstrează-i... poate-ţi vor prinde bine...

– Mie?, zâmbeşte Moşu, amuzat, descoperindu-şi dinţii măşcaţi şi ridicându-şi privirea oarbă, de parcă ar mai fi căutat în întunericul său matern pe cineva care să-i susţină hazul. „Tăticule-e-e, de la război când vei veni-i-i...”, se tânguie Robertino cu vocea sa de argint, înfiorată de melisme, iar cutiuţa de tinichea îi ţine isonul cu un zgomot dulce de monede.

– Nu da vrăbiuţa din mână pe barza din cer, strecură Moşu printre dinţi şi-şi pleacă urechea deasupra foiului pe care-l întinde cu savoare, jucându-şi săltăreţ degetele pe clape.