Uniunea Scriitorilor sub „guvernarea” Manolescu - participă Vasile Gârneţ, Nicolae Prelipceanu, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Mircea A. Diaconu, Nichita Danilov, Ruxandra Cesereanu, Serafim Saka, Nicolae Popa, Nicolae Rusu, Nicolae Negru, Călina Trifan, Nicolae Coande

Vasile Gârneţ

Demisii si alegeri la scriitori

Mai întâi „cazul Udrea” (mărturie nemiloasă, ieşită la suprafaţă din dosarele Securităţii), apoi Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România din 17 iunie 2005 - cu tot buchetul discuţiilor, polemicilor, declaraţiilor, contestaţiilor, demascărilor, interogaţiilor şi exclamaţiilor care au însoţit acest eveniment - au scos Uniunea Scriitorilor din anonimatul în care căzuse în ultimii ani. N-a fost o zi de la... Creator în care să nu citesc în presă despre USR şi scriitori. O publicitate nemaipomenită (din păcate, doar în registru negativ), la concurenţă cu „originala răpire” a ziariştilor români în Irak şi cu dosarul vechi, dar dureros de proaspăt, al mineriadelor lui Ion Iliescu. „Cazul Udrea”, încurcat în unele din faţetele sale, a produs în cele din urmă demisia lui Eugen Uricaru, Preşedintele USR, care însă continuă să susţină că n-a făcut poliţie politică (această afirmaţie i-a adus lui Eugen Uricaru aplauzele colegilor în Aula Magna a Facultăţii de Drept, loc unde s-a desfăşurat Reuniunea). La rândul său, Conferinţa Naţională a ales o nouă echipă de conducere la Uniunea Scriitorilor, avându-l ca preşedinte pe Nicolae Manolescu. Acesta a obţinut o victorie categorică în confruntarea cu alţi 7 candidaţi la preşedinţia USR. Iată cum s-au împărţit cele 497 de voturi validate ale participanţilor la Conferinţă, printre care s-a numărat şi un grup de 21 de scriitori din Basarabia: Nicolae Manolescu – 322; Cezar Ivănescu – 84; Victor Frunză – 29; Mircea Ghiţulescu – 23; Grişa Gherghei – 7; Mihail Gălăţanu – 6; Carolina Ilica – 6; George Gibescu – 2.

Ancheta pe care o găzduim în acest număr de revistă oferă doar un mic eşantion din opiniile scriitorilor despre felul cum s-a desfăşurat această Conferinţă Naţională şi despre reverberaţiile polemice – uneori foarte aprinse – pe care le-a stârnit. Am considerat necesar să prezentăm şi publicului nostru aceste opinii, din convingerea că trebuie să fim conectaţi la realităţile culturii şi literaturii române, din care declarăm că facem parte. Schimbarea care s-a produs la 17 iunie, alegerea unei noi conduceri a breslei scriitoriceşti, acreditarea unei noi viziuni şi a unui nou stil de lucru în cadrul USR, va avea – sperăm – o influenţă cuantificabilă şi asupra realităţilor noastre culturale şi chiar politice, dacă ne gândim că noul preşedinte, Nicolae Manolescu, şi-a fixat drept una din priorităţile mandatului său transformarea Uniunii Scriitorilor din România într-o adevărată forţă a societăţii civile, aspect ignorat de predecesorul său.

Întrebare:

Ce impresie v-a lăsat Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurată la 17 iunie 2005? Conferinţa, care a avut un „ingredient” special – „cazul Udrea” - se pare, nu a potolit prea mult spiritele (patru dintre candidaţii pentru funcţia de preşedinte al USR îi contestă legalitatea, iar unul dintre ei, poetul Cezar Ivănescu, a mers până la a califica în presă alegerea lui Nicolae Manolescu drept „puci fascist”).

Ce aşteptări aveţi faţă de noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România?

Nicolae Prelipceanu

Impresii amestecate cu amintiri

De data asta totul a fost extrem de clar de la început. Atâta doar că, din neatenţia lui Nicolae Breban, care a condus, în calitate de preşedinte interimar, partea întâi a conferinţei, nu au mai avut când să vorbească o serie de persoane, înscrise încă dinainte, prin telefon, la secretara de la USR. Asta poate şi pentru că plutea, ca-ntotdeauna, spaima că o să dureze prea mult, o obsesie la Uniune: o să dureze prea mult şi n-o să avem bani pentru hotel. Din cauza asta totul se face pe fugă, hai, repede, vorbiţi 5 minute, ba mai puţin, pentru că trebuie să prindă trenul cei din provincie. Am înţeles necesitatea hotărârilor rapide ca pe un mod de a ascunde ceva, parcă-i auzeam pe Dăscălescu şi pe Ilie Rădulescu, în 1981, când se grăbeau teribil să numească preşedintele agreat de Nicolae Ceauşescu, iar alde Tudoran, Mălăncioiu sau Manolescu aveau ideea “greşită” de a cere mai multe propuneri sau măcar două.

De data asta s-a sărit peste cal: de teamă să nu dureze prea mult, a durat prea puţin. Dar nu destul de puţin ca să nu aud pe cineva spunând “pe mine nu mă interesează dacă dl Uricaru a fost sau nu informator”. Pe mine mă interesează şi, deocamdată, conform adreselor trimise de CNSAS mai multor persoane, două de la Cluj şi două din Bucureşti, dl Uricaru se confundă cu agentul Udrea, iar acele adrese oficiale sunt rezultatul unor cercetări făcute de persoane specializate. Până la noi ordine, acele adrese au valoare de document.

Sigur că ar fi nevoie de o reformă morală şi, în general, de o reformă a USR, dar, după cum se ştie din experienţa socială generală, schimbările nu sunt agreate nici de cei pe care, finalmente, îi fac să o ducă mai bine. Ele pot fi introduse, “implementate”, fără multă vorbărie, fără declaraţii prea tranşante, ceea ce sper de la dl Nicolae Manolescu.

Dacă patru persoane care au candidat şi nu au recoltat voturi se supără şi reclamă lipsa de democraţie, e o dovadă că nu ştiu să piardă. Îl asigur pe dl Victor Frunză că nu cu Nicolae Manolescu preşedinte o să ajungem să purtăm uniforme ca în Coreea de Nord. E drept, acesta a făcut o mare greşeală, când, în 1990, a publicat un interviu cu Ion Iliescu, dar, oricum, nu se bătuse cu Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu, de partea lui Fruntelată, Ungheanu şi Iulian Neacşu, asemenea lui Cezar Ivănescu.

Aştept de la Nicolae Manolescu să îşi aleagă o echipă tânără şi mobilă, am o minimă garanţie că, oricum, el nu va folosi postul obţinut în favoarea sa, pentru că e destul de cunoscut şi fără el şi pentru că nu a dat încă dovezi în acest sens, pe când era şef de partid şi parlamentar. În plus, un semn bun în ochii mei este acela că nu se sfieşte, după ce a fost purtat cu automobilul Senatului ori cu cel de la PAC, să călătorească în troleibuz sau autobuz, asemenea mie sau dvs.

Ştiu că deja a şi aflat cam ce haos e pe la Uniune şi se gândeşte cum să clarifice lucrurile, de la cele mici la cele esenţiale.

Leo Butnaru

Între tribună şi urnă

Conferinţa a fost regizată (hai să zicem... organizată) sumar, fără să se fi prevăzut anumite lucruri inerente bunei sale desfăşurări. O sală fără ventilaţie. Zăpuşeală. Vipie ce zămislea vipere de transpiraţie. Sonorizarea, acustica – execrabile. Din trei-patru cuvinte ale tribuniciarilor abia de prindeai unul sau doar... jumătate. Ca în limbajul transraţional (zaum’) al cubofuturiştilor, care lansau (şi) versuri de genul: Dâr bul şcil / ubeşciur (A. Krucionâh), ce sună în toate limbile şi „traducerile” la fel. Elementarisim, nu a fost prevăzut un bufet sau o simplă tejghea cu o sticlă de apă minerală, sau plată (... ca Adunarea), un sandviş sau o brioşă etc. (Ca să nu mai spunem că prutonistrenilor li s-a refuzat asigurarea unei nopţi de cazare. Să ne amintim că, pe parcursul a celor 4 ani trecuţi, USR nici pe departe nu şi-a „alintat” Filiala Chişinău... Din contră...) Situaţie de indiferenţă greu de escamotat. Totul s-a întâmplat în cronoformat restrâns. Nu mai conta ce se spune. Oriunde. La tribună, în sală sau pe hol. Majoritatea celor prezenţi se gândeau pur şi simplu la urnă. Adică, a fost o Adunare între Tribună şi Urnă. Semne de criză. Derută. Scepticism cam generalizat. Nu a fost nici locul, nici timpul ideilor importante. Mulţi nu le-ar fi auzit. Alţii – nu le-ar fi luat în serios. Ceilalţi – ar fi zâmbit a: „Las’ că ştim noi...”

În ce priveşte preşedintele debutant, neofit, îmi vin în cap nişte idei nu obligatoriu noi: foarte bun în ale literaturii – să fie priceput şi în ale administraţiei unui sindicat greu de încadrat legilor şi modelelor trades-union-iste cunoscute vreodată – cel scriitoricesc. Să păstreze funcţionalitatea proiectelor „tradiţionale”, promovate de regretatul Laurenţiu Ulici şi, ar fi de dorit, să iniţieze altele la fel de importante. De azi încolo, transparenţa să facă imposibil bunul plac în diriguirea USR, anihilând tentativele de a menţine principiile (luptei) de castă – pardon, gaşcă (pluralisim fie înţeles). Să se depăşească indiferenţa faţă de Filiala Chişinău a USR, revenindu-se la, cel puţin, grija şi tactul cu care o trata, confratern (uneori – chiar... patern) Laurenţiu Ulici.

Arcadie Suceveanu

Impresia generală e de dezorganizare şi haos. Să ajungă Uniunea Scriitorilor într-o asemenea situaţie, încât să nu‑şi poată caza o noapte la hotel delegaţii sosiţi din provincie? Oare nu se putea organiza în incintă mici grupuri operative care să ne servească, în pauze, cu un ceai, cu o cafea? Cu fantastica sumă de 100 mii de lei pe care a primit-o fiecare delegat, noi, cei sosiţi din Basarabia, n-am fi putut decât să ne întoarcem la Gara de Nord pentru a lua trenul înapoi spre Chişinău…

Umilitor pentru noi, dezonorant pentru conducerea USR.

A fost o Conferinţă Naţională expeditivă, lipsită de consistenţă. Am văzut o lume scriitoricească mai crispată şi mai “străină” de cum o ştiam înainte, mai scorţoasă, mai fragmentată. În pauze, scriitorii nici măcar nu făceau schimb de cărţi şi reviste, ca în alte dăţi, treceau unul pe lângă altul absenţi, orgolioşi ori pur şi simplu obosiţi. După prezentarea raportului de activitate a USR în perioada dintre conferinţe, în care ex-preşedintele Eugen Uricaru a încercat să se disculpe, să se spele de “stigmatul Udrea”, şi după expunerea programelor de către cei opt candidaţi pentru funcţia de preşedinte, s-a trecut – precipitat şi antistatutar – direct la vot. După votare, ne-am pomenit, cu stupoare, că dezbaterile “nu-şi mai au rostul”. Însetată, la modul cât se poate de propriu, scindată, agresată de o căldură năucitoare, lumea s-a împrăştiat, cei mai mulţi votanţi retrăgându-se, salvator, la o terasă din apropiere, în aşteptarea rezultatelor… Iată întreaga “fabulă” a zilei de 17 iunie.

Cu toate acestea, nu cred că legalitatea Conferinţei Naţionale poate fi contestată. Procedura de vot a fost una liberă şi corectă, democratică. Scriitorii au avut timp suficient, înainte, pentru a decide cui să-şi dea votul. Însăşi reacţia sălii – frenetică, aprobatoare – după ce Nicolae Manolescu şi-a prezentat programul, a fost un indiciu clar al opţiunii majorităţii. Posibil că a existat şi o febrilă activitate de culise, nu este exclus că s-au fabricat scenarii oculte, cu tot arsenalul de promisiuni şi aranjamente, ce însoţesc, de regulă, orice campanie electorală. Dar nimic nu poate da peste cap evidenţa reală (iertat fie-mi pleonasmul) – rezultatele votării.

De la noul preşedinte al USR aşteptăm un tratament echitabil. Nu zic preferenţial. Ci echitabil. Vrem ca Filiala Chişinău să fie egală în drepturi şi obligaţiuni cu celelalte Filiale. Adică, să aibă un statut de subdiviziune “reală”, funcţională, susţinută la nivel moral, sindical şi financiar, şi nu de organizaţie indezirabilă, ce aparţine “altui stat”. Am vrea ca relaţiile dintre noi să se construiască pe alte principii, ce ar exclude atitudinile preconcepute faţă de basarabeni şi literatura din Basarabia, complexele de superioritate ori de inferioritate. Scriitorii din acest spaţiu trebuie citiţi şi apreciaţi diferenţiat, nuanţat, şi nu în mod aprioric, maniheist, ori “după ureche”. Cu alte cuvinte, dorim ca integrarea noastră – atât în viaţa USR, cât şi în circuitul general al literaturii române – să fie dorită din ambele părţi, într-o interacţiune şi sincronizare continuă, firească, indestructibilă.

Mircea A. Diaconu

N-au fost la această Conferinţă Naţională dezbinarea şi ura de-acum patru ani. Sau nu le voi fi văzut eu pentru că aveam convingerea că Nicolae Manolescu trebuie să cîştige şi speranţa că va cîştiga din primul tur.

„Cazul Udrea”? O problemă suspendată, din moment ce nu s-a produs încă dovada identificării informatorului numit aşa. Va fi fost el cu adevărat prozatorul Eugen Uricaru?! Într-o ţară în care totul se poate inventa şi în care fie şi numai suspiciunea poate distruge, gestul lui Eugen Uricaru de a-şi da demisia a putut părea, de nu va fi fost cu adevărat aşa, o încercare de a păstra intactă imaginea Uniunii Scriitorilor. La drept vorbind, cuvintele lui Eugen Uricaru din timpul Conferinţei Naţionale au provocat un val de simpatie, încît am avut senzaţia că dacă el şi-ar fi anunţat atunci candidatura (chiar dacă lucrul nu mai era posibil), ar fi avut şanse mari să cîştige iarăşi. Românii sînt emoţionali şi uşor iertători; capabili de gesturi violente, ei pot trece repede sub o umbrelă fatalistă; pe de altă parte, în absenţa dovezii certe, s-a aşternut o uşurare aparte.

Cît îl priveşte pe Nicolae Manolescu, dacă a cîştigat, dacă trebuia să cîştige, este poate şi pentru că el n-a folosit nicicînd această situaţie a – să nu uităm – vechiului său contracandidat pentru a-şi atrage un vot măcar. Nu-l văd pe Nicolae Manolescu apelînd la mizerii. Că unii vorbesc acum de „puci fascist”?! Iată o sintagmă pe care Manolescu n-a folosit-o acum patru ani, deşi distanţa dintre el şi cîştigătorul de-atunci fusese aproape invizibilă. Şi chiar nu e sigur dacă atunci nu s-au strecurat cine ştie ce defecţiuni de manipulare, dacă nu chiar de votare. Respectul faţă de cel care cîştigă va trebui odată să se înveţe şi în România. De ce nu s-a contestat legalitatea alegerilor în timpul alegerilor? Ar mai fi contestat-o cei care o fac azi dacă ar fi cîştigat ei? E dezamăgitor să vezi că un mare scriitor pune mai presus de imaginea şi interesele uniunii din care face parte şi pe care a vrut s-o conducă propriile orgolii, rănite. Dar poate tocmai de aceea a pierdut. Ciudat, pe de altă parte, cum adversari ai lui Cezar Ivănescu contestă la Iaşi alegerile folosind sintagme apropiate acelora folosite de el. Pur şi simplu ironie a sorţii.

Aşa încît, Nicolae Manolescu a făcut deja enorm pentru Uniunea Scriitorilor prin simplul fapt că a cîştigat alegerile. Prezenţa lui impune respect, echilibru, demnitate. Vocea lui este a raţiunii şi nu a impulsurilor violente. Că unii dintre candidaţi păreau să propună programe mai coerente?! Programele nu pot substitui o autoritate cîştigată vreme de treizeci de ani. În fapt, Manolescu a pierdut alegerile acum patru ani din aceleaşi motive pentru care acum le-a cîştigat. Căci e flexibil, dar nu se asociază imposturii, ştie să vadă valoarea aici, printre scriitorii români, dar desfide protocronismul şi naţionalismul, are prieteni, e uman, dar nu coboară niciodată în balcanism. Dacă acum patru ani el a pierdut, asta s-a întîmplat mai ales din teama şi resentimentele celorlalţi; acum, mulţi au înţeles că Manolescu este singura soluţie pentru un moment de criză. Am avut mereu sentimentul că dacă Nicolae Manolescu nu cîştigă alegerile, Uniunea se autodesfiinţează. Ca să nu spun că, dacă ar fi cîştigat Cezar Ivănescu, ea chiar ar fi devenit un butoi cu pulbere.

Ce aştept acum de la Nicolae Manolescu?! Să-şi găsească echipa cu care să lucreze şi să se angajeze pînă la capăt. Restul, adică onoarea, demnitatea, forţa Uniunii, vor veni de la sine.

Nichita Danilov

După alegeri

După alegeri, cum bănuiam, conflictul de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi s-a mutat la Bucureşti, intrînd într‑o nouă fază, cea a contestaţiilor. Pierzînd în faţa lui Nicolae Manolescu cursa pentru preşedinţia Uniunii (scor: 322 la 84, în favoarea directorului României literare), Cezar Ivănescu nu s-a lăsat “învins”, depunînd, după cum rezultă din interviul apărut sub titlul: "ALEGERILE DE LA UNIUNEA SCRIITORILOR SÎNT UN PUCI FASCIST" în cotidianul 7 plus, din 21 iunie a.c., o contestaţie la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi o alta la secretariatul Uniunii Scriitorilor. Autorul La Baad-ului consideră alegerile “nule” şi promite celor 84 de scriitori care l-au votat că “va lupta pînă la capăt”, citez: “Celor 84 care m-au votat le promit că voi lupta pînă la capăt, că voi convoca adunarea generală a scriitorilor şi voi încerca să scăpăm de această organizaţie sinistră (s. n.) care vrea să capaciteze Uniunea cu sprijinul PNL-ist. Este o penetraţie politică în cadrul Uniunii. Şi domnul Varujan Vosganian, şi domnul Nicolae Manolescu vin cu sprijinul PNL.” Dar – după cum rezultă din acelaşi interviu – nu doar PNL-ul a fost implicat în alegeri, ci la organizarea “puciului” au contribuit, cică, trei personaje: “Eugen Uricaru Udrea – fostul preşedinte al Uniunii (pînă mai ieri văzut ca o victimă a unor înscenări de acelaşi Ivănescu), fost membru PCR, informator al Securităţii” şi "japiţă", după cum îl caracterizează acelaşi C.I. în Flacăra Iaşului din 18 iunie a.c.; al doilea e “domnul Nicolae Breban – fost membru CC al PCR” pe care “eu (Cezar Ivănescu, n.m.) l‑am somat de nenumărate ori (...) că face abuz de putere în această funcţie de interimar”, şi “Nicolae Manolescu, profitorul acestor situaţii”, “complice la omor” şi “dama de companie a lui Ion Iliescu”. Declaraţiile din 7 plus vin după cele făcute de poetul Cezar Ivănescu unui cotidian local, Flacăra Iaşului, din care îmi permit să citez: “Au fraudat alegerile! Cum cine? Cei de la numărătoare. Domnule, este o mafie de nedescris. Ceva de neimaginat.” Dar directorul Editurii Junimea Iaşi a suferit o înfrîngere nu numai din cauza fraudelor, ci a trădării susţinătorilor.

Parcurgîndu-i declaraţiile, ne punem fireasca întrebare: cîţi din scriitorii participanţi la conferinţă se fac părtaşi la finalizarea acestui "puci fascist", cum îl caracterizează Cezar Ivănescu, cel care, conform propriilor spuse, îşi păstrează "vie amintirea tuturor traumelor, de la traumele uterine, pînă la expulzare, şi toate celelalte suferinţe în decursul încarnării" sale "actuale" (v. Timpul asasinilor, Ed. Libra, 1997, p. 36), expunîndu-se continuu "ca un demonizat pînă la sfîrşitul vieţii"? (idem, pag. 36) Răspunsul logic ar fi: 322 de scriitori! Ne întrebăm, oare toţi cei care au votat în favoarea criticului Nicolae Manolescu, - despre care, încă în 1996 (v. Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, redactor: Cassian Maria Spiridon, p. 186) scria astfel: "dacă aş fi fost cum este el, fiu de legionar, m-ar fi împuşcat înaintea lui Ceauşescu, el cu dizidenţii lui de brînză care-şi ardeau carnetele de partid precum curvele chiloţii...(s. n.)"-  pot fi  consideraţi drept "pucişti"? Referindu-ne la acest pasaj, cum l-ar fi putut cineva împuşca pe distinsul poet Ivănescu, dacă ar fi fost fiu de legionar? Păi, logic, dacă ar fi fost fiu de legionar, de ce l-ar mai fi executat un alt fiu de legionar şi acoliţii acestuia?! Logica aceasta, mărturisesc că nu o înţeleg... După cum nu înţeleg nici faptul că la alegeri ar fi  avut loc "un puci fas­cist" la care aş fi fost chiar eu însumi părtaş, alături de alţi 321 de colegi... Probabil că nouă, muritorilor de rînd, aceste adevăruri ne scapă. De altfel, poetul se consideră un apropiat de cei "aleşi", o reîncarnare a unor ilustre personalităţi, care posedă arta "traumatomanţiei", cea care te ajută "să prevezi viitorul după natura rănilor primite". Urmînd preceptele acestei nobile "ştiinţe", actualul director al Editurii Junimea, "şi-a agăţat cu pioneze pe uşa camerei", cum mărturiseşte în capitolul Neamul lui Cain, probabil, ca să-i intre bine în memorie, credem noi, următorul text: "Marţi spre miercuri dimineaţa, între orele 4 şi 5, în spitalul din Bîrlad, pe întuneric - era camuflaj din cauza bombardamentelor - pe 6 august 1941 s-a născut Cezar Ivănescu, reîncarnarea lui Caius Iuliu Caesar, şi care se va strădui în această existenţă să facă astfel încît să poată deveni un Buddha într-o existenţă viitoare... (s. n.)" (Pentru Marin Preda, p. 36).

Să vedem însă ce cale a ales şi ce drum a avut de parcurs autorul Rod-ului, pentru a deveni un aşa-zis Buddha mioritic. Cităm din textul publicat în Jurnalul de Est, din 8 iunie a.c. "Mă numesc Cezar Ivănescu. Sînt: poet, prozator, dramaturg, jurnalist, traducător, muzician, compozitor, interpret al propriilor mele poeme. Am premiul Academiei Române, obţinut în 1984 şi Marele Premiu naţional de poezie «Mihai Eminescu» obţinut în 2000 la Botoşani. Sînt Comandor al ordinului «Steaua României»; în grad, sînt imediat după preşedintele României, Traian Băsescu, şi după domnul Bush, preşedintele Statelor Unite ale Americii." (s.n.) Clar şi concis. În această calitate, Comandorul nu permite ca în "ţara asta" să-l "ia în derîdere" oricine sau să îi "aducă atingere cu ceva". Ce-i mai lipseşte lui Cezar Ivănescu pentru a-şi atinge scopul? "Sînt pe deasupra, preşedintele în funcţie al Congresului Naţional de Poezie, cu mandat de doi ani. Un singur titlu îmi lipseşte în această ţară: cel de preşedinte al Uniunii Scriitorilor." (s.n.) Din păcate şi spre ruşinea lor, vai, un număr de 322 de scriitori n-au înţeles cu cine au de-a face şi au organizat un "puci"! Mulţi din cei "500 de scriitori pe care i-am debutat", cum declară Comandorul Ordinului "Steaua României" în ziarul Flacăra Iaşului, l-au părăsit: "Au trădat! Una au spus şi alta au făcut." Dezamăgit, Cezar Ivănescu exclamă: "Suntem un popor de javre! Sunt scîrbit!" Acesta era candidatul la preşedinţia Uniunii cu care defilau înainte de alegeri unii literaţi ieşeni!

Sper ca actuala conducere să redea, totuşi, scriitorului şi întregii bresle, echilibrul şi demnitatea de care au nevoie...

Ruxandra Cesereanu

Nu am fost la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor, întrucât mă aflam la Roma, cu un recital de poezie şi o conferinţă despre Gulagul românesc. Din câte am aflat, însă, atmosfera nu a fost incendiară, ca la alegerile precedente, ci mai firească şi previzibilă în cele din urmă.

Nicolae Manolescu a fost ales pentru renumele său de critic literar şi pentru poziţia sa de director al României literare, care îi conferă posibilitatea de a monitoriza literatura română. Cred că este întru totul adecvat ca prestanţă. În ce-l priveşte pe Varujan Vosganian, acesta nu este neapărat scriitor, cât om de afaceri şi ... politician. Este evident că a fost ales în echipă pentru posibilele sale calităţi manageriale (şi pentru abilităţile sale de negustorie şi de succes financiar) şi nu pentru prestaţia sa scriitoricească, modestă, de altfel. Dar în afara celor doi mai este oricum nevoie de o întreagă echipă care să muncească pe brânci în cadrul Uniunii Scriitorilor. Iar scriitorii, destul de debusolaţi în urma scandalurilor din USR, acest lucru îl şi aşteaptă. Să nu mai fie corupţie, nici mafii literare, să fie apărate interesele membrilor USR. Până una alta, scriitorul român nu prea are avantaje pentru faptul că este membru USR şi că este scriitor, decât dacă face parte dintr-o grupare bine cotată şi bine remunerată pe diferite filiere. Aştept de la Nicolae Manolescu o prestaţie înţeleaptă şi matură, iar de la Varujan Vosganian aştept abilităţile manageriale care l-au propulsat în vârf pe criterii complet nescriitoriceşti, dar care pot da roade în cadrul USR, de ce nu!

Serafim Saka

Numai faptul că Nicolae Manolescu a fost ales în înalta - dar şi foarte responsabila în situaţia creată! - funcţie de preşedinte al USR mă face să nu am o impresie din cele mai proaste despre tot ce am reuşit să aud într-o sală în care se respira ca într-o mină de fosfaţi şi se auzea (nu numai din cauza microfoanelor) ca la opera surdo-muţilor.

Care congres scriitoricesc, când despre scris, literatură şi scriitor nu am auzit să se vorbească un singur cuvânt!?

P. S. M-aş bucura mult să ştiu că aşa-zisul „caz Udrea” a fost un vis urât al celor care şi-au pierdut somnul.

Nicolae Popa

A fost o adunare de oameni buni la care nimeni n-a strălucit. Dar mai ales n-au strălucit cei care îşi doreau cu tot dinadinsul să strălucească. Marele absent a fost Paul Daian cu trompeta sa. Lipsa acestuia s-a făcut mult mai simţită decât lipsa lui Mircea Cărtărescu, de-o pildă. A fost o ocazie rarisimă de a vedea un amfiteatru ocupat de scriitori obosiţi. Ca să nu zic extenuaţi. Prea mulţi scrii­tori oarecum învinşi, răpuşi de împrejurări, adunaţi într-un singur loc. Autori de mare răsunet, autori care fac astăzi Istoria literaturii române păreau că s-au lăsat copertaţi de vii între paginile acestei Istorii, unde nu pot fi decât rigizi, reci şi distanţi, ştergându-se unul de altul fără să-şi zâmbească, dar mai ales fără să se recunoască. Nu puteai să nu-ţi dai seama că însăşi intenţia de a-i dărui unui autor la care ţii foarte mult cartea ta cu autograf ar fi însemnat să-l împovărezi peste măsură, aducându-l în pragul disperării. (De altfel, şi de data asta, multe cărţi cu autograf au rămas “uitate” pe scaune, pe câte-un pervaz sau printre halbele goale de la terasă.) Aveam impresia că peste toate acestea domnea, abia schiţat, rânjetul inchiziţiei comuniste, care a ştiut cum şi printre cine să plaseze ceea ce se cheamă “cazul Udrea”, pentru ca umbra unui trecut ruşinos să cadă pe scriitori, în timp ce Miron Cozma este pus în libertate, iar securiştii ce au hăituit şi mutilat intelectualitatea românească să-şi primească în linişte pensiile şi să-şi stăpânească proprietăţile. Mă şi întreb câţi dintre aceştia din urmă îşi datorează confortul structurilor KGB, reîmprospătate după revoluţie sub alte denumiri, şi care te-ai mira să fi fost atât de slabe de minte, încât să nu se fi priceput să aducă cadre noi, neapărat patriotice, dintre basarabenii capabili să lucreze în slujba Ţării - neapărat cu literă mare, ca să pară cât mai credibili? Personal, am admirat bunul simţ şi judecata fără ranchiună a lui Nicolae Manolescu atunci când acesta a declarat că nu există argumente suficiente care să-l facă să creadă că Eugen Uricaru ar fi cel ascuns sub numele de cod “Udrea”. Or, această poziţie a lui Nicolae Manolescu este ea însăşi o victorie a spiritului treaz ce dovedeşte că intelectualitatea românească ştie să pareze şi să nu se lase atrasă în aceleaşi scenarii murdare prin care altă dată tot ei trimiteau scriitorii la canal.

Personal, îmi doresc atât de puţine lucruri de la USR - de altfel, ca şi de la USM – încât o personalitate de valoarea lui Nicolae Manolescu nu are cum să mă dezamăgească. Or, cel mai important lucru pe care îndrăznesc să i-l cer este respectarea criteriului valoric într-o lume sufocată de amatorism şi glorii publicitare. O Uniune a Scriitorilor conştientă de adevăratele valori din interiorul ei, care nu ar permite veleitarilor să înăbuşe şi să niveleze totul în interesul lor, deja ar fi un mare, un nesperat câştig pentru literatura română şi pentru cititorii ei.

Nicolae Rusu

Presupun că dl E. Uricaru a călcat rău pe bătătura cuiva, dacă i-a fost organizat acest fals „caz Udrea”, un scenariu însăilat pe pânza neagră a răzbunării cu multă aţă albă şi anume în preajma Conferinţei Naţionale a USR. Această părere a fost confirmată atât de unii scriitori care s-au perindat pe la microfoanele din prezidiul Adunării, cât şi de majoritatea absolută a celor aproape cinci sute de delegaţi, aceştia aplaudând îndelung în finalul raportului de activitate pe demisionatul preşedinte al USR. Deşi la fel a fost susţinut şi discursul d-lui N. Manolescu, în calitatea dumisale de candidat la funcţia de preşedinte al USR, nu se ştie cine ar fi câştigat competiţia, dacă dl E. Uricaru ar fi acceptat să concureze pentru un al doilea mandat.

Iar de la noul preşedinte al USR personal nu aştept nimic deosebit, căci nu N. Manolescu îmi va scrie textele, or, literatura o face fiecare în singurătate, la masa de scris, pe cont propriu. Actualul preşedinte al USR, fiind şi un redutabil critic literar, în cel mai bun caz pentru mine, ar putea doar să răsfoiască nişte pagini la care am trudit, eventual să şi citească vreo câteva. Doar atât. M-aş mira însă de s-ar întâmpla acest lucru, pentru că povara funcţiei de preşedinte al unei organizaţii scriitoriceşti (unde aproape trei mii de membri ai ei se consideră personalităţi marcante în literatură) este atât de grea, încât îl va lipsi nu doar de timpul destinat lecturilor, ci şi de cel al scrisului, chiar şi de cel al odihnei. Referindu-mă însă la colegii mei, membri ai Filialei Chişinău a USR, de la noul preşedinte aştept o atitudine colegială şi nepărtinitoare, fără o tratare preconcepută a procesului literar din stânga Prutului, precum s-a pronunţat cineva în presa din Ţară, că literatura română din Basarabia este a nu ştiu câta roată la a nu ştiu cui căruţă. Doar atât.

Nicolae Negru

Nu am a le reproşa organizatorilor Conferinţei Naţionale decât poate faptul că unii vorbitori se auzeau mai bine, iar alţii mai puţin bine. Reacţia celor care au contestat rezultatele votării îmi pare excesivă. Oricum, e dreptul lor să conteste orice doresc.

Nu aştept de la dl Manolescu decât ceea ce scrie în statutul USR la capitolul „preşedintele USR”.

Călina Trifan

Conferinţa Naţională a Scriitorilor din România, în pofida deficienţilor de organizare şi de desfăşurare, mi‑a lăsat amintiri memorabile. A fost pentru mine o rară ocazie de-a merge în ŢARĂ. Sună poate patetic, dar asta e realitatea. Nu am nici invitaţii, dar nici posibilităţi financiare de-a merge de una singură. Am folosit această ocazie de-a arunca o privire asupra Bucureştilor şi poate a fura cu privirea vreun scriitor-doi, scrisul cărora îmi place, căci de comunicare nici vorbă. Comunicarea funcţionează, din păcate, în sens unic – s-a resimţit răceala.

Campania de zvonuri (nu s-au adus probe oficiale, dl Uricaru a negat faptul că ar fi colaborat cu Securitatea, iar dl N. Manolescu i-a luat apărarea) lansate la adresa preşedintelui US, dl Eugen Uricaru, a pus şi instituţia la încercare. Se pare că pentru a rezista s-a făcut încercarea de a găsi un contrafort. Dacă va ţine, se va vedea în următorii doi ani. A fost o competiţie cu un singur concurent, chiar dacă procedura a fost respectată. Nemulţumiţii pot fi înţeleşi, dar o instituţie cum este Uniunea Scriitorilor în momentul de faţă are nevoie de un lider moral, care ar putea oferi soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă instituţia, dar şi scriitorii.

Ce aştept eu de la noul preşedinte ales? Să fie Preşedintele tuturor, inclusiv al scriitorilor din provincie. Să fie o sursă inepuizabilă de soluţii pentru ca literatura română să intre, fiindcă merită, în sfârşit, în Europa!

Nicolae Coande

Scutul lui Manolescu

Într-o discuţie pe care am avut-o de curând cu un coleg ziarist (chiar în ziua alegerii preşedintelui USR), aces­ta mă întreba, cu o candoare care nu mi-a scăpat, de ce se “mănâncă” scriitorii atâta între ei. Era, fireşte, vorba despre scriitori din Craiova, întrucât ziaristul lăsa să se înţeleagă că a fost de câteva ori în proximitatea lor şi a asistat la scene care nu i se păreau compatibile cu demnitatea scriitorului, aşa cum o bănuia acela. Mi-a fost foarte clar că ziaristul nu cunoştea decât pe sponci viaţa “publică” a USR şi, deci, făcea conjecturi dinspre regional spre naţional, dinspre bucătărie spre sufragerie, cu aerul că a descoperit legea internă a funcţionării vieţii breslei scriitorilor: războiul civil din arena îngerilor. Însă, eu cred, cu o anumită “îngereală”, că un scriitor trebuie judecat în funcţie de ce scrie, aşadar după ce i s-au citit cărţile, nu atunci când este văzut la piaţă sau strigând ca tot omu’ pe stadioane.

La o emisiune a lui Robert Turcescu, unde invitat era profesorul Nicolae Manolescu, autorul volumului de publicistică Dans de Bragadiru a pus cu jucată candoare acelaşi tip de întrebare, mult mai insidioasă, deoarece voia să afle de la critic de ce beau scriitorii şi fac uneori scene în public; mult mai versat decât ziaristul craiovean, Turcescu era şi mult mai sofist, executând arieta mirării în faţa celui descris de Mircea Mihăieş în Scutul lui Perseu drept “vedetă care nu s-a mulţumit să corespundă modest-orgolioasei definiţii a criticului literar dată de Lovinescu” şi, prin urmare, “a vrut la fiecare răspântie a existenţei să fie altceva”.

De vineri, 17 iunie, Nicolae Manolescu este altceva (acelaşi, mă grăbesc să spun cu Nichita Stănescu). El a fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România cu 322 de voturi, din cele 479 de voturi valabil exprimate, devansându-l net pe principalul său contracandidat, poetul Cezar Ivănescu (doar 84 de voturi). Şeful USR a fost aşadar “licitat” de o cincime din totalul membrilor USR, ceea ce ar duce cu gândul la faptul că dl Manolescu este un preşedinte ales de… Parlament, nu de poporeni. Cum ceilalţi şapte candidaţi înscrişi în cursă au luat împreună doar 73 de voturi (7 au fost anulate), se poate aprecia că Nicolae Manolescu a fost aproape unanim sancţionat de cei prezenţi în sala Facultăţii de Drept, acolo unde s-a disputat turnirul celor 8.

Ei bine, din momentul în care va prelua efectiv prerogativele puterii – a fi preşedinte al USR nu (mai) e mare lucru în sine, dar este puterea simbolică cea mai consistentă din România, totuşi – se presupune că Nicolae Manolescu va trebui să răspundă nedumeririlor de tipul celor în care doi ziarişti (unul din Craiova şi altul din Bucureşti) se întâlnesc pe una din scurtăturile literaturii, chiar fără să se vadă – şi asta nu doar din pricina ochelarilor de cal.

Din punctul meu de vedere, Nicolae Manolescu nu este obligat să răspundă unor asemenea întrebări, dintr-un motiv foarte simplu: nu stă în sarcina sa să monitorizeze comportamentul scriitorilor în afara breslei, chiar dacă blazonul de scriitor trebuie respectat indiferent de împrejurare sau funcţie deţinută în societate. Nicolae Manolescu nu trebuie să-i răspundă d-lui Turcescu explicându-i răbdător că, potrivit scenei bahice la care a asistat siderat, Charles Baudelaire putea fi amendat de orice sergent major însărcinat cu menţinerea ordinii publice, iar şefii săi literari îl puteau suspenda sau elimina din breaslă. Nicolae Manolescu are altă treabă de făcut la Uniune decât să răspundă izmenitelor întrebări de acest gen care, chipurile, vizează moralitatea presupusă ca indiscutabilă a scriitorului, dar, în fapt, ţintesc deliberat în chiar inima scriitorului (care este şi el om, are piele ca Eminescu, este îmbrăcat în stofă, şi cu asta am răspuns şi eu “naivului” ziarist craiovean): etica nu este o constrângere din punctul de vedere al unui şef literar care trebuie, totuşi, să-şi scoată cumva “turma” din robia egipteană şi s-o ducă în pământul făgăduinţei. Abia apoi urmează războaiele de şase zile, inclusiv cele fratricide…

Cei care se vor aştepta ca Nicolae Manolescu să reformeze moral USR se înşală: misiunea sa este să refacă ţesuturile alterate de nepăsarea şi egoismul anteriorilor conducători ai breslei şi să dea scriitorului român speranţa că a fi membru în Uniune nu este mai puţin decât a fi membru… de partid. Moralitatea scriitorului este o opţiune şi o “calificare” individuală, chiar dacă sentimentul solidarităţii unei caste considerate “aristocrată” poate să inducă şi aşa ceva.

De aceea, am insistat într-un articol recent asupra “combinaţiei” cu Varujan Vosganian, în postura de vicepreşedinte al USR şi expert financiar în redresarea economică a Uniunii. Dl. Varujan este tot ceea ce este ca urmare a traseului său de politician. Pentru un scriitor aşa ceva înseamnă, de fapt, foarte puţin, iar dl Manoles­cu, ca fost şef de partid, ştie foarte bine asta. Nu pentru că a fost dl Manolescu şeful PAC îl respectă scriitorii sau cititorii săi. Aici mă întâlnesc în opinii cu şeful Academiei Române, dl Eugen Simion, cel care, într-un articol publicat în Ziua, recomandă viitorului şef al Uniunii ca breasla să “nu devină o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice”. Da, numai că dl Simion însuşi a avut atâtea relaţii politice cu PSD în activitatea sa academică, încât sfatul nu vine de la cel mai “apolitic” scriitor cu putinţă. Mai departe sunt de acord cu dl Simion atunci când spune că, după 1990, USR s-a (inevitabil, zice domnia sa) politizat şi acum e cazul să îşi recapete prestigiul şi rolul în societate. Asta o clamează orice scriitor niţeluş mândru că aparţine breslei, dar să admitem, în spiritul toleranţei la care face apel constant dl Simion, că poziţia şefului Academiei este mai importantă decât a unui simplu membru USR care gândeşte acelaşi lucru. Nu este totuna ceea ce exprimă, în aceeaşi chestiune, dl Simion cu, să zicem, dl Răzvan Voncu, după cum, dacă citim cu atenţie punctul 8 al Proclamaţiei sale, ne putem gândi că dl Simion ştia deja cine va fi preşedintele ales al USR şi, prevăzător-neatent, tocmai combătea legea lustraţiei care i se aplicase în redacţia României literare.

Dar, destul cu asta. Nicolae Manolescu ştie şi fără teoriile mele sau ale şefului Academiei ce are de făcut, chiar dacă declară sincer că preşedinţia USR este o povară şi că îţi trebuie spinare de măgar s-o duci. Şi de un scut, ca al lui Tezeu, să te apere de deochi şi să te ducă unde trebuie atunci când ţi se termină… benzina. Ceea ce nu are el, instituţia pe care o conduce, sunt banii. Vorba unui cunos­cut de-al meu căruia îi sugeram ce să mai pună în rafturile barului pe care îl deschisese şi unde trăgea lumea “proastă” de cartier (eu aş fi dorit să văd şi un… whisky): nu de sfaturi am nevoie, Nae, ci de bani.