Sinergetica şi textualismul

Am tot mai cert(ă) impresia că textualismul poate fi abordat şi sub aspect sinergetic, ca - precum explică elementarisim dicţionarul - „asociaţie a mai multor organe sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi acţiuni”. Bineînţeles, aici organele şi ţesuturile ţin de literatură, limbaj, fragment, de însăşi ars combinatoria a artei în general, „ţesuturile” pretându-se parcă predestinat a avea de sinonimie însuşi textul cu care, în prezenta teorie, se pot şi se vor sublima mutual. În intenţia de a elucida un atare mod de analiză se potrivesc până şi oarecum ciudatele noţiuni şi formule ce ţin de ştiinţele exacte şi - se părea până mai ieri - care nu ar avea nimic în comun cu literaturologia, textualismul etc. Iată una din aceste intrigante „monstruozităţi” întrupată din cifre, x-uri, n-uri, paranteze, semn de egalitate (=) ş. a., ea fiind propusă de Herman Haken care, prin anii ’70 ai secolului trecut, lansă (cu oarecare succes) noţiunea de sinergetică, ce denumeşte o (posibilă sau aievea deja?) ştiinţă din epoca postmodernităţii; aşadar, formula e una a mulţimilor, arătând astfel: Sinergetycus = {X1, X2,... Xn}. Sinestezic operând/admiţând, în cazul textualismului x-şii (la orice putere) ar reprezenta, adică, elementele, componentele (ca fragmente „topite”, „asimilate” sau doar „ghilimelizate”, sau... nici atât) textului textualist „original”, la care ajunge autorul ce „a colaborat”, regizorial (şi cu de la sine decizie şi, probabil, chiar cu... plăcere) cu mai mulţi autori, cărora „le-a cerut sfatul”, „le-a solicitat” sprijin şi împrumuturi textuale (...nerambursabile!), pe care - cu voia sau ne-voia lor - i-a parafrazat, uneori - i-a „reorientat”, ajustat, „completat” ca linie de subiect sau ideaţie. Astfel, din ţesături textuale autonome se ajunge la întreţesuturi, adică - la textualism (mozaical), caleidoscopic personal. Caleidoscopicul, mozaicalul, însăşi textualitatea (ca un fragmentarism relativ atenuat, „camuflat”) se remarcă mai puţin în cazul autorilor dotaţi ei înşişi pentru a emite idei (originale) care nu se lasă „dominate” de un n număr de x-şi (fragmente, citate din texte „străine”), ci reuşesc să le „corporalizeze” (armonizeze ar fi ideal să fie!), ca în cazul transplanturilor mai mult sau mai puţin reuşite, preluându-le din mai multe surse şi corporalizându-le „pe nou”. Ca şi cum ar fi o revenire la unicitate - o „restrângere” a mulţimii/pluralităţii de vectorialităţi, ne-liniarităţi pe care le presupune natura sinergeticii. Pentru că aşa se şi precizează în relativ noua ştiinţă (posibilă sau deja existentă): noţiunea de unică vectorialitate şi cea de bifurcaţie sunt sublimate de foarte democrat-generoasa (poate că şi... liberala) noţiune polifurcaţie. Astfel, cu încetul, din lămurire (parţială) în lămurire (ceva mai cuprinzătoare), „matematicitatea” acestei discipline nu mai pare atât de ciudată. Deoarece, conştient şi direcţionat, adepţii dlui Herman Haken pretind să aplice procesele şi metodologiile sinergeticii şi la analiza evoluţiei (sau doar: stării de fapt, atunci când pur şi simplu... nu se evoluează, ci doar se „vegetează” în incertitudine) a culturii şi esteticii. Fiind însă nevoiţi a face iminenta precizare că gradul de „compatibilitate” a unor astfel de metodologii cu natura respectivei categorii de sisteme, subsisteme (ale artei, culturii, inclusiv literaturii, în cazul abordat de noi - ale textualismului) e mult mai complicat decât operaţionalitatea lor în cadrul sistemelor fizice. Pentru că în (infinit) subiectiva sferă a relativismului artistic (creator propriu-zis sau sub aspect axiologic abordat) nu sunt, totuşi, operaţionale formulele cu termeni rigizi, matematici, ci e necesară introducerea unei metodologii speciale (posibil, „specializate”) de studiere a fenomenologiei actului creator, a istoriei artelor, în general, conştiinţei estetice; apoi, în plan „particular”, nu se poate face abstracţie de (...abstracta!) natură a personalităţii creatoare (iată aici ar fi cu adevărat fascinant şirul de n-uri din formula dlui Haken!) care, ontologiceşte, dar şi dorită de sine, presupune libertatea (intuitivă sau conştientă) alegerii traiectoriei (orbitei?!) de comportament/randament creator (deoarece, după cum menţiona cineva din promotorii sinergeticii, noţiunea de libertate de opţiune a electronului este mai curând o metaforă, în vreme ce libertatea creaţiei artistice exprimă exact esenţa acestui proces).

Chiar din capul locului (...de naştere a noii ştiinţe), principiile neconstrângătoare ale sinergeticii sunt perfect compatibile cu procesul de textualizare, deci şi cu rezultatele sale, fiindcă, în limba greacă, „sin” înseamnă „împreună”, iar „ergos” - „acţiune”, din sensul mai larg al noţiunii afine - sinergena - mai derivând şi ceea ce înseamnă contribuţie, ajutor, colaborare, lucru ce se şi întâmplă, în principiu, între autorul care textualizează şi autorii (dintotdeauna şi de pretutindeni!) care, generoşi şi... neîntrebaţi, „îi oferă” textele cu, parcă, implicitul îndemn cristic: luaţi şi ospătaţi şi beţi din carnea mea, din sângele meu etc. (Pentru prima oară îndrăznesc a comite eresul de a nu cita exact şi a nu indica locul precis din textul biblic; că - de textualism discutând, nu? - de ce nu aş oferi şi eu un insignifiant exemplu, că mare e Domnul şi va trece şi peste asta...) Şi tot în spiritul sinergeticii, textualizatorul va încerca să-şi concentreze forţele (proprii!) de creaţie, măiestria, abilitatea (fitness-ul meseriei/meşteriei!) şi deplina atenţie la coordonarea (până, dacă e posibil, la radicala „anihilare de urme” şi adrese) componentelor („de prin străini”) în elaborarea propriei sale structuri (textuale) ca tot unitar (şi - ar fi de dorit - care nu trezeşte suspiciuni, chiar dacă postmodernismul, ca metodă de compilocreaţie (compilaţie + creaţie = un fel de monstruleţ, uneori... simpatic, ce mai!), nu prea acordă atenţie unor atare delicateţuri, fineţuri. Şi tot în conformitate cu sinergetica, vreun autor ceva mai atent cu sine însuşi (decât alţii cu sinele lor) chiar poate trăi fascinaţia unei posibile... posibilităţi de anume analiză (adică, într-un - doar - anumit grad, cel absolut fiind în vecii vecilor exclus) a proceselor... cinergetice (vânătoare prin textele altora) ce au loc în propria sa conştiinţă (sau - a lipsei acesteia), celor de autoorganizare sau dezorganizare, echilibrare sau dezechilibrare şi, în final, de reorganizare a sistemului său creator (la un moment dat, într-o acţiune - subiect, idee - concretă), exact în spiritul în care vicontele belgian Ilya Prigogine a descoperit legităţile interacţiunilor din hiper-fabulosul binom dihotomic „ordine - haos”.

Textualizatorul sensibil şi atent, dotat cu har şi instruit, va putea percepe/pricepe că, în sinele său, în intimitatea sa, ca lucidă conştiinţă şi, concomitent, în stratul de jos (sau, poate, în sfera superioară?) a(l) subconştientului se întâmplă elaborarea/aplicarea unui sistem (personal şi de unică folosinţă!) de un caracter neliniar, adică - liber (şi surprinzător!) opţional care, în general, - precum spun sinergeticienii, - se remarcă în mod deosebit în situaţii de haos (să zicem ceva mai adecvat naturii umane: vălmăşag), când creşte rolul a ceea ce se numesc atractori ce determină, în mare, alegerea traiectoriei de dezvoltare (aici: de creaţie) în aceste situaţii (de textualizare) ca expresie a unui demers teleologic (ca teorie a scopurilor, finalităţii) întru conştientizarea acestei sau altei opţiuni, ce completează decizia cauzală şi, deci, modificând obişnuitul mod de înţelegere a creativităţii umane în cronospaţialitatea ei trinitară: trecut-prezent-viitor. Şi să vedeţi! - toate astea, inclusiv o nouă ştiinţă, puse în serviciul a ceea ce deja părea să devină o banalitate, o obişnuinţă - textualizarea postmoder-nă/-nistă care, şi ea, poate fi inclusă în paradigma sinergetică ce deschide/oferă alte posibilităţi, necunoscute mai înainte, de a descoperi anumite legităţi de obiectivizare a dinamicii actului creator uman; de mai relevantă punere în lumină a unor (a)cuprinsuri din conştiinţa şi subliminalul ce plăsmuiesc opere, uneori - capodopere, alteori - simple textualităţi care nu pot fi separate în totalitatea antropo-culturogenezei existenţei, componenta „geneză” presupunând şi incluzând chiar ceea ce se numeşte: creaţia în, ziceam, polifurcaţia  ei de gradul n.