Lacrimă mioritică în sol postmodern

Încheiem prezentarea „galeriei cernău­ţene” cu Vasile Tărâţeanu, nume destul de cunoscut în arealul românesc nu atât datorită creaţiei sale literare, cât mai cu seamă blazonului său de patriot şi simbol al rezistenţei româneşti în nordul răpit al Bucovinei.

Vasile Tărâţeanu s-a ataşat micii noastre grupări literare, (pe care am prezentat-o în diverse rânduri) dintr-un imbold mai mult afectiv decât programatic, în urma destrămării promoţiei ’60 cu care pornise la drum (Ilie Motrescu decedase, Ion Gheorghiţă se stabilise la Chişinău, Grigore Bostan se consacrase muncii universitare), reuşind să se înscrie mult mai târziu în programul estetic al promoţiei ’70, care se vroia a fi unul al radicalismelor moderne. Având „reminiscenţe” şaizeciste foarte puternice, scrisul său va oscila încă mult timp între modelul tradiţionalist şi cel modern, între lirismul pur, afectiv-sentimental, şi formula expresionist-postmodernă.

Vasilică era cel mai sufletist, cel mai afabil şi zgomotos dintre noi, exteriorizându-şi sentimentele şi afecţiunea, dând mici spectacole de prietenie şi devotament. Reuşise să-şi adune o uriaşă bibliotecă de carte românească, pe care o ocrotea cu prudenţă de minotaur de „controalele” noastre răvăşitoare. În romanticele seri de cenaclu, pe când ascultam de pe disc poezie clasică sau citeam din producţiile proprii, sentimentalul Vasilică, în momentele culminante, cum ar fi cel din Scrisoarea III, „Tu eşti Mircea?…”, dădea ochii peste cap şi se izbea cu fundul de podea; sau, când cineva dintre noi citea o poezie „mortală”, îşi dădea precipitat palme, „pedepsindu‑se” că nu el a scris-o… Atunci când îşi citea poemele, îşi construia o voce tragică, gravă până la paroxism, spre a le etala dramatismul şi profunzimile, ori chiar era în stare să scape câte o lacrimă peste zaharisiţii trohei şi dactili, urmărind cu mici fulgerări de ochi reacţia noastră. Generos cu toată lumea, prefera să vorbească aproape întotdeauna în termeni laudativi, în cuvinte învăluitoare şi spiralate, garnisite din belşug cu miere şi ambră. Această atitudine encomiastică (o adevărată „strategie”) l-a salvat de multe rele şi l-a ajutat să se menţină în post, mai întâi la ziarul Zorile Bucovinei, apoi la Postul de Radio Kiev, în redacţia emisiunilor în limba română. De cum simţea că i se şubrezeşte poziţia, Tărâţeanu îşi umplea toate recipientele cu tămâie, apropiindu-şi de urechile şefilor machiavelica maşinărie de fabricat ditirambi. Chit că, imediat ce-şi întorcea capul, râdea de ei de crăpau mâţele. Uneori avea imprudenta iniţiativă de a ne invita pe ring, pentru „a vă omorî cu o poezie”. Cel mai adesea, însă, pierdea competiţia, învins de cnocauturile noastre mai radical-moderniste… Mărunt la trup, construit din arcuri şi scripeţi, Tărâţeanu era un copil bătrân, cu sămânţă de stele şi zurbă în oase… Vasilică era mai mult decât un nume – era un epitet, o definiţie, semnificând, în parte sau concomitent: ambiţie şi ideal, suflet mai mare decât trupul, ochi ageri de ţistar pândit de vultur, lacrimă etalată în staniol, vis romantic scăpat inabil în pragmatismul cotidian…

Spirit heteroclit, fluctuant, exersând eclectic pe mai multe registre poetice, Vasile Tărâţeanu s-a aflat întotdeauna la interferenţa dintre stiluri, concepte, paradigme. Patetic şi discursiv, de un tradiţionalism conservator în primele volume (Harpele ploii, 1981, Dreptul la nelinişte, 1984, Linia  vieţii, 1988 – toate apărute la Ed. Karpaty din Ujgorod), cu un discurs uşor radicalizat şi modernizat în perioada luptei pentru trezirea conştiinţei naţionale a românilor bucovineni (volumele Teama de înstrăinare, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990; Litanii din Ţara de Sus, Ed. Augusta, Timişoara, 1995; Litanii, Ed. Bucovina, Iaşi, 1996; Şi ne izbăveşte pre noi, Ed. Helicon, Timişoara, 1999), în ultimele volume (Pământ în retragere, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, şi Dinafară, Ed. Augusta, Timişoara, 2003) el apare într-o evidentă primenire după moda postmodernistă: ironic, persiflant-justiţiar, cu decibelii patosului reduşi. În microportretul pe care i-l face în România literară, nr. 32, 2004, Ştefan Hostiuc defineşte astfel avatarurile scrisului său: „Poet al marginii (de suflet, de ţară, de paradigmă), Tărâţeanu nu a apucat bine să fie modern că s-a şi trezit cu postmodernitatea în braţe. Sentimental în „sensul iubirii” lui Nichita Stănescu”.

Tiparul conceptual şi stilistic al primelor volume este eminamente tradiţionalist: versuri limpezi, sentimentale, afectate de retorică, un lirism al candorii şi visării. Motivele şi simbolurile sunt cele consacrate, preluate din recuzita banală a epocii, fără de ambiţii novatoare: patria, „clopotul timpului”, mama, casa părintească, „vocile copilăriei”, Eminescu, meşterul Manole, poezia, iubirea… „Robit de singularitatea frumosului”, tânărul poet recurge la rostirea orfică, cu tonalităţi imnice ori baladeşti, patriotard-extatice: „Mă tot cheamă de o vreme / melodia unui cânt, / şi-aş scri-o de nu m-aş teme / de trădare în cuvânt, // dar de-aceasta mă-nspăimânt, / căci cum stau între dileme, / mă tot cearcă de o vreme / melodia unui cânt…”.

Valul de mesianism ce-a cuprins provinciile istorice româneşti la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 îl găseşte pe Vasile Tărâţeanu „în formă”, cum s-ar zice, efortul său reducându-se la a pune efuziunilor emoţionale şi avântului său romantic pâlnii şi mai mari, de a-şi reorienta erupţia sentimentală în noua albie a simbolisticii naţionale. Treptat, discursul poetului se problematizează, se umple de sens existenţialist, în poeme se insinuează tragicul, spiritul mesianic, justiţiar-profetic, la suprafaţă ies refulările complexului mioritic. Imaginea sa din ciclul Litaniilor este cea de spiritus loci, de poet al dezrădăcinării şi înstrăinării de spaţiul matricial, care şi-a asumat destinul Bucovinei, scufundat în paroxismul unor nesfârşite rugi şi invocaţii, litanii şi imprecaţii incendiare în maniera „pătimirii” lui Goga sau a stigmatizantelor satire eminesciene. În versuri simple, cu accente publicistice, apar chipul lui Iisus şi masca lui Iuda, simbolurile crucificării şi resemnării, vizând, bineînţeles, calvarul românilor din voievodala provincie: „Doamne, nu pot să împart / Trupu-acesta în trei ţări, / Că e unul şi-i prea slab / Pentru-asemenea-încercări… // Cum să-mpart, Doamne, Moldova / Şi prea dulcea Bucovină, / Lăsând crengile deoparte / De străbuna lor tulpină?” (...)

Prin volumele Pământ în retragere şi Dinafară, Vasile Tărâţeanu se apropie tot mai mult de formulele modernităţii. Deşi fondul tematic rămâne (aproape) neschimbat – eul liric îmbracă aceeaşi „cămaşă de forţă a istoriei”, îşi vede sufletul tot ca pe o „colecţie de răni”, trăieşte aceeaşi dramă a înstrăinării Bucovinei, deşi în alte ipostaze – la nivel estetic înregistrăm un moment de evidentă autodepăşire, de „renegare” a tiparelor tradiţionaliste. Poetul trece de la registrul orfic, litanic-baladesc, la cel incisiv-ironic, de la intonaţiile „jelalnice” de rugă la tonalitatea dură, de un sarcasm visceral. Patosul de odinioară nu dispare, însă el ia acum forme surdinizate, temperat-refulate (...).

În paralel cu explorarea sentimentului naţional, într-o altă serie de poeme Vasile Tărâţeanu deconspiră esenţa malefică a timpului nostru demonizat, a acestei lumi animalizate, invadată de monştrii din Capriciile lui Goya („Vai, domnule pictor Don Francisco Goia / parcă aud pe careva cum îmi zice / şi mă întreabă de ce am lăsat atâtea urâţenii / din capriciile mele să iasă să ţipe să pice…), în care viaţa s-a devalorizat, „a devenit cu voia voastră / o gumă de mestecat”. Universul este reproiectat în negativ, sacrul este dislocat de satanic, fiinţa se resoarbe în cifrul păcatului şi culpabilităţii. Poemele se fragmentează în spirit (de)constructivist, reverberând imagini coşmaresc-expresioniste, sintagme spasmodice, ca nişte „noduri existenţiale”: „Alături de mine / soarta îşi linge satisfăcută laba / până la cot înmuiată-n rahat”; „Generaţii de învinşi /cerşind mântuirea / bat mătănii peste mătănii / de parcă-ar înfige nişte ţăruşi / cu fruntea / în Pământul Făgăduinţei” etc.

Între timp, Vasile Tărâţeanu a devenit, cum spuneam, lider de opinie al românilor bucovineni, un ferment activ al vieţii spirituale cernăuţene; altfel spus, un fel de „patriot de profesie” cununat cu tribuna, cu microfoanele şi cu plecările/venirile. N‑o spunem cu maliţie. Este starea firească a intelectualilor români din Bucovina şi Basarabia, obligaţi de împrejurări să facă şi apostolat cultural. Puşchea românească pe limbă de galiţian, după câştigarea procesului intentat de administraţia regională împotriva sa şi a publicaţiei Plai românesc, Tărâţeanu fondează la Cernăuţi alte două periodice independente – Arcaşul şi Curierul de Cernăuţi. Din coloanele lor, aidoma unui servant la o baterie de tunuri, el se încăpăţânează să apere ceea ce le-a mai rămas viu conaţionalilor săi după ultima reaşezare a lumii. Din această acerbă şi atât de inegală confruntare s-a născut şi o tulburătoare carte de publicistică, Iluzii şi lanţuri (Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2001) – o cronică a rezistenţei româneşti în faţa deznaţionalizării; dar şi un teribil document al abandonării de către Patria istorică a fiilor ei în angrenajele terifiante ale (geo)politicii actuale. Cunoscut de mai toată lumea românească şi foarte solicitat, micul şi pitorescul personaj cu barbă tragică de paşoptist aflat în exil, debordând de energie, poate fi văzut în cele mai simandicoase adunări şi prezidii, alături de miniştri şi academicieni, de-a dreapta Patriarhului ori de-a stânga preşedintelui României… Deputat în Consiliul regional Cernăuţi, spirit dinamic şi volubil, angrenat în acţiuni concrete, „suflet bun la toate”, Tărâţeanu organizează manifestări grandioase, pelerinaje la Putna, instalează busturi şi monumente, plăci comemorative, aduce din Ţară clopote pentru biserici… Aflat într-o cronică criză de timp, prins în ritmul unor nesfârşite călătorii, ca o suveică ţesând meridianele spaţiului mioritic, îşi scrie articolele în gări şi în compartimente de tren, de-a dreptul pe genunchi ori pe valiză – situaţie ce-l face pe ironicul Serafim Saka să i se adreseze, atunci când îl întâlneşte, cu o formulă devenită celebră printre scrii­tori: „Nu te întreb ce mai faci şi pe unde ai mai fost, Vasile. Mai bine spune-mi pe unde n-ai mai fost, că-i mai simplu…”.