Două debuturi

Virtualul poetic

Asistăm la o adevărată invazie de carte pe piaţa românească – mai puţin la noi. Poezia nu face excepţie, chiar dacă editurile mari şi rentabile încă se feresc să editeze prea multă poezie. În schimb, editurile mici o fac. Unele, cum este Editura Vinea, s-au specializat în poezie. Ceea ce se remarcă în acest peisaj pestriţ de poezie – căci despre ea va fi vorba în continuare – este că fiecare autor încearcă să-şi impună universul său poetic, să răzbată, să-şi facă auzit cuvântul. Nu lipsesc nici vocile personalizate, viguroase. Dar este contingentul masiv, compact. Diferenţele dintre autori pot fi măsurate uneori în unităţi infinitezimale. Poezia, în ansamblul ei, e cuprinsă de un fel de descriptivism imagistico-metaforic. Ion Pop, făcând o analiză a poeziei generaţiei 2000 într-un recent articol din România literară, o situează în cadrul paradigmei generaţiei ’80, împingând până la extreme câteva tendinţe desprinse de acolo.

Totuşi, poezia nu stă locului. Fiecare autor îşi aduce contribuţia cu măsura vocaţiei sale.

Silvia Caloianu s-a decis, în sfârşit, să rupă tăcerea şi să debuteze cu un volum de versuri intitulat Niciodată pe nume. Începând cu titlul şi terminând cu inscripţia de pe coperta a patra unde recunoaşte că „mulţi ani autoarea nu a fost tentată de un debut editorial, preferând să-şi pla­seze poemele în regimul discret al site-ului  www. poezie.ro”, poezia ei ţine de intim, nicidecum de o tentativă de spargere a canoanelor. Anonimatul nu e încurajator nici pentru o fiinţă retractilă cum e Silvia Caloianu. Am navigat şi eu de câteva ori pe acest site şi impresia pe care mi-o crease era de background al poeziei, de unde, iată, încep a ieşi la iveală poeţi formaţi, dar şi educaţi într-un regim al discretului.

E adevărat, nu toţi autorii aleg acest drum sinuos, plin de ezitări şi aşteptări.

Poeziile Silviei Caloianu sunt, în mare, de două tipuri: ambele evident impure, intersectându-se. Poemele dintr-un prim palier sunt biografice sau afectate puternic de biografic. Nu este o biografie tel quel, ci una tel qu’il faut, o biografie în care îşi depozitează şi transfigurează mici frustrări, nemulţumiri, indispoziţii. Poezia e, în primul rând, un dialog cu tine însuţi, e o formă de a lua şi de a se lua în răspăr. Silvia Caloianu nu este o douămiistă, încât să ducă lucrurile până la autoflagelare, să răzuiască până la sânge, chiar dacă acest cuvânt este frecvent invocat, dar se înscrie mai mult într-o paletă a culorilor de care uzează mult autoarea decât într-o strategie a durităţilor poetice. De exemplu, gill gill tu ştii conţine câteva repere (auto)biografice risipite în text şi care, contabilizate, creează o carcasă, permiţând astfel abordarea textului dintr-o perspectivă biografică. Acest tip de poeme balansează între datele biografice şi datele metaforice, care au şi ele o vagă provenienţă biografică. Mai pot fi citate aici web condiţie, spune-mi ce vezi ş.a.

Al doilea tip de poeme este mai dificil de redat printr-o formulă. Sunt nişte parabole destrămate, prezentări de fantasme colorate, călătorii imaginare etc. Poemele seamănă cu un Gogol amestecat cu Chagall: „eh zice diavolul şi zice cumva deosebit / mă ameţeşte prezenţa sa aici pe pârtie // eşti micuţă oricum urcă pe umărul meu / dar mai bine luăm o sanie” (cu diavolul pe pârtie). Acelaşi procedeu al spiriduşilor poetici invocaţi apare şi în poezia închide ochii.

Silvia Caloianu face, mai ales în textele cu substrat biografic puternic, un jurnal poetic în stilul când nu se spunea lucrurilor pe nume. De multe ori poemele reprezintă un schimb de coduri cu cineva, cu fiinţa dragă sau cu imaginarul, nu contează. Acest imaginar sau, vorba preferată a poetei, virtualul capătă nişte accente occidental-exotice. Dar nu se insistă. Echilibrul e trăsătura temperamentală a versurilor Silviei Caloianu. Jocul acesta cu lucrurile spuse pe jumătate sau cu metafore aeriene şi volatile o situează pe autoare împotriva trendului poetic de moment. Poezia ei nu e a tinerilor – mai ales din Ţară – exhibată până la impudic.

Sincer să fiu, am avut o problemă să aleg un poem antologic, citabil da capo al fine. În schimb, există mai multe fragmente inspirate. Să exemplific: „era timpul când nimic nu mai conta / toate lucrurile se întâmplau / existau pur şi simplu / te iubeam” (pur şi simplu te iubeam).

Tonalitatea generală pe care o adoptă scriitoarea de la un text la altul este una confesiv-cerebrală: „în dimineaţa aceasta savurez un ceai verde monoton / din flori de iasomie şi salcâm cu urme de gâze / nu mă întrebaţi de ce / oricum nu aud / pe sub ferestrele mele tocmai trece eminem / se revoltă / urlă / sing for the moment / o parte din mine e prada tentaţiilor / dar beau ceaiul verde” (ceai verde cu eminem ). Autoarea se simte nesatisfăcută de „gura de chat” şi îşi doreşte un alt soi de comunicare, de exteriorizare, şi metaforele i se par tocmai potrivite pentru ceea ce ar vrea să spună: „mă doare trenul de sub umărul stâng”. E un limbaj pe care îl exersează probabil de mai mulţi ani şi acum vrea să se verifice dacă acest cod al ei personal mai e şi inter-personal.

Silvia Caloianu este un exponent şi un rezultat tipic al procesului de democratizare a artei care a cuprins acum şi estul Europei. În epoca lui Eminescu exista o discrepanţă uriaşă între un scriitor şi un cititor (în perioada sovietică discrepanţa s‑a menţinut, chiar dacă dintr-o altă cauză, mai mult de ordin ideologico-birocratic). Acum între scriitor şi cititor se interpun o infinitate de figuri intermediare, întrucât scrisul a devenit accesibil oricui. În acest evantai lung, s-a pierdut exclusivitatea scriitorului. Pe de altă parte, dintre cei care mânuiesc condeiul unii sunt mai aproape de scriitor, alţii mai aproape de cititor. Tocmai din această cohortă care „bat la poarta vieţii” face parte şi Silvia Caloianu. Ea este un cititor foarte bun, atent – dovadă îi sunt cronicile scrise la cărţile de poezie.

Jurnalul unei bursiere

Rodica Chiriac (încă) nu este scriitoare, iar jurnalul ei, Trei luni la Paris, este expresia unei persoane bucuroasă de miracolul de a ajunge în metropola franceză şi hotărâtă să consemneze evenimentul. Poate pe viitor va scrie şi ceva mai consistent, mai consacrat din punctul de vedere al literaturii, de vreme ce descrie, pe la începutul jurnalului, febra de carte de care e cuprins Parisul. Ea este mai degrabă tipul tânărului ambiţios de a merge până în pânzele albe: din acele câteva date biografice aflăm că autoarea a absolvit Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a predat o vreme la USM, iar acum îşi face doctoratul în Italia. Naratoarea se prezintă altfel, îşi exprimă, din chiar preambulul jurnalului, nemulţumirea de situaţie: renunţă la locul de ziaristă angajată de curând în favoarea unei burse  încununată cu acest jurnal. Şeful, domnul Grigore, e bineînţeles un obtuz, un tip de modă veche, care se lasă însă convins când subalterna recalcitrantă îl ameninţă cu Codul muncii, pe de altă parte, îi promite „un material trăsnet”. Cazuri asemănătoare pot fi găsite şi în jurnalul propriu-zis. De exemplu, încercarea unui responsabil de la Biblioteca Naţională de a o determina să renunţe la permisul de acces. Dar nu a fost să fie. „Ei, moldoveanul uneori ar trebui să fie strâns cu uşa, ca să iasă din el ambiţul” (p. 12). Iar mai încolo, spre mijlocul jurnalului, avântul e ca o avalanşă şi nu mai poate fi stăvilit: „Ideea ar fi … să-mi termin odată şi odată doctoratul, să am catedra mea şi, mai ales, să-mi am inspiraţiile şi stimulentele mele care m-ar face să scriu multe cărţi interesante şi utile. Ar fi visul unei realizări pe plan profesional” (p. 31).

Sosirea la Paris şi primele contacte sunt cumva simptomatice pentru un basarabean. Primii cunoscuţi ai naratoarei sunt o româncă de la Timişoara şi doi ruşi din Sankt-Petersburg. E chiar situaţia basarabeanului prins între doi poli. Scena se repetă atunci când merge la o testare de limbă franceză şi descoperă că cei doi profesori sunt români. Unul dintre ei cunoaşte şi rusa: „… am vorbit în franceză, dar şi în română şi, mai ales, în rusă” (p.14). Un „mai ales” de-a dreptul stupefiant pentru un străin: de ce unui român basarabean i‑ar trebui să vorbească în rusă dacă o poate face în franceză (limba gazdelor) sau română (limba maternă)? Problema devine chiar psihanalizabilă.

Mai departe ce urmează? Vin obiectivele turistice, în primul rând, muzeele. Începe cu centrul Pompidou despre care conchide: „Arta contemporană nu mi-a prea plăcut, în schimb, arta modernă am gustat-o din plin. Picasso, Matisse, Modigliani, Balthus, Kandinsky, Chagall, Brâncuşi, de Chirico…” La Musée de la vie romantique o impresionează în mod deosebit „Trei copii într-un cimitir bătut de vânt” de Ary Scheffer. E modern sau contemporan?

Întâlnirile cu realitatea franceză sunt descrise sub forma duşului cu una caldă, alta rece. După ce hoinăreşte prin oraşul-muzeu minunându-se de arhitectură, îi vine rândul să o cunoască şi pe o franţuzoaică get-beget. E vorba de o profesoară de la universitate, un fel de curator. „Madame profesoară” i-a produs un şoc, deoarece era răvăşită de-a binelea după un divorţ din care abia scăpase. În privinţa francezilor, autoarea nu se îmbată cu apă rece. A­tunci când îi cad la mână, nu îi menajează: „Sacii de cartofi (e vorba de o piaţă sub un pod unde se vând produse ieftine – n. n.) se vindeau, în general, cu un preţ de 10 kilograme. Cum cărau francezii la saci! Ca moldovenii!” Ţinând seama de inteligenţa şi luciditatea autoarei, nu este vorba totuşi de o răfuială de joasă speţă, ci de o umanizare făcută pentru cei care nu au vizitat Occidentul.

Rodica Chiriac descrie viaţa sa pariziană cu micile şi marile aventuri, întâmplări, necazuri. Nu se vâră acolo de unde ar putea ieşi neonorabil. De exemplu, atunci când vede manifestările împotriva războiului declanşat de Bush în Irak, nu-şi dă cu părerea, se limitează doar să compare busculadele din stradă cu defilările de 1 Mai din perioada sovietică. Atât. E altceva când i se iveşte ocazia să se pronunţe în materie de artă. Aici se consideră mai expertă sau, după spusele autoarei, este „cât de cât intelectuală”. În stilul ei săltăreţ, face o ierarhie a artelor: baletul, opera, muzica, cinematograful, „apoi vine teatrul”.

De la pagină la pagină se consolidează chipul unei moldovence robuste, descurcăreţe. Când e nevoie, are replică. E ironică. În vacarmul universitar mai face cunoştinţă cu doi străini: un tunisian şi un indian. Unul o întreabă cum o cheamă. Se încropeşte un dialog descris astfel: „… ce accent dulce ai, eşti italiancă, nu, moldoveancă, ah, de la Chişinău. Asta a fost spus nu de tunisian. A intervenit indianul de alături care mânca dintr-o pizza arsă. Mi-a spus că a citit odată ceva în Internet despre situaţia economică din Moldova. Ca să vezi, ce temă interesantă pentru un indian poate fi situaţia economică din Moldova” (p. 18). Autoarea mai are din când în când ocazia să-şi verse fierea moldovenească.

Jurnalul Rodicăi Chiriac e consemnarea unui succes personal, al unei jubilări şi împliniri. Dar e şi jurnalul unei singurătăţi. E ştiut că oraşele mari îţi accentuează singurătatea. Ironia trece repede în autoironie şi singurătatea, ai impresia, nu decade niciodată până la melancolie şi ipohondrie. După ce conştientizează că nu e puţin să ajungi cu o bursă în „cetatea culturii”, remarcă amar: „ Păcat însă că după duş trebuie de una singură să-mi întind crema pe corp” (p. 19). Pasajele în care iureşul parizian este întrerupt pentru a da voce unor stări mai aparte colorează scriitura.

Jurnalul se aseamănă mult cu căminul doctoranzilor unde a fost cazată ea şi ceilalţi colegi. Găseşti de toate: de la reflecţii savante şi filozofări până la probleme de orientare sexuală.