Vasile Iovu: Arta Doinei sau misterul timbrului

Dacă ethosul este fizionomia sensibilităţii unei colectivităţi, iar muzica românească, aşa cum spunea George Enescu, "e una din cele mai bogate şi expresive" din ansamblul trăsăturilor care o formează, atunci unul din artiştii din ultimele trei decenii care va transmite cel mai limpede şi fremătător semnalele acestei sensibilităţi, exprimînd ethosul românesc din Basarabia, va fi negreşit Vasile Iovu. El se va plasa într-un context în care culturile trăiesc o splendidă difuziune a valorilor şi va fi primul maestru profesionist al naiului în spaţiul dintre Prut şi Nistru care va fixa o imagine a acestui instrument muzical dincolo de frontierele stricte ale tradiţiei locului. De aici două realizări în arta muzicală basarabeană care vor fi legate de numele lui Vasile Iovu: prin forţa talentului său, el va reuşi să sublimeze mostrele de muzică în stil popular şi să le dea o circulaţie universală; în acelaşi timp, descoperind şi adaptînd pentru nai un repertoriu din patrimoniul clasic, Vasile Iovu va confirma, odată cu celebrul naist Gheorghe Zamfir, o nouă dimensiune – universală – a instrumentului său considerat popular.

O diferenţă ce aparţine de general valabil şi paradigme recunoscute ce se regăsesc într-o diferenţă – iată o relaţie perfect compensatorie validată acasă şi în ţări de pe toate continentele populate în care a fost aplaudat interpretul basarabean. În definitiv, şi aici, şi pretutindeni, ce aşteaptă publicul de la artistul din scenă? Vrajă? Magie? Injectarea unei infuzii secrete generatoare de emoţie pe care nimeni să nu o poată controla? Vasile Iovu va căuta în sunet culoarea, mai exact, gama culorilor care să extragă, asemeni unui fascicul de lumină, sonorităţile exacte ale discreţiei şi tandreţii, la fel şi ale gravităţii şi profunzimii lor, şi astfel va cînta Doinele şi Baladele româneşti, Balada de Ciprian Porumbescu. Dar nu fără a desfăşura şi a pune în aplicare o adevărată artă a vibraţiei, gestul fascinant al braţului stîng care modelează forma şi volumul sunetului pentru a ajunge să facă din liniile perfecte ale  belcanto-ului instrumental, din Ave Maria de Caccini şi Schubert, sau Melodia de Gluck şi Panis Angelicus de Franck semnul distinct al profilului său. Aici se vor concentra savoarea şi frumuseţea sunetului, aici tehnicile unei respiraţii şcolite, dar, mai presus de orice, suflul-sufletul său de artist vor pătrunde în misterul care învăluie timbrul ce alimentează fascinaţia acestui instrument. De aici se vor desprinde şi vraja, şi magia, şi miracolul, absorbind toate zonele de sensibilitate, pînă la micile sau stufoasele apogiaturi risipite în muzicile de toate genurile, fie să sînt melismele ce dau fiori într-un Descîntec, sau dantelării baroce şi elegante în Sonata nr.8, op.3 de Corelli, ori graţia clopoţeilor agitaţi în Fantezia în re minor de Mozart. O artă care va face să se deschidă generos porţile unui instrument aparent rudimentar pentru a fi atît de nobil şi elevat în  Coralul Iisuse fă ca bucuria mea să dăinuie de Bach şi, în acelaşi timp, atît de autentic şi spectaculos în Ciocîrlia autohtonă care va zbura dezlănţuită în spaţiul dinăuntru şi din afara noastră. Însoţit de orchestra de muzică populară, de orchestra simfonică, în Suita Pe un picior de plai de Tudor Chiriac, alături de Ansamblul său de cameră ce-i poartă numele, ori secundat de orga Annei Strezeva – diapazonul naiului lui Vasile Iovu va cuprinde cele mai diferite epoci, stiluri şi genuri ale muzicii, îmbogăţind cu idei sonore şi mostre de interpretare imaginaţia auditivă, la fel şi sensibilitatea celora care l-au ascultat. Sub presiunea spectrului globalizării, un maestru al naiului se va simţi destul de bine "costumat în el însuşi" pentru a fi original şi inconfundabil. Dar asta numai pentru că suportul originalităţii va veni din darul de a se fi identificat cu insolitul flautului lui Pan, izvor al unor sunete la care, conform legendei, au acces doar cei aleşi să dezlege misterul dragostei nefericitului Zeu Pan pentru frumoasa Zeiţă Syrinx ce va lua chipul şi suflul unui nai.

Cel ce va aduce în spaţiul basarabean noţiunea de "profesionist al naiului", fără ca sintagma să fie o figură uzuală de stil, va fi un neofit în materie de nai care renunţa, la 21 de ani, la flautul studiat în instituţii de profil, mai întîi la Şcoala specială de Muzică "E.Coca", astăzi liceul "Ciprian Porumbescu", şi Conservatorul "G.Musicescu"din Chişinău. O şcoală de flaut de calitate, la clasa profesorilor Efim Tcaci şi Filip Evtodienco, care îi vor cultiva tehnici, îi vor forma gustul şi modela ţinuta, pentru ca, astfel fortificat, să răspundă provocării care îi va schimba destinul. Cunoscutul folclorist, maestrul nativ al viorii populare şi fondatorul Orchestrei "Folclor" a Radioteleviziunii Naţionale, Dumitru Blajinu, îi va propune un rol neobişnuit în spectacolul de debut al unei noi formaţii: să cînte la nai. Iar de aici se va începe totul: şi viitoarea carieră strălucită a naistului Vasile Iovu, şi biografia instrumentului cu numele dublu nai – flautul lui Pan care vor însemna, dincolo de succesul de care se vor bucura acasă şi în afară, întemeierea unei şcoli de nai pe suport profesional ce va depăşi limitele de fenomen artistic de circulaţie locală.

Opţiunea lui Vasile Iovu pentru nai într-o dilemă în care trebuia să decidă singur nu face decît să identifice, la origini, băiatul născut într-o familie de ţărani, în Bărdar-Hînceşti, satul unde îşi va petrece copilăria înainte de a fi selectat, la 10 ani, pentru studii muzicale speciale, şi unde se va afla "locul de taină" care îi va alimenta sensibilitatea şi îi va descoperi prin cîntecele mamei ingenuitatea şi frumuseţea muzicii populare. La fel cum formaţia sa academică de licenţiat la clasa de flaut se va regăsi mai tîrziu în rigoarea şi distincţia unui instrument, căruia îi va da o nouă turnură în materie de repertoriu, expresie şi cultură muzicală.

Pe moment, însă, "Folclor" va fi spaţiul său de lansare, o zonă a gestaţiei artistice, graţie căreia, asimilînd capacităţile celor 23 de tuburi, în paralel cu programele orchestrei lui Dumitru Blajinu, Vasile Iovu va deveni foarte curînd extrem de solicitat şi agreat de spectator. O popularitate ce se va datora relevanţei instrumentului şi carismei interpretului său, dar, în acelaşi timp, şi faptului că această muzică acoperea, în anii ‘70, un gol într-o cumplită perioadă de stagnare şi bodiulism antinaţional, în care, iată, "sunetul magic al trestiei" va da glas unei sensibilităţi identitare îndelung reprimate. Sîrba lui Iovu, Hora în bătăi, La căsuţa părintească, Dragu-mi-i de codru verde, Sîrba din Iablona, aceste şi multe alte melodii înregistrate pentru fonoteca Radioteleviziunii, ori prezentate în concerte alături de Orchestra "Folclor", sau împreună cu alte formaţii de muzică populară, piese pentru care va semna aranjamentele orchestrale ori chiar textul muzical, vor constitui repertoriul său de succes completat de fiecare dată cu convingerea că folclorul este opera unor creatori care nu sînt obligatoriu şi anonimi. Numele lui Vasile Iovu va deveni cunoscut şi în perimetrul URSS, în ‘74, tînărul naist cîştigînd la Moscova Premiul I la Concursul artiştilor de estradă, succes reluat  patru ani mai tîrziu în spaţiul "lagărului socialist", tocmai la Havana, unde, potrivit mediilor sovietice, din 18 mii de participanţi la Festivalul mondial al tineretului şi studenţilor, "reprezentantul Uniunii Sovietice" a fost medaliat cu aur la compartimentul artistic. Din aceeaşi perioadă datează şi primul său turneu în Statele Unite unde va participa la un "Forum al tineretului sovietic şi american", eveniment monitorizat să concilieze după un lung îngheţ două mari puteri ale lumii, la spectrul vocilor pacifiste fiind cooptat, iată, şi un instrument mai special aplaudat cu curiozitate la New York, Washington şi Atlanta. Iar acasă aceleaşi Doine şi Balade, sau Joc bătrînesc, sau Melodie de dor vor produce un spectaculos efect recuperatoriu, pentru care poeţii şi scriitorii locului îi vor dedica interpretului poeme de sinceră admiraţie, această viaţă fremătătoare a muzicii, veche de 2 mii de ani, avînd harul, aşa cum nota Grigore Vieru într-o tabletă omagială de la acea oră, "să ne înveţe să nu murim".

Pentru ca Vasile Iovu să devină "fenomenul Iovu", iar naiul său o parte a lui integrantă, această operă nu se va putea desăvîrşi decît avînd pentru autorul ei un imbold stimulator, o paradigmă, un idol: Gheorghe Zamfir. Distinsul artist stabilit la Paris, cel ce va deschide primul, pentru spaţiul cultural românesc şi în afara lui, universul naiului, va reprezenta pentru interpretul basarabean o şcoală a tehnicilor şi a expresiei, dar şi o sursă a ideilor avid asimilate pentru a lua conturul şi formele propriei personalităţi. "Obsesia Zamfir", care însemnau discurile, înregistrările, concertele televizate ale maestrului român urmărite asiduu de un elev la distanţă, se va transforma în "ideea Zamfir" alimentînd o nouă viziune asupra instrumentului, tot ceea ce însuşi Iovu va aduce original vizavi de timbru, culoare ori pista repertorială clasică, în duo cu orga, pe care se va lansa şi naiul său. De la prima lor întîlnire, în 1971, la Vilnius, unde studentul la flaut va sosi expres pentru a-l asculta pe viu pe eroul visurilor sale, Gheorghe Zamfir îi va da, în timp, învăţăcelului său, cinci lecţii, dar oricîte ar fi, suficiente pentru ca instinctul celor doi artişti să se intersecteze pe latura cea mai sensibilă şi eficientă din care se compune arta flautului lui Pan: arta Doinei şi Baladei tradusă în sunetul timbral. Nu înainte de a fi poziţionate corect braţele şi adaptate abilităţile pentru modelarea unui sunet de calitate şi nici fără a pune în aplicare faţă de acest sunet o sofisticată şi îndelung exersată metodă a culorilor. Tehnic vorbind, fascinaţia reasimilată a lui Gheorghe Zamfir va fi expresia sunetului timbral în varianta lui Vasile Iovu. Disponibilitatea naiului pentru întreaga gamă tonală va fi descoperită şi ea de Zamfir odată cu interpretarea muzicii clasice, fapt ce va scoate instrumentul din categoria celor considerate diatonice, cu o capacitate redusă la tonalitatea sol major. Vasile Iovu va prelua ideea, dar revelaţia nu-i oferea şi secretul animării acestei capacităţi, secret pe care-l va dezlega singur, pe parcursul mai multor ani de exerciţiu în care va descoperi, luînd un glissando la Doine şi Balade, posibilitatea alternării pînă la patru note pe un tub, iar de la patru sunete emise de un tub şi pînă la cele 22, sau 25, sau 30 de tuburi cuprinse într-o aripă de nai poţi scruta din zbor întreg universul muzicii.

În ani diferiţi, cele două naiuri de pe ambele maluri ale Prutului se vor întîlni de mai multe ori pe acelaşi podium fie la Moscova, în ’73 şi ’76, sau în ‘87, la Paris, sau în ’90, în Germania, ori la "Cerbul de Aur", ediţia 1998,  de la Braşov, unde, potrivit relatărilor presei, Zamfir se va declara fericit să urce în scenă şi să cînte împreună cu "marele naist şi artist al Basarabiei şi al României Mari". "Regele naiului" va recunoaşte că şi-a încheiat misiunea de profesor, iar apariţiile, în anii ‘90, la Chişinău ale celor doi maeştri, spectacole feerice, halucinante extaziind de fiecare dată fanii naiului românesc, vor confirma unicitatea acestui duo. Ea se va compune din două stiluri, maniere, temperamente şi chiar două timbre diferite, dar avînd, sentimental şi spiritual, aceleaşi rădăcini identitare ce alimentează frumuseţea şi personalitatea fiecăruia din ei.  O diferenţă provocatoare, atît de vizibilă la suprafaţă, în libertatea pasională, artistic dezlănţuită a lui Gheorghe Zamfir, şi fervoarea inspirat şi riguros desfăşurată a lui Vasile Iovu. Diferenţă ce nu vine decît să confirme o dată în plus că în afară de talent şi şcoală, interpretul este o stare de a fi.

Angajat în Orchestra "Folclor" şi păstrînd acest angajament de fidelitate pe durata întregii sale cariere de artist, Vasile Iovu, solist timp de 35 de ani al formaţiei conduse iniţial  de Dumitru Blajinu, apoi de dirijorul Petre Neamţu, va găsi în muzica populară filonul ("Vîna izvorului", cum va spune el într-un interviu) care va alimenta şi imprima continuitate ideii sale, conform căreia "muzica populară e nucleul tuturor genurilor". Idee, de altfel, deloc nouă dacă ne amintim de întreaga literatură muzicală inspirată de arhetipurile modale ori de unele forme populare luate ca bază în muzica universală cultă. Dar să afirmi că Doina şi Balada reprezintă "muzica clasică populară românească" şi să creezi în sintaxa arhetipală a acestora propriile lucrări – toate acestea vor aduce un mesaj ce va da un alt sens aventurii sale interpretative. Compuse pentru nai şi orgă şi interpretate împreună cu Anna Strezeva, Doina şi Pastorala, alături de piesa În amintirea mamei pentru acelaşi ansamblu, sînt de la un capăt la altul expresii ale gîndirii modale de origine folclorică. Dar ascultîndu-le fluiditatea melodică la care conlucrează cele două instrumente cu, în principiu, aceleaşi tuburi şi forme, rafinamentul armonic însoţind desfăşurările tematice, de la cele lirice, abia şoptite, la marile culminaţii dramatice, te întrebi dacă mai pot fi ele considerate ca fiind aşa-numitul "gen al muzicii populare îmbogăţit creator"? Ce sînt aceste fulguraţii de suspine? Aceste bocete venind ca o fatalitate dintr-o lume atemporală? Există în aceste piese linii de o mare generozitate melodică, o artă arhitectonică de ansamblu şi de detaliu, la fel şi bogăţia inspiraţiei care o animă. Dar meritul cel mai mare al autorului şi interpretului lor e acela de a fi intuit şi realizat prin combinaţia nai-orgă redimensionarea şi generalizarea acestei muzici. Prezenţa orgii obiectivează arta Doinei, exaltă şi ridică drama ei la gradul de simbol inefabil. Vasile Iovu va revela, acest simbol, unei lumi muzicale fascinate împreună cu Anna Strezeva, care îl va însoţi, în ‘87, în turneul său în Franţa şi care la întoarcere va relata în presă un moment emoţionant trăit de ea în această călătorie. În prim concert prezentat de artiştii basarabeni în Biserica Saint-Julien-le-Pauvre din Paris, asistenta Annei Strezeva de la serviciul orgii, o franţuzoaică tînără, nu-i mai putea schimba registrele şi întoarce paginile, pentru că, după un moment de violentă surpriză, lacrimile îi vor curge şiroaie şi vor face parte din atmosfera în care flaute de Pan vor evoca Amintirea mamei. Concertul va fi un adevărat triumf.

Dar pînă a ajunge aici, cel ce va debuta simptomatic cu "Sîrba lui Iovu" va descinde în zonele muzicii populare mai întîi pe post de solist, de aranjor, apoi de semnatar de pre-lucrări şi de lucrări în stil popular, ca să demonstreze că avalanşei de "kitch folclorizant" îi poţi opune o muzică ce nu mimează, ci descifrează ceea ce reprezintă unicitatea unui ethos. În 1976, Vasile Iovu va publica din repertoriul său o culegere de "Melodii şi jocuri pentru nai" care include folclor autentic de popularitate şi compoziţii pe motive folclorice devenite între timp la fel de cunoscute şi populare. Care din ele sînt mai mult sau mai puţin autentice? Şi care din ele sînt mai mult sau mai puţin gustate de public? Vasile Iovu va relua modelul originar al folclorului la nivelul practicilor profesioniste ca să prezinte esenţa acestei muzici – "sufletul nostru cel netrecător" – dintr-o altă perspectivă decît cea care să se limiteze la tradiţia etno-culturală. El va considera că "folclorul  trebuie ajutat", iar în polemicile care se vor desfăşura, în anii ‘80, vizavi de pericolul substituirii creaţiei autentice cu producţia contrafăcută a "prelucrărilor", se va declara adept al procesului de creaţie folclorică, în paralel cu cea populară, cu condiţia ca ambele să fie supuse testului valoric. Este un punct de vedere ce deconspiră un artist de concert care va practica un repertoriu de concert, dar care va fi dăruit din plin pentru a avea destul instinct ca să-i dea propriei inspiraţii şi inspiraţiei anonime expresia şi forţa unicităţii native. Artist în plină glorie care se va căsători, în ’86, a doua oară cu o interpretă necunoscută de muzică populară din provincie, Maria Strătilă, voce cultivată în formaţiile artistice de amatori din Şoldăneşti, dar practicînd stilul cîntecului oltenesc, cu care mult mai tîrziu, în 2004, vor înregistra împreună un CD acompaniaţi de Orchestra "Folclor", acest bărbat se pare că va fi întotdeauna în căutarea inocenţei şi a prospeţimii autenticului care vor face parte din individualitatea sa. În cartea "Binecuvîntare şi blestem", Gheorghe Zamfir nota despre muzicianul din stînga Prutului că "este singurul naist român care venea la mine la Paris, unde schimbam păreri şi împărtăşeam aceleaşi idei despre nai cu sinceritatea pe care numai un ţăran român o poate manifesta". Un alt CD apărut în 2003, "Legenda Basarabiei", nu vine decît să confirme, în timp, originalitatea acestei personalităţi, relansînd înregistrări de mare succes realizate, pe parcursul anilor, împreună cu Orchestra "Folclor", înregistrări antologice cu varianta lui Vasile Iovu a Ciocîrliei, alături de Hora staccato de Grigoraş Dinicu şi Lacrimile Prutului, piesă semnată de Vasile Iovu într-o desăvîrşită artă a Doinei.

Atunci cînd la Chişinău se va deschide, în 1973, prima clasă de nai, mai întîi la Institutul de  Arte, şi 12 ani mai tîrziu la Academia de Muzică "G. Musicescu", tradiţia şcolii de nai iniţiată, articulată şi perpetuată de Vasile Iovu în condiţiile în care, pînă la el, o asemenea tradiţie în spaţiul basarabean practic nu a existat, va obţine primul său statut oficial. Metoda de studiu a acelei clase, al cărei patron nu putea fi altcineva decît Vasile Iovu, va fi construită pe principiul care adoptă ca suport muzica academică pentru studierea unui instrument şi repertoriu tradiţional. Altfel spus, dacă vrei să fii profesionist şi nu amator, trebuie să cînţi Vivaldi, Cimarosa, Scarlatti, să exersezi şi să-ţi cultivi gustul formelor şi al proporţiilor perfecte după Bach, să înveţi marea supleţe a cîntului din lucrările mozartiene şi tehnica virtuozităţii dezlănţuite din repertoriul romantic. Principiu sintetizat în "Metoda de nai" publicată în 1982 şi aplicat în calitate de profesor care va instrui mai multe promoţii de studenţi. Cum a luptat, în anii ’80, opinia muzicală pentru deschiderea acestei clase şi cum a reuşit să asigure supravieţuirea şi "europenizarea" instrumentelor naţionale în plin regim sovietic de ocupaţie este o altă poveste, o poveste mult prea lungă şi dramatică care face parte astăzi din istoria strălucitelor orchestre de muzică populară din Basarabia, la fel şi din biografia unor nume cunoscute de solişti. Ceea ce vom reţine aici e doar că la ora în care autorităţile vor fi puse în dilemă dacă e să accepte sau nu o nouă disciplină pentru programele de studiu, iniţiativă atît de suspectă în a semăna mai degrabă cu un "demers naţionalist", personalitatea lui Vasile Iovu, prestigiul său certificat cu premii şi titluri care au trecut girul Moscovei vor convinge veghetorii politicilor culturale să se ia o decizie favorabilă. Unii vor spune că Vasile Iovu s-a născut sub o stea fericită şi vor avea dreptate, personalitatea sa de artist urmîndu-şi cursul indiferent de timpul de afară şi indiferent de încercarea puterii de a-l erija în reprezentant al culturii "marii familii a popoarelor URSS". Lui Vasile Iovu i se va acorda "în termen" titlurile de artist emerit şi de artist al poporului, el va fi adulat de public şi agreat de oficialităţi, iar pe acest fundal Studioul "Telefilm-Chişinău" va realiza între anii ’70-’80 patru documentare cu şi despre Vasile Iovu şi întreg palmaresul său care va include şi periplul impresionant al naiului în ţări dintre cele mai exotice, în Nepal, India, Sri Lanka, Filipine, apoi Australia şi Japonia, în paralel cu apariţiile sale curente în ţările europene, comuniste şi capitaliste la un loc. Aceste neverosimile escapade vor fi realizate prin intermediul Asociaţiei de prietenie cu ţările străine, un gen de "impresariat" sovietic şi structură KGB-istă de supraveghere a echipelor de schimb cultural, la acea oră, însă, singura modalitate de comunicare cu lumea muzicală din afară a unui interpret cu statut de artist de muzică populară. În turneul său în Olanda cu ansamblul "Mioriţa", unul din multele cu care se va deplasa, rămînînd, în acelaşi timp, solistul Radioteleviziunii, Vasile Iovu va avea prima invitaţie de angajare în calitate de profesor de nai la Conservatorul din Amsterdam. Episodul va fi, fireşte, trecut sub tăcere de documentarele de la "Telefilm-Chişinău". Handicap mai general, şi ambasada URSS în Olanda va trata "cu tăcere" cererea naistului basarabean de obţinere protocolară a permisului de a lucra în capitala flamandă, cerere la care nu va primi însă răspuns - "Nici pînă astăzi!"

Oricum, la 25 de ani, toată viaţa este înainte, acasă îl va aştepta familia, copilul său de doi ani, Doina, de altfel, nume rarisim, în anii ’70, în Basarabia sovietizată, iar destinul său îşi va urma traiectoria predestinată pentru a împlini misiunea unui artist aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Folcloristul Andrei Tamazlîcaru va identifica în Vasile Iovu interpretul "care a ştiut să trezească în noi subconştientul, codul spiritualităţii româneşti" într-o perioadă în care va face opoziţie dominaţiei "cîntecului de pahar"; cu ocazia turneelor sale, cel mai curajos titlu al presei culturale basarabene din anii ’80 va titra în aldine că "Peste tot în lume doinele şi baladele se ascultă în picioare". Două spaţii geografice diferite devenite unul datorită unui artist excepţional.

Începutul anilor ’90 - o perioadă crucială în care ideea sa de a-şi constitui un repertoriu academic cădea pe un teren fertil: flautul lui Pan este perfect asimilat şi accesul spre sălile de concert din Occident este liber. Dacă revelaţia Doinei a însemnat expresia timbrului, misterul acestuia nu putea fi pătruns şi dezvăluit în profunzime fără a explora textul clasic. Concluzie cît se poate de firească pentru interpretul-profesor care, de la un punct, va vedea repertoriul didactic metamorfozat şi strălucind în toată frumuseţea lui scenică. În 1992, va constitui o formaţie de cameră care să-l acompanieze în turnee, Ansamblul "Vasile Iovu" (două viori, un ţambal, un contrabas, un clarinet şi două naiuri, unul din ele naiul solistic Vasile Iovu), şi astfel "asamblat", îşi va putea, în sfîrşit, realiza visul. Acela de a împleti vocea naiului cu cele mai distinse şi rafinate opere clasice pe care să le poată prezenta spectatorului din Europa. Splendoarea barocului, Albinoni, Vivaldi, Corelli, Caccini, va fi calea cea mai sigură spre concentrarea expresivă, la fel şi bijuteriile, "dureros de melodice", ale unui repertoriu de popularitate. Aici mitul Zeului lui Pan pare să devină realitate răspîndind un fremătător parfum pasional în mozartiana Elvira Madigan, ori exaltînd melancolia şi efuziunile lirice ale romantismului cînd suflul-sufletul tuburilor vor anima Serenada de Schubert, ori Cîntecul lui Solveig de Grieg, ori emotivitatea excesivă injectată în fiecare sunet al Valsului sentimental de Ceaikovski. Iată un legato savant realizat, un legato profund, amplu, de o respiraţie generoasă pe care îl putem admira şi în operele lui Bach, în Coralul în sol major, la fel şi în Menuetul din Suita în si minor, şi asta după ce s-a considerat atîta timp că un asemenea instrument ca naiul nu e capabil decît să se limiteze la un cerc de capacităţi reduse. Pe scurt, că ar fi exclusiv un "instrument săltăreţ" de staccato. Unul simplu, sau dublul staccato va fi atu-ul lui Vasile Iovu rezervat pentru Dans ţărănesc, lucrare pentru violoncel de "folclor imaginat" a compozitorului român C.Dumitrescu, dar şi pentru Scherzzo din aceeaşi Suită de Bach, ori Concertele în sol major şi în re major pentru flaut şi orchestră de Mozart. Transpuse pentru flautul lui Pan, cu acompaniament de pian ori ansamblu, şi reprezentînd două lumi diferite, culoare aprigă şi ton şugubăţ la Dumitrescu, şi "jocul sonor", dar un joc esenţial împins în zona emoţiei - la Mozart, aceste creaţii vor confirma lejeritatea unui instrument perfect adaptabil de a se plia pe compoziţii ce ţin de stiluri şi epoci complet diferite. Cu condiţia, fireşte, ca suveranul lui absolut să fie Vasile Iovu.

Unele adaptări pentru nai de muzică academică, la fel şi muzică populară, vor apărea, între anii 1993 - 2003, pe cinci CD-uri şi pe mai multe casete audio produse în Austria şi la firma Music master din Chişinău, cu înregistrări realizate în studiourile Radioteleviziunii, unde Vasile Iovu îşi va permanentiza statutul de solist al Orchestrei "Folclor", care va căuta în permanenţă zonele, mereu altele, în care să-şi poată manifesta vocaţia de artist complet. Însoţit de Ansamblul "Vasile Iovu", el va prezenta în Occident spectacolul flautului lui Pan în dubla sa ipostază: în partea I, în costum la papion, interpretînd muzica clasică, şi în partea a II, costumat în port naţional, creaţii în stil popular şi folclor tradiţional cu suite de melodii din toate zonele Ţării. Şi în timp ce la Chişinău apariţiile sale vor deveni rarisime şi doar cu ocazia unor "seri de creaţie" în programe mixte sponsorizate prin efortul animatorului evenimentului, el îşi va schimba priorităţile, făcîndu-şi cunoscută personalitatea unor agenţii străine de impresariat. Respectîndu-i statutul de artist de marcă, mai întîi impresari de la Moscova, apoi Agenţia germană "Althoff", specializată pe spaţiul ex-sovietic, şi, în sfîrşit, firma de impresariat al fratelui său, Gheorghe Iovu, stabilit de mai mulţi ani în Austria, vor organiza şi monitoriza turneele Ansamblului "Vasile Iovu" şi ale solistului său în cele mai prestigioase săli de concerte din Europa. Pe scena Sălii Filarmonicii din Berlin, la Menheim, în Sala "Mozart", sau Sala "Beethoven" din Bonn, pe scena Palatului Congreselor din Strasbourg, ori la Viena, în imensa Catedrală Votiv Kirhe", de 2 mii de locuri, celebră prin acustica ei - pretutindeni flautul lui Pan-flute de Pan-Panflцte-Pan-pipe al maestrului Vasile Iovu va onora monştrii sacri şi instituţiile ce le poartă numele cu programe, a căror ţinută, stil şi rigoare vor trezi admiraţia spectatorilor săi. "Cînd au mai existat asemenea ovaţii?", se întreba retoric ziarul german "Dienstag" din noiembrie 1995. "Aplauzele îndelungate au fost mulţumirea publicului adusă pentru un concert excepţional unor muzicieni care au meritat calificativul de vîrf al clasei internaţionale". Citatul merită şi el să fie reprodus literalmente, cu atît mai mult, cu cît, se ştie, publicul şi presa germană, mai puţin exuberantă şi nativ calculată în a risipi cît mai puţine "calificative" exagerate, nu-şi va reţine de data aceasta admiraţia, mai multe ziare numind aceste concerte "Festival der Panflцte" - "Sărbătoarea flautului lui Pan".

Aşadar, drumul iniţiatic al naiului basarabean şi periplul lui în lume început acum 35 de ani va continua luînd proporţii. Încă în ’83, în Japonia, lui Vasile Iovu i se va solicita prima lecţie de nai, cînd i se va dărui şi un flute de Pan... japonez. Apoi în Australia, în ’89, va fi invitat pentru master classes şi postul de profesor la Conservatorul din Brisbane. La sfîrşitul anilor ’80, pe continentul european spectatori francezi vor invada curioşi scena, după un recital nai-orgă, "ca să vadă mai bine orga mică", pentru ca foarte curînd după aceea, în ultimul deceniu al secolului, în şcoli de muzică din mai multe ţări din Europa să se deschidă clase de studiu al noului instrument. Elevi şi studenţi ai acestor clase din Austria, Germania, Olanda, Franţa, Elveţia vor urmări din oraş în oraş traseul Ansamblului "Vasile Iovu" pentru lecţii de nai luate în plin spectacol şi după spectacol, această "metodă" amintind atît de mult de prima escapadă a lui Vasile Iovu la Vilnius pentru a-l întîlni pe "regele naiului", Gheorghe Zamfir. Acum va cunoaşte, în mai multe ţări, amatori pasionaţi de nai şi colecţionari pedanţi de discuri, cu listele marilor interpreţi care debutează cu Gheorghe Zamfir şi Vasile Iovu, pentru a se convinge că imperiul Zeului Pan e în plină expansiune şi cucereşte noi teritorii. Teritorii în care nu-i aparţin decît inima şi sufletul celora care îl ascultă. Să fie sunetul acela care fascinează? Eufonii care, vibrînd în Doină sau - în cu totul alt mod - în liniile ideale ale muzicii lui Bach, ori în freamătul schubertian, produc un efect emoţional inexplicabil? Într-o lume contorsionată în care avem prea mult adevăr, astăzi ne-ar trebui mai multă frumuseţe. O idee mai veche, în sprijinul căreia vine şi acest echilibru dintre armonia clasică şi nou, dintre substanţa muzicală şi ineditul învelişului sonor ce pare să creeze o neaşteptată "frecvenţă" a frumuseţii. Fulguraţii de sunet pe care le putem admira ca pe nişte "flori care nu ne dezamăgesc niciodată".