Cultura ca fapt divers

Aveţi  în faţa dumneavoastră un act cultural din România. Chiar aşa, nu vă uitaţi urât, cea care vă vorbeşte este un act cultural. Uneori sunt o carte, alteori o expoziţie de artă contemporană, alteori un film sau o piesă de teatru. Sau un concert. În fine... Acum că am pus la punct acest mic amănunt biografic, poate nu ar fi rău să vă spun câte ceva despre soarta mea. Ca să mi-o împlinesc, trebuie să apar în presă. Să mă vedeţi la televizor, să fiu prezentat de critici importanţi, care să vă îndemne să mă cumpăraţi, să mă vizitaţi, să mă vizionaţi sau să umpleţi sala de spectacole atunci când sunt jucat eu. Întrebarea care mă preocupă – de acum ar fi bine să vă preocupe şi pe dumneavoastră, stimaţi domni care faceţi presa culturală cotidiană- este câte şanse am de a-mi împlini soarta. Câte şanse am ca dumneavoastră să mă luaţi în seamă şi să îmi acordaţi un colţ în revista sau în ziarul dumneavoastră, în emisiunea dumneavoastră.

Lăsând gluma la o parte, viaţa unui act cultural în presa din România nu e deloc uşoară. Şi asta nu pentru că nu s-ar scrie despre cultură, nu pentru că nu ar exista pagini culturale în cotidiene, nu pentru că nu ar exista reviste culturale. Dar pe noi nu acestea din urmă ne interesează, care, după Revoluţia din decembrie ’89, au devenit periculos de numeroase, ca un fel de revanşă faţă de stricteţea impusă de regimul comunist mijloacelor de exprimare. Aproape că nu mai e oraş din România care să nu îşi aibă propria revistă culturală. Un analist român a studiat presa scrisă din perioada 1989-1999 şi i-au ieşit nici mai mult, nici mai puţin de 514 titluri, toate de reviste de cultură. Situaţia probabil nu s-a modificat foarte mult între timp. Este adevărat şi că în respectivele reviste (aproape fără excepţii) doar o anumită cultură are acces: cea a prietenilor şi cunoscuţilor, a găştii literare din care fac parte redactorii etc., iar ce rezultă de aici trebuie înţeles ca "orientare" distinctă a revistei culturale respective. Cel mai adesea şi interpretările îşi au o anumită linie. În ceea ce priveşte revistele culturale din Capitală, s-ar părea că aici situaţia este alta, că se tinde spre o decongestionare a liniei editoriale, că, teoretic cel puţin, poţi scrie orice despre oricine, beneficiind astfel de întreaga libertate de exprimare. Însă cei care au avut de-a face cu redacţia unei reviste de cultură, oricare ar fi aceasta, ştiu foarte bine cum stau de fapt lucrurile. Că fiecare revistă îşi are tabuurile şi marotele sale, calul de bătaie, ideologia sa. Că ţi se poate refuza un articol fără nici o motivaţie; poate obiectul criticii tale este preşedintele Academiei Române, de exemplu, sau coleg de generaţie cu redactorul-şef. Nu în ultimul rând, un important cuvânt de spus îl au şi relaţiile de tip pecuniar. Ceva de genul: "nu scriem rău de Ministerul Culturii (sau de Uniunea Scriitorilor) pentru că ei finanţează revista". Iar asta se întâmplă din cauza faptului că pentru revistele culturale din România autofinanţarea este imposibilă.

În 2003, o revistă de tip tradiţionalist cum este Viaţa Românească şi-a propus să facă o anchetă printre cei mai tineri scriitori români, la care să se asocieze şi un grupaj de texte scrise de aceştia. După primirea textelor, înainte de închiderea numărului, cel care s-a ocupat de anchetă a încercat să convingă autorii să-şi modifice anumite pasaje din texte, acolo unde apăreau aşa-zise cuvinte tabu, să renunţe la ele sau măcar să le scrie cu "puncte-puncte", pentru că, în alte condiţii, numărul ar fi avut toate şansele să nu apară, fiind oprit de finanţator.

Ar fi totuşi timpul să pun punct capitolului "reviste de cultură", pentru a trece la chestiunea mai arzătoare a culturii în presa cotidiană. Aici, înainte de relaţii pecuniare sau de reciprocitate, de amiciţie sau resentimentare etc. un rol decisiv îl are relaţia cu cititorul. Aşa se face că, pentru cotidienele cu tiraje mari, domeniul cultural nu oferă suficiente motive credibile pentru a fi vândut. De multe ori, nici nu există o pagină culturală. Atunci când există, aceasta este redusă, combinată fiind cu programe tv sau cu mica publicitate. Despre cultură se scrie - atunci când se scrie! - în aceeaşi pagină unde apar ştiri despre diverse vedete autohtone, care nu prezintă nici o valoare sub nivel calitativ, dar care "se vând". În pagini precum "Coktail", "Magazin", "Monden" putem citi atât despre... Casa "Big Brother", cât şi un interviu (minuscul) cu Constantin Popescu, al cărui scurt-metraj tocmai a câştigat un premiu la Veneţia. Dacă subiecte precum emisiunea "Big Brother" sunt exploatate şi îşi găsesc aproape de fiecare dată un spaţiu în pagina unui cotidian, cultura trebuie să provoace evenimentul, să mişte ceva din obişnuinţă, să scandalizeze. Altfel spus, să fie un fapt divers, care să-l intereseze în primul rând pe cititorul cu o educaţie medie. De multe ori, un act cultural este redus la o simplă ştire, şi aceea preluată de la o agenţie de presă şi "rescrisă". Un intelectual nu prea are ce să citească legat de cultură în paginile unui cotidian de mare tiraj. Cu câteva excepţii (care se pot număra pe degetele de la o mână), în nici un cotidian nu se pot citi cronici de carte, muzicale sau de arte plastice – de film şi de teatru mai des, pentru că acestea au un limbaj mai general. Ca să nu mai vorbim că doar un premiu câştigat pe la vreun concurs internaţional mai poate scoate cultura pe prima pagină. Altfel, mai multe şanse are să se scrie despre el, de exemplu, un oarecare muncitor din Bolintin Vale, care face versuri între zugrăvirea pereţilor şi vopsitul uşilor unei case, decât oricare alt scriitor autentic (aşa cum s-a întâmplat în urmă cu o lună-două, pe o pagină întreagă de ziar, în Evenimentul zilei, tabloid care a deschis în mass-media postrevoluţionare din România presa de scandal). Povestea este tragic-comică: ea ne poate amuza, dar ar trebui să ne înfioare gândul că un cititor este înşelat, cu bună ştiinţă de către semnatarul articolului, cu privire la faţa reală a culturii.

O puştoaică de 16 ani a scris o carte pentru copii, Realitate imposibilă, care apare la Humanitas. Ziarele cu tiraj mare se grăbesc să scrie despre ea, apar interviuri de o pagină, sunt reproduse versuri de-ale ei (e şi poetă printre altele), fără a se întreba cineva dacă este vorba despre un talent real şi fără a se preocupa cineva de lectura (obligatorie) a cărţii respective. Un ochi format imediat vede că nu e vorba decât despre un subiect, al cărui senzaţional este dat de vârsta puştoaicei (şi poate de marca editurii). (vezi Jurnalul naţional).

Într-un ziar cum e Gardianul, care este un cotidian intens politizat, făcând politica partidului de guvernământ, poate apărea, sub forma unei anchete în toată regula, un articol în care suntem înştiinţaţi că "Bugetul alocat Culturii prahovene a crescut de trei ori în 2003" (14 mai 2004). Titlul şi ancheta în sine sunt cu atât mai ostentative cu cât rareori se întâmplă să citeşti în acest cotidian informaţii culturale. Tot despre Gardianul putem spune că este cotidianul care a certificat într-un fel o metodă de "vedetizare" forţată a culturii. Apar interviuri cu personalităţi culturale (actori, scriitori etc.), dar făcute absolut neprofesionist, cu întrebări de genul "ce hobby-uri aveţi". În 2002, când a murit scriitorul Ştefan Augustin Doinaş, presa a privit cu respect această adevărată tragedie (amintesc că soţia scriitorului s-a sinucis la câteva ore după moartea acestuia). Doar în Gardianul au apărut imagini cu cei doi morţi, publicându-se o pagină cu adevărat scandalizantă, subiectul respectiv fiind tratat ca o dramă pasională, trivializat.

În seara zilei de 21 februarie 1951, vestea morţii scriitorului Andrй Gide a găsit redacţia ziarului France Soir aproape goală. Căutând cu disperare un reporter disponibil, Roger Schropf, redactorul-şef, a dar peste Maurice Josco, specializat în crime şi alte întâmplări de tip «fapt divers». El l-a trimis la faţa locului, cerându-i să transmită de urgenţă o relatare despre circumstanţele în care a murit celebrul şi controversatul romancier. Peste o oră, Maurice Josco a sunat şi a transmis următorul text: «Sans intйrкt" mort naturelle» - «Nimic interesant, moarte naturală» (situaţie relatată de Mihai Coman). Cu siguranţă Maurice Josco ar fi fost impresionat de moartea poetului român şi a soţiei acestuia, care ar fi reprezentat desigur un "fapt divers", şi s-ar fi grăbit să relateze de la faţa locului.

Acelaşi Gardianul a publicat de curând un interviu cu Lyggia Naum, soţia lui Gellu Naum, probabil ultimul mare scriitor suprarealist european, mort şi el în urmă cu aproape trei ani. Interviul, de o pagină de ziar, este centrat pe întrebarea dacă Gellu Naum a fost sau nu... medium (!!!). Iar acestea două nu sunt cazuri izolate de transformare a culturii într-un fapt divers. În afară de Gardianul există o suită întreagă de cotidiene clientelare, unde cultura este făcută de instituţiile oficiale: Ministerul Culturii şi Cultelor, Teatru Naţional "I.L. Caragiale" etc. În aceste cazuri, nimeni nu se aşteaptă ca, deschizând, de exemplu, la pagina de cultură a unui cotidian cum e Cronica română, să poată citi şi altceva în afară de laude la adresa ministrului Culturii şi Cultelor sau la adresa direcţiunii Teatrului Naţional din Bucureşti. Alarmant este atunci când, într-un cotidian suficient de independent şi cu un tiraj destul de mare cum este România liberă, apare, pe aproape trei sferturi  de pagină, o cronică superlativă la ultimul spectacol montat pe scena Teatrului Naţional, un spectacol propagandistic, realizat cu fonduri uriaşe de la Guvern, dar grotesc şi de prost gust. Desigur, cronica respectivă nu este revendicată de nici unul dintre redactorii paginii de Cultură. Trebuie să recunoaştem că astfel de ingerinţe sunt un pericol pentru presa culturală, dar şi pentru publicul cititor, care este manipulat fără să îşi dea seama. Nu trebuie ignorat nici faptul că peisajul cultural românesc este încă stăpânit de o mentalitate a intangibilului. Deseori se întâmplă – iată, şi în presa culturală, nu numai în cea politică sau socială, cazuri cunoscute probabil de foarte mulţi – ca, după publicarea unui articol critic (de exemplu, o cronică negativă la un spectacol, deci ceva foarte banal), semnatarul să se confrunte cu o situaţie penibilă: este sunat de regizor, jignit şi ameninţat că se va interveni la direcţia ziarului pentru a fi dat afară. Acesta este un alt tip de intervenţie extremă, cel puţin la fel de periculos.