Media şi politicul în societăţile postcomuniste (rezumat)

Înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2000 în România, postere uriaşe cu realizatorii de emisiuni politice ale unei televiziuni comerciale (Antena 1), dar cu clară opţiune politică în favoarea opoziţiei (PSD, actualul partid de guvernământ), concurau cu succes, atât prin dimensiuni, cât şi prin aşezarea în locurile cele mai vizibile, afişele electorale ale candidaţilor la preşedinţie.

Acest strident advertising putea da unui vizitator occidental impresia că respectiva televiziune este foarte profitabilă. Şi de asemenea că ea se află într-o competiţie acerbă pentru audienţă cu alte televiziuni, de vreme ce a lansat o campanie publicitară atât de agresivă.

Nici unul din aceste raţionamente, corecte dacă s-ar fi referit  la o societate cu instituţii de presă bine configurate, nu se potriveau însă cu situaţia descrisă mai sus, din România.

În primul rând, pentru că nici o televiziune, până în 2004, cu excepţia celei publice care beneficiază şi de subvenţie din partea statului, nu erau profitabile în România. Toate aveau la data aceea datorii, mai mari sau mai mici, la stat (taxe neplătite), şi totuşi, nu doar supravieţuiau, ci chiar se înmulţeau continuu, reprezentând un factor de putere pentru patronii lor. O parte dintre aceştia au un trecut politic neclar (conexiuni cu fosta Securitate) şi aproape toţi legături strânse cu PSD (cel mai puternic partid politic). Datoriile la stat ale acestor televiziuni sunt "trecute cu vederea", iar independenţa lor, din acest motiv, este cât se poate de discutabilă, mai ales în perioadele electorale.

Revenind la uriaşele postere ale vedetelor media din perioada electorală 2000, mai trebuie amintit că publicitatea stradală era la data respectivă mult mai puţin costisitoare decât ar fi fost normal într-o capitală, pentru că nici firmele de publicitate nu îşi achitau taxele locale.

Mare parte a economiei româneşti se desfăşoară în paralel cu cea vizibilă, taxabilă: nu e vorba doar de extinsa piaţă neagră a muncii, ci de şpăgi de toate mărimile, înţelegeri, şantaje şi compromisuri care explică de ce, într-o ţară cu salariu mediu (la ora aceea) de 100 USD sau 150 Euro (acum), sunt atâtea semnele unei bogăţii sau măcar bunăstări personale: maşini scumpe, efervescenţă imobiliară.

În ultimă instanţă, se poate conchide că respectiva campanie agresivă de publicitate a televiziunii respective nu viza creşterea audienţei sale (obiectiv firesc), ci suportul electoral al principalului partid de opoziţie (PSD). Patronul respectivei televiziuni (de fapt, al celei mai importante companii mediatice, incluzând cotidiene, naţionale şi regionale), era şi continuă să fie preşedintele unui partid de buzunar, în condiţii normale lipsit de şansa de a trece pragul electoral. El avea să obţină în final locuri în parlament pe listele electorale ale puternicului partid de opoziţie, (PSD), pentru care respectivele vedete media, realizatorii de emisiuni de ştiri şi talk-show-uri făceau campanie electorală pe faţă.

Aceşti realizatori de emisiuni politice (VIP-uri recente, unele cu un profesionalism relativ scăzut), înălţaţi de publicitatea stradală deasupra trecătorilor, ca nişte atotputernici faraoni, practicau, seară de seară, un jurnalism agresiv, de execuţie şi umilire publică a guvernanţilor de la acea dată (coaliţia adversară PSD). Posterele vedetelor media potenţau impresia telespectatorilor că respectiva televiziune deţine o putere absolută asupra evenimentelor politice în desfăşurare.

Aflată în directă competiţie la ora aceea cu televiziunea publică (TVR), care până de curând deţinuse monopolul manipulării politice a telespectatorilor (fiind controlată în permanenţă de forţele politice aflate la putere), această televiziune comercială (cu nimic mai independentă decât cea publică), câştigase, în bună parte, zona urbană. Fenomenul era cu atât mai semnificativ cu cât puterea televiziunii publice din România îşi avea rădăcinile în "tele-revoluţia" din decembrie 1989 – "prima revoluţie transmisă în direct", obiect ulterior de studiu pentru studenţii de la jurnalism şi pentru analiştii media.

Impactul televiziunii asupra populaţiei a premers cu câteva luni pluripartidismul şi alegerile libere în această ţară, ieşită în decembrie 1989 dintr-o jumătate de secol de dictaturi, de extremă dreaptă şi apoi de extremă stângă.

Cum se ştie, în societăţile occidentale televiziunea a început să joace un rol important în alegeri prin magia transmiterii în direct a dezbaterilor dintre candidaţi cu 30 de ani în urmă (26 septembrie 1960, data dezbaterii televizate dintre candidaţii la preşedinţia SUA, Nixon şi Kennedy) .