Perspectiva organizaţiei "Reporteri fără frontiere" asupra libertăţii presei şi a informaţiei în ţările din Europa de Sud-Est, aflate în tranziţie

Secretariatul internaţional al organizaţiei pentru drepturile omului "Reporteri fără frontiere", pe care în cele ce urmează am s-o denumesc pe scurt RFF, publică raportul său anual pe data de 3 mai a fiecărui an, ziua internaţională a libertăţii presei. În acest raport se prezintă şi se evaluează evoluţia libertăţii presei şi a informaţiei din anul precedent pe baza datelor obţinute în urma anchetelor proprii ale RFF. În introducerea la capitolul "Europa şi ţările fostului bloc sovietic" ţărilor care au aderat la Uniunea Europeană la data de 1 mai 2004 - şi enumăr din rândul acestora statele membre din sud-estul Europei, Slovenia, Ungaria şi Slovacia - le-a fost certificat statutul de ţări în care există libertate a presei. În schimb, în chiar rezumatul introductiv se aduc critici la adresa situaţiei presei din majoritatea celorlalte state din regiune, atestându-se însă şi progresele înregistrate în acest domeniu, cum ar fi, spre exemplu, cazul Croaţiei.

Aş dori însă să subliniez de la bun început faptul că situaţia libertăţii presei şi a informaţiei precum şi condiţiile de lucru pentru jurnalişti sunt cu mult mai îngrijorătoare în statele fostei Uniuni Sovietice decât în Europa de Sud-Est. Din acest motiv acestor state li se acordă un spaţiu mult mai amplu în cadrul raportului. Ucraina, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan şi, bineînţeles, Rusia însăşi nu se încadrează însă în tematica simpozionului nostru. Cu toate acestea, nu ar trebui să pierdem din vedere statele respective care sunt încă departe de democratizare, dacă ţinem cont mai ales de faptul că ţara care găzduieşte acest simpozion se învecinează nemijlocit cu această regiune geografică.

Dat fiind faptul că la simpozionul nostru majoritatea participanţilor vin din Moldova şi România, cu permisiunea Dumneavoastră, mă voi referi mai pe larg la situaţia mass-media din aceste două state, făcând doar o scurtă trecere în revistă a celorlalte ţări.

Voi începe cu Republica Moldova, nu doar din politeţe, ci mai ales datorită faptului că problemele urgente din sectorul mass-media impun acest lucru. Cu excepţia Serbiei, nici unei alte ţări nu i s-a acordat un spaţiu atât de amplu în raportul anual pe 2003 al RFF. De aici puteţi concluziona modul în care RFF evaluează situaţia libertăţii din această ţară. Nu pot şi nu doresc să concurez cu colegii din Republica Moldova şi cu reprezentanţii OSCE, care ne vor relata mai târziu mai pe larg şi în cunoştinţă de cauză despre scena mediatică de aici. Mă voi rezuma la prezentarea celor mai importante date şi evaluări din raportul nostru anual pe 2003, pentru ca Dumneavoastră să vă puteţi da seama cum anume înţelege RFF să informeze opinia publică interesată din Europa asupra situaţiei mass-media din Moldova.

Raportul se concentrează în principal asupra transformării nerealizate până acum a postului de radio şi televiziune de stat "Teleradio-Moldova" într-un serviciu public (public service). Această transformare a fost obstrucţionată de numirea în funcţiile de conducere a unor funcţionari de stat, care au strânse legături cu guvernul şi partidul de guvernământ, precum şi printr-o serie de amendamente aduse Legii Audiovizualului, care doar aparent aveau ca scop transformarea postului "Teleradio-Moldova", dar care de fapt au menirea de a continua controlul impus de guvern şi de partidul comunist. În programele de ştiri se relatează aproape în exclusivitate şi doar în mod laudativ despre acţiunile guvernului. Opoziţia este negată sau atacată. Protestele şi demonstraţiile unui mare număr de jurnalişti, chiar şi din cadrul postului de stat, precum şi ale partidelor de opoziţie îndreptate împotriva îngrădirii libertăţii de informaţie nu s-au soldat cu un rezultat palpabil.

Recomandarea Misiunii OSCE şi a reprezentanţilor Consiliului Europei în sprijinul unei televiziuni publice (public broadcasting), care cuprinde 25 de articole şi care a fost prezentată organelor de conducere a "Teleradio-Moldova" la Chişinău în data de 29 martie, nu a putut fi deocamdată cuprinsă în raportul anual al RFF. În ce măsură aceste criterii au fost luate în considerare de la acea dată, vom putea afla în cursul acestui simpozion. RFF îşi exprimă speranţa că se va ajunge în sfârşit la transformarea "Teleradio-Moldova" într-un real post de radioteleviziune de drept public. Astfel, cazurile care au fost reclamate în raportul anual cu privire la măsurile de cenzură şi intervenţiile redacţionale venite din partea unei conduceri supuse partidului de guvernământ ar trebui să aparţină trecutului.

Raportul anual menţionează în continuare o serie de abuzuri la adresa unor jurnalişti independenţi şi a mass-media independente venite din partea organelor de securitate şi/sau a organelor judecătoreşti. În contribuţiile colegilor din Moldova se vor semnala cu siguranţă anumite cazuri punctuale în acest sens.

În raportul RFF se aduc critici şi la adresa articolului 170 Cod penal, intrat în vigoare în iunie 2003, conform căruia jurnaliştii şi managerii de presă pot fi sancţionaţi cu pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani şi amenzi usturătoare, pentru care nu există o limită superioară, pentru publicarea unor informaţii prin care terţe persoane s-ar putea simţi calomniate sau defăimate. Încadrarea foarte vagă a infracţiunii de calomnie, combinată cu ameninţarea unor amenzi atât de mari, conduce, după părerea RFF, în aceeaşi măsură la o mai pronunţată auto-cenzură a presei, ca şi legea adoptată în februarie 2003, care incriminează "activităţile extremiste" formulate la fel de vag. Un regim autoritar poate în orice moment utiliza astfel de legi pentru a ţine în frâu presa.

Există totuşi o licărire de speranţă odată cu decizia de abrogare a articolului 170 Cod penal care a fost luată de către Parlament în luna aprilie a acestui an. Însă doamna Angela Sârbu, directoare a Independent Journalism Center, atrăgea atenţia, pe bună dreptate, că, conform unei prevederi similare a Codului civil, jurnaliştii pot fi sancţionaţi în continuare cu amenzi excesiv de mari pentru publicarea unor informaţii aparent defăimătoare la adresa unor anumite persoane. Ca o consecinţă logică, ar trebui eliminată şi această prevedere care împiedică activitatea jurnalistică.

În Raportul de ţară "Moldova" al Comisiei Europene din data de 12 mai a anului curent, apare o formulare ciudată – şi citez textul în limba engleză - "Moldova has an active and independent media". Ar fi minunat dacă această constatare lapidară ar corespunde realităţii. Însăşi Comisia are rezerve, pentru că în continuarea acestei formulări vine cu observaţii critice – referindu-se la situaţia existentă la "Teleradio-Moldova", la problemele legate de înregistrarea a două posturi de radio locale precum şi la amenzile mult prea mari aplicabile ziarelor locale pentru presupusă calomniere. Şi totuşi, sperăm că într-o zi nu prea îndepărtată această scurtă propoziţie din raportul Comisiei Europene să devină realitate, la a cărei realizare ar trebui să contribuie şi seminarul de faţă.

Desigur, nu putem vorbi despre presa din Republica Moldova fără a arunca şi o privire spre Transnistria. În raportul anual al RFF se specifică în mod inechivoc faptul că regimul autoritar al pseudo-preşedintelui în exerciţiu Igor Smirnov deţine controlul asupra întregii prese de la constituirea acestei structuri statale. În presa oficială se publică preponderent informaţiile difuzate de către guvern, fiind aplicată o cenzură strictă. Totuşi, odată cu înfiinţarea primului post de radio independent 107.,7 FM, s-a reuşit spargerea monopolului deţinut de către radioul de stat "Radio Pridnestrovie". Este însă greu de evaluat în ce mod se va reflecta acest lucru şi asupra posibilităţilor populaţiei de a beneficia de o informare mai bună, sau dacă va exista în fapt o anumită deschidere în privinţa ofertei informaţionale. Poate că în decursul acestui simpozion vom mai afla şi alte informaţii despre situaţia presei din Transnistria.

În luna februarie 2003 a apărut în Tighina (Bender) un anunţ din partea guvernului "RMN", în care se preciza că Ministerul pentru Siguranţă Internă şi Ministerul Informaţiilor şi Telecomunicaţiilor nu vor mai permite publicarea sau reproducerea unor aşa-zise materiale "anti-transnistriene". Ca urmare, ziarul Glas Naroda, organul partidului de opoziţie "Putere poporului - Pentru dreptate socială" , ziar care se refugiase deja în Moldova, a fost interzis în februarie 2003 din cauza unor aşa-numite activităţi anti-statale.

Interesantă este şi menţiunea din raportul anual al RFF, care atrage atenţia asupra faptului că, în pofida acordului existent încă din 2001 între Moldova şi Transnistria cu privire la schimbul reciproc de ziare, până la sfârşitul anului 2003 nici un singur ziar nu trecuse legal graniţa dinspre Moldova în Transnistria.

În cele ce urmează mă voi referi la situaţia libertăţii presei şi a informaţiei în România, aşa cum este evaluată din punctul de vedere al RFF. În acest sens nu va trebui să citez din raportul anual pe 2003 pentru că există deja o anchetă mai recentă. Sesizată în urma informaţiilor despre înmulţirea numărului de abuzuri violente asupra jurnaliştilor investigativi din provincie şi despre relaţia problematică dintre mass-media, pe de o parte, precum şi guvern, şi partidul de guvernământ, pe de altă parte, RFF a considerat oportună efectuarea unei anchete speciale la faţa locului. Şi Comisia Europeană, şi Parlamentul European au avut observaţii critice la adresa situaţiei mass-media din România care doreşte să devină membru al UE în anul 2007. Printre criteriile de aderare se numără însă, şi nu în ultimul rând, şi asigurarea libertăţii presei şi a informaţiei.

Astfel, o delegaţie RFF a efectuat o vizită la Bucureşti, Timişoara şi Focşani în perioada 24 martie–1 aprilie curent. În urma numeroaselor discuţii avute cu jurnalişti, manageri de presă, diferite ONG-uri, reprezentanţi ai partidelor, reprezentanţi ai guvernului şi ai diferitelor autorităţi – inclusiv la nivelul preşedintelui ţării şi al primului ministru – RFF a publicat pe data de 29 aprilie un raport de 17 pagini, cu titlul sugestiv "Prinsă între vechile obiceiuri şi progresul democratic – Presa românească aflată la răscruce." ("Caught between Old Habits and Democratic Strides: Romanian Press at a Crossroads").

Nu voi putea să enumăr aici decât cele mai importante constatări ale acestui raport – care poate fi consultat, ca şi celelalte rapoarte şi declaraţii emise de RFF – în lungime integrală pe pagina noastră de web www.rsf.org. Concluzia cea mai importantă: la 14 ani de la căderea regimului Ceauşescu situaţia libertăţii presei din România continuă să fie nesatisfăcătoare.

Deosebit de îngrijorătoare pare a fi situaţia din provincie. Aici există un număr mare de ziare şi staţii de radio şi televiziune private, însă proprietarii acestora, adesea funcţionari din provincie ai PSD-ului, au interese politice şi, nu în ultimul rând, economice care sunt contrare independenţei ziarelor şi posturilor pe care le deţin şi în aceeaşi măsură contrare asigurării unor condiţii de lucru normale pentru redactori şi reporteri. Jurnaliştii care îşi iau în serios misiunea de "observatori critici" ("watchdogs") ai vieţii publice şi ai autorităţilor, de exemplu, prin intermediul investigării şi demascării cazurilor de corupţie în care sunt implicaţi politicieni şi oameni de afaceri de pe plan local (adesea în ambele calităţi), sunt supuşi presiunilor şi adesea mituiţi ei înşişi. Autocenzura este larg răspândită. Conform unei anchete efectuate de Romanian Center for Investigative Journalism (Centrul Român de Jurnalism Investigativ) în 12 oraşe de provincie, începând din martie, articolele investigative au dispărut aproape complet din presa locală.

Astfel, principalele ziare cu circulaţie naţională au început să se preocupe de tema corupţiei care domneşte în provincie. Însă reporterii acestora sunt expuşi unui pericol direct la adresa propriei persoane şi vieţi. Anul trecut, patru atacuri brutale la adresa unor reporteri ai ziarelor România Liberă, Evenimentul Zilei şi a ziarului de limbă maghiară Hargita Nepe efectuate de către nişte bande de bătăuşi anonime au stârnit interesul opiniei publice de peste hotare. În cazul renumitului reporter Ino Ardelean din Timişoara, care a trebuit să fie spitalizat în urma atacului asupra sa, s-au sesizat până şi preşedintele statului, primul ministru şi ministrul de interne, care s-au văzut nevoiţi să condamne în mod public acest atac barbar. Dar nici în acest caz şi nici în altele nu au putut fi prinşi bătăuşii şi persoanele din umbră.

Nici în România nu s-a reuşit încă transformarea sistemului de radio şi televiziune de stat într-un serviciu public (public service). O grijă deosebită este acordată pentru ca preşedintele statului, primul ministru şi guvernul în ansamblu, cărora oricum le este dedicată partea leului din cadrul programelor informative, deseori în formă similară proslăvirii de la curţile domneşti, să nu fie deranjaţi de nici un fel de critici. Se evită în special orice fel de comentarii mai "înţepate" la adresa deficitelor din politica de integrare. Chiar şi pasajele critice din Raportul anual al Comisiei Europene şi din raportul raportorului Parlamentului European – care se referă, printre altele la "cancerul" corupţiei şi la traficul cu copii – sunt trecute sub tăcere sau prezentate ca neavând nici un fel de însemnătate, fie din ordinul guvernului, fie prin autocenzură. Guvernul se teme, bunăoară, că criticarea pregătirilor defectuoase în vederea aderării la Uniunea Europeană i-ar afecta imaginea în anul electoral 2004 în rândul populaţiei care s-a declarat în număr mare pro-integrare. În acelaşi timp, această tactică evidentă provoacă critici din partea Bruxelles-ului sau Strasbourg-ului la adresa pluralismului şi obiectivităţii insuficiente a sistemului de informare, la adresa influenţei dominante a guvernului asupra mass-media din sectorul audio-vizual, deoarece şi o parte dintre posturile de televiziune private urmează această linie a relatărilor unilaterale şi pozitive la adresa guvernului, fie din motive de precauţie şi autocenzură, fie pentru că structura acţionariatului favorizează PSD-ul.

O ameliorare ar putea interveni prin introducerea unui nou sistem de monitorizare, anunţată la sfârşitul lunii aprilie de către CNA, sistem cu ajutorul căruia se va putea stabili exact dacă mass-media electronice respectă principiile relatării pluraliste, imparţiale şi conforme cu realitatea.

Conform părerii generale, presa scrisă cu circulaţie naţională beneficiază de o mult mai mare libertate decât presa locală, iar după părerea multor observatori şi parteneri de discuţie ai RFF, ziarele naţionale îndeplinesc de fapt rolul opoziţiei. În tot cazul, reuşesc să asigure cerinţele unei structuri de informare pluraliste cu mult mai bine decât sectorul audio-vizual. Ceea ce-i alarmează şi irită însă pe jurnaliştii şi editorii marilor cotidiene şi săptămânale, îndemnându-i în acelaşi timp la autocenzură, este numărul mare de procese intentate presei pentru presupuse calomnii la adresa membrilor guvernului şi a altor autorităţi, reprezentanţi ai statului sau simboluri naţionale, care, conform prevederilor Codului penal, chiar şi cu amendamentele aduse, continuă să fie sancţionate cu amenzi astronomice. Mai mult, amendarea Codului penal din martie anul curent a statuat o nouă infracţiune gravă: "informaţii false sau unilaterale răspândite în străinătate în dauna intereselor şi onoarei naţiunii", încadrare juridică care este o practică curentă în statele în care există regimuri totalitare, şi care în mod sigur nu corespunde normelor UE.

În cadrul raportului cu privire la situaţia mass-media din România se fac o serie de recomandări la adresa guvernului, dar şi a jurnaliştilor, recomandări pe care nu le voi putea enumera în detaliu, care se referă însă la înlăturarea neajunsurilor amintite, dar nu numai, pentru a alinia sistemul mass-media din România la standardele UE. În final, RFF îşi exprimă satisfacţia pentru faptul că Comisia Europeană şi Parlamentul European consideră criteriile libertăţii presei ca o piesă centrală în cadrul negocierilor de aderare ale României şi insistă în continuare asupra respectării acesteia.

Îmi voi începe trecerea în revistă a celorlalte state din Balcani cu Serbia-Muntenegru, raportul RFF pe 2003 concentrându-se aproape în exclusivitate asupra Serbiei datorită politicii restrictive în domeniul mass-media impuse de guvern în timpul stării de urgenţă care a durat 42 de zile după asasinarea premierului sârb Zoran Djindjic. În acea perioadă guvernul a interzis presei, în termeni destul de vag formulaţi, să se ocupe în mod independent de cauzele şi investigarea atentatului şi să folosească în exclusivitate declaraţiile oficiale în acest sens. Bineînţeles că doar puţine dintre ziare şi posturi de radio-televiziune au respectat această interdicţie, ceea ce a condus la nenumărate piedici puse în calea desfăşurării activităţii jurnalistice, începând de la procese în justiţie, la interzicerea unor ziare şi până la arestarea anumitor jurnalişti şi ameninţări personale venite din partea unor anumiţi membri ai guvernului. De fapt intenţia, lesne de înţeles a guvernului, de a împiedica prin aceste restricţii în primul rând mass-media naţionalistă, încă fidelă lui Milocevic, de a incita populaţia împotriva forţelor democratice prin intermediul aşa-numitelor hate speech, nu a putut fi susţinută. Şi nu a durat mult până ca întreaga mass-media să aducă critici la adresa politicii de informaţie restrictive a guvernului, care a început să devină tot mai irascibil şi să reacţioneze tot mai virulent.

După ridicarea stării de urgenţă acest capitol alarmant de îngrădire a libertăţii presei şi informaţiei a fost închis. Dar el a semnalat într-o anumită măsură, similar unui material didactic, sensibilitatea guvernelor din ţările aflate în tranziţie la criticile ce li se aduc, precum şi tendinţa, pe care acestea o privesc ca legitimă şi de la sine înţeleasă, de a influenţa mass-media în mod direct sau indirect.

În capitolul despre Serbia se reclamă în mod critic şi faptul că uciderea editorului Slavko Curuvija şi a reporterului Milan Pantic nu a fost elucidată nici până în prezent. Permiteţi-mi să-mi exprim şi regretul personal pentru faptul că Hari Staijner de la Media Center Belgrad nu a putut da curs invitaţiei de a participa la acest simpozion – cu siguranţă ar fi fost în măsură să ne informeze în mod competent despre aceste cazuri şi despre situaţia actuală a mass-media din Serbia, depăşind poate chiar cadrul temei propuse pentru referatul său.

Haideţi să aruncăm acum şi o privire asupra situaţiei din Kosovo, unde mass-media a fost de curând ţinta criticilor legate de mişcările violente din luna martie. Însărcinatul OSCE pe probleme de libertate a presei reproşează în special posturilor de televiziune albaneze din Kosovo, mai ales radio-televiziunii publice "Radio-Televiziunea Kosovas" (RTK), de a fi prezentat relatări "iresponsabile, care vizau senzaţionalul" despre evenimentele care au avut loc în Mitrovica. Acestea ar fi dus de fapt la declanşarea demonstraţiilor în masă şi la atacurile violente a zeci de mii de albanezi asupra populaţiei şi a instituţiilor sârbe. În schimb – cu mici excepţii – presa scrisă ca, de pildă, cotidienele Koha Ditore şi Zeri au contribuit prin relatările lor la aplanarea tensiunilor dintre albanezi şi sârbi. Şi însărcinatul (interimar) pe probleme de mass-media din Kosovo, Robert Gilette, reproşează RTK faptul că, prin relatările prezentate, ar fi cauzat o "atmosferă explozivă de isterie patriotică".

Aceste reproşuri, care corespund poziţiei critice adoptate de RFF faţă de utilizarea oricăror forme de hate speech, au fost negate de către jurnaliştii şi mediile politice albaneze, chiar dacă oarecum cu jumătate de gură şi recunoscând pe alocuri o oarecare lipsă de profesionalism. În altă ordine de idei, la Portoroz în Slovenia, comisia de lucru (Working Table I – "Human Rights and Democracy Issues") a pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est se ocupă de analizarea rolului mass-media din Kosovo în timpul tulburărilor din martie. Se vor aborda cu siguranţă şi subiecte referitoare la formarea şi profesionalismul jurnaliştilor, precum teme legate de autocontrolul mai eficient al mass-media – o tematică care rămâne de actualitate şi în cazul celorlalte ţări aflate în tranziţie.

O altă trăsătură negativă de altă natură, pe care o au în comun ţările din regiune, o reprezintă legile referitoare la calomnie şi defăimare prin intermediul mass-media. Cazurile Moldovei, României şi Serbiei le-am menţionat deja. În celelalte ţări, Macedonia, Bulgaria, Albania, Bosnia-Herzegovina, chiar şi Croaţia, care este pe cale să devină membră a Uniunii Europene, precum şi noua membră a UE Slovacia, jurnaliştii se plâng despre legile de regulă foarte vag formulate, care însă prevăd pedepse foarte drastice şi care reprezintă un obstacol serios în desfăşurarea activităţii lor. Acest lucru este valabil în special atunci când politicieni, birocraţi şi oameni de afaceri care au strânse legături cu mediile politice încearcă să se apere de critici şi/sau relatări despre corupţie şi alte asemenea prin intermediul justiţiei – care nu este întotdeauna independentă. Acest lucru dovedeşte modul greşit de înţelegere a raportului dintre autorităţi şi opinia publică, care este depăşit şi îşi are rădăcinile în vremurile comuniste. Toate cazurile de acest gen sunt evidenţiate cu meticulozitate în raportul anual al RFF.

Nu trebuie ascuns nici faptul că există şi cazuri în care mass-media vin cu acuze care nu au fost anchetate suficient de bine şi care sunt publicate doar de dragul senzaţionalului, însă acest aspect ţine tot de capitolul formare şi profesionalizare, temă la care vom mai reveni în cursul acestui simpozion. Aşa-numitele "dezvăluiri" insuficient de bine fundamentate nu fac decât să ofere autorităţilor motive pentru îngrădirea libertăţii presei.