Fundamentele unităţii (şi particularităţilor) europene

Pînă acum, nu am comentat nici o carte din colecţia "Construcţia Europei", care apare, de ceva vreme, la editura ieşeană Polirom. Ocazii, desigur, ar mai fi fost (şi, judecînd după ce se va mai publica în această colecţie, vor mai fi), dar, dacă nu o las să treacă pe aceea de astăzi este pentru că volumul de care intenţionez să mă ocup merită o atenţie specială.

Mai întîi, însă, cîteva cuvinte despre seria cu titlul de mai sus. Coordonată de Jacques Le Goff, "Construcţia Europei" se publică simultan la cinci dintre cele mai prestigioase edituri din Franţa, Germania, Italia, Spania şi Anglia, în limbile ţărilor respective (repartiţie care are o semnificaţie culturală şi politică evidentă). Subiectele cărţilor sînt foarte variate, dar, pe lîngă faptul că toate fac parte din domeniul – generos, cum altfel? – al istoriei şi sînt scrise pentru un public foarte larg, ceea ce le mai uneşte este strădania autorilor (nume ilustre, de mari specialişti) de a identifica în evoluţia continentului nostru factorii care au conferit acestuia un specific general, un soi de "aer de familie", mai presus de multiplele particularităţi, discordii, conflicte şi divizări care i-au marcat istoria. "Nu ni se pare – scrie Le Goff – că a sosit timpul pentru a scrie o istorie sintetică a Europei". Desigur! Dar, dacă timpul încă "nu a sosit" pentru o astfel de istorie, poate că este, totuşi, posibil ca ea să fie măcar pregătită (sau anticipată). Cum? Căutîndu-se în trecutul "bătrînului continent" tot ceea ce probează o (oricît de firavă) tendinţă spre unitate. Acesta este, de fapt, programul ideologic al colecţiei de care vorbesc. Un program care, dincolo de întrebările pe care le ridică (şi la care nu răspunde, fiindcă nu are cum; iată numai una dintre ele: cum definim Europa?), este, totuşi, deosebit de interesant, fie şi numai pentru faptul că ne arată cum se construieşte o "identitate europeană" inexistentă. Trebuie spus că, din tot ceea ce am citit, pînă acum, din această serie, mai convins sînt de imposibilitatea, decît de şansele unei asemenea identităţi, cel puţin în viitorul imediat; mai ales atunci cînd autorii care publică aici aduc, în acest sens, fără s-o vrea, dovezi puternice. Este, am impresia, şi cazul lui Peter Brown.

Specialist în istoria religioasă a Antichităţii tîrzii, istoricul american (de origine irlandeză) nu este necunoscut publicului român. În anii ’90 i s-au mai tradus la noi două cărţi de referinţă (Cultul sfinţilor, Amarcord, Timişoara, 1996 şi Trupul şi societatea, RAO, 2000), care explorează acest neobişnuit de dificil domeniu din unghiul dimensiunii sociale a credinţelor şi cultelor (adică al modului cum s-au constituit şi au fost receptate acestea, apoi regularizate din punct de vedere normativ, interiorizate şi practicate). Volumul pe care îl comentez divulgă, riguros, acelaşi mod de analiză. El nu se ocupă de aspectul instituţional al istoriei creştinismului, ci de lenta difuziune a acestei religii în Europa. Nu avem de a face cu o carte despre Biserica creştină, ci cu "o încercare de a analiza creştinătatea din perioada Antichităţii tîrzii şi a Evului Mediu timpuriu pe măsură ce s-a confruntat şi adaptat la situaţii şi medii în schimbare" (p.7). Ceea ce urmăreşte, de fapt, autorul, este evidenţierea modului cum s-a format creştinătatea occidentală (o creştinătate – subliniază Brown – "distinctă"), prin "lenta întrepătrundere spirituală a fostelor regiuni «tradiţionale» ale Imperiului Roman de Apus cu teritoriile non-romane din nord-vestul Europei, Germania şi Scandinavia. Tema principală – mai scrie autorul – stă în creştinarea Europei Occidentale, de la apariţia Bisericii creştine în Imperiul Roman... pînă la adoptarea creştinismului în Islanda în anul 1000 d. Cr." (id.). Iată, deci, care este "Europa" lui Peter Brown, a cărei primă unitate post-romană a fost construită de creştinism. Se înţelege, cred, de ce, pentru nişte "estici", cum sîntem noi cei care (presupun că) citim aceste rînduri, o asemenea definiţie a "construcţiei Europei" este, prin limitarea ei, inacceptabilă deşi – trebuie adăugat – se justifică din punct de vedere istoric.

Adept al cronologiei "lungi", potrivit căreia limita dintre Antichitate şi Evul Mediu se situează în secolele VIII-IX, Peter Brown analizează lenta constituire a Creştinătăţii occidentale ca un proces de difuziune şi, în acelaşi timp, de întrepă­trundere, în urma căruia principiile etice şi normele compor­tamentale ale religiei creştine s-au împletit cu credinţele şi obiceiurile populaţiilor "barbare" într-o sinteză culturală marcată de nenumărate incertitudini, ambiguităţi şi compromisuri. Trei sînt perioadele care scandează acest proces. Prima, aceea dintre anii 200 şi 500 d. Cr., poartă încă pecetea civilizaţiei romane mediteraneene. A doua, care durează pînă la ascensiunea carolingienilor în Francia (prima jumătate a secolului al VIII-lea), ar putea fi caracterizată drept una hibridă: structurile civilizaţiei europene nu mai sînt acum pe de-a-ntregul romane, dar nici nu au adoptat încă toate trăsăturile medievalităţii. Altfel spus, avem de a face cu o epocă de tranziţie, ale cărei personaje eponime sînt Cezar de Arles, Grigore de Tours şi papa Grigore cel Mare: familiari cu valorile culturii clasice, în spiritul cărora au fost educaţi, ei sînt, în acelaşi timp, animaţi de o fervoare a credinţei care îi apropie, prin intensitate, de ermiţii răsăriteni. Este o perioadă în care vechea unitate construită de jur împrejurul "mării interioare" încă mai rezistă presiunii enorme exercitată de extinderea din ce în ce mai rapidă, spre nord, a fostei frontiere romane. Acest proces ia sfîrşit cu puţin înainte de anul 1000, cînd Apusul şi Răsăritul îşi definitivează fizionomia specifică. Marcată de constituirea Imperiului carolingian şi de revenirea Bizanţului la cultul icoanelor (după criza iconoclastă din secolul al VIII-lea), ruptura dintre cele două emisfere ale continentului nu a fost doar una politică. Ea a fost politică, deoarece – crede Brown – a fost, mai întîi, religioasă. Nu este vorba, aici, de binecunoscuta fractură dintre ortodoxie şi catolicism, confesiuni separate prin (de acum) uzualele distincţii de dogmă şi rit. În realitate, consideră Brown, deosebirea constă într-un specific al percepţiei. Dacă spiritualitatea "occidentală" a stabilit de timpuriu un hotar tot mai precis între ceea ce putea fi venerat drept sacru şi lumea profană, al căror punct de joncţiune îl constituia elita clericală, singura autorizată să medieze contactul dintre cele două lumi, în Bizanţ, absenţa acestei demarcaţii invizibile a conferit întregii lumi aura unei sacralităţi "extinse", chiar generalizate, întruchipată de persoana împăratului. "În Bizanţ – scrie autorul – un străvechi trecut creştin îşi păstrase mare parte din semnificaţia lui originară şi, o dată cu ea, se perpetuase sentimentul unităţii unui «popor botezat», nediferenţiat, scăldat de graţia divină, în care nici un grup nu putea pretinde monopolul absolut asupra sacralităţii, şi în care orice grup putea fi vizat, fie şi numai sporadic, de exigenţele ei superioare" (p. 295). Altfel spus, în Occident, dezintegrarea statului roman, cuplată cu necesitatea de a integra rapid în Biserică noile popoare care nu făcuseră parte din Imperiu au impus instanţei ecleziastice, din raţiuni pedagogice, să "normeze" sau să "codifice" mai precis confesiunea, deosebind între ceea ce era acceptat şi interzis în materie de credinţă şi rituri. În noul imperiu al lui Carol cel Mare, trecutului precreştin nu i s-a mai permis să interfereze cu prezentul creştin, altfel decît ocazional şi doar în privinţe extrem de limitate. În Bizanţ, dimpotrivă, unde statul roman supravieţuise şi, o dată cu el, imaginea identităţii dintre imperiul devenit creştin şi univers, această distincţie a fost infinit mai slabă, sacralitatea învăluind totul şi, în primul rînd puterea supremă, cum o arată pretenţia constantă a împăraţilor răsăriteni de a se considera asemenea lui Hristos şi apostolilor. Ce implicaţii a avut această evoluţie divergentă? Peter Brown nu le aminteşte, dar, condensate la maximum, acestea ar putea fi sintetizate astfel: în timp ce în Apus, distincţia dintre sacru şi profan, iniţiată prin opera de "normare procedurală" de care am amintit şi accentuată în urma conflictului dintre Sacerdoţiu şi Imperiu din secolele XI-XII, a oferit profanului un spaţiu de "joc" în care acesta s‑a putut dezvolta din ce în ce mai autonom, după reguli proprii, în cealaltă parte a continentului, întrepătrunderea celor două domenii a întîrziat considerabil acest proces (cînd nu l-a împiedicat), delegitimînd orice încercare de "desprindere". Pentru a se înţelege mai bine despre ce este vorba, cel mai nimerit exemplu îl constituie statutul monarhului. În Occident, puterea regelui a fost, desigur, de drept divin, nu însă şi persoana care a încarnat-o. Aici, regele a fost doar imaginea lui Dumnezeu, iar funcţia sa una mediatoare. În Răsărit, din contra, împăratul a fost el însuşi divin, ceea ce a transmis puterii sale o mistică aparte. Întreaga evoluţie a celor două regiuni pare a se fi aflat sub semnul acestei diferenţe. Şi, în primul rînd, aceea politică. Actuala aspiraţie spre unitate a Europei trebuie să negocieze cu această moştenire.

Nu pot încheia rîndurile de faţă fără să remarc virtuţile deosebite ale traducerii. Datorată lui Hans Neumann, aceasta este fluentă, clară şi mereu aproape de spiritul textului.

1