Cultura ca surogat

Se pare că cea mai vandabilă marfă "informaţională" de la noi este scandalul. Nu în zadar îl preferă mai toate mijloacele de informare în masă, rezervându-i de obicei primele pagini ale ziarelor sau primele minute din emisiunile de ştiri radio-tv. Lozinca directorilor de opinie poate fi formulată aproximativ cam aşa: să-i dai cititorului exact ceea ce el solicită şi nici un cuvânt în plus. "Cuvântul în plus" este, bineînţeles, cultura care, doar la o nevoie, din lipsă de alte informaţii, poate fi pusă pe post sau publicată într-un colţ aproape invizibil din pagina a patra. Culmea paradoxului e că cei care promovează o asemenea politică ostilă faţă de arte se numesc intelectuali!

 Probabil, se crede că astfel se respectă cu stricteţe drepturile "consumatorilor de informaţii" care aşteaptă tot timpul să le fie întreţinut apetitul doar de cei mai  faimoşi scandalagii din republică. Ai impresia că zilnic, în acest spaţiu bulversat, cineva, la comandă, ucide, fură, se prostituează în public, se vinde pe doi-trei bani anume pentru a menţine treaz interesul moldoveanului pentru tot ceea ce înseamnă viaţă. Iar un eveniment din cultură (care, în opinia unora, nici măcar eveniment nu e) "trece" la public doar în cazul în care şi aici se întâmplă ceva senzaţional, cu ajutorul unora ca C. Munteanu ori V. Stati. Iar dacă rişti să scrii cumva despre o lansare de carte, de poezie, proză etc., pentru a o face remarcată şi "demnă" de consemnare trebuie să spui ori că e genială şi are valoare de unicat sau că e proastă de tot, dar cu aceeaşi specificare. Altfel, ai pierdut iremediabil cititorul (al tău şi al cărţii pe care o propui spre lectură), mai mult decât atât: te-ai desfiinţat pe tine ca ziarist.

Am observat, din proprie experienţă şi din cea a altor colegi, că într-o redacţie, un jurnalist cultural nu îşi are practic locul său, fiind oarecum marginalizat, şi nu este tratat niciodată ca un bun meseriaş. Cu siguranţă vor fi mai apreciaţi, respectiv şi mai bine remuneraţi, ziariştii care aduc ştiri de primă pagină, cât mai răsunătoare şi cât mai "dramatice". Or, aşa cum un fapt de cultură de cele mai multe ori este unul normal, nu prezintă nici un interes. Marii căutători de senzaţie se bucură, probabil, ca nişte cinici veritabili, când pe piaţă apar monstruozităţi editoriale de genul "dicţionarului moldovenesc-românesc" sau manifestări bolnăvicioase de tipul celor "profesate" de Constantin Munteanu. Expresia acestei perfide satisfacţii o văd ascunsă în fotografiile acestor indivizi (care-şi joacă perfect rolul de scamatori), plasate pe coloane întregi de ziar laolaltă cu toate inepţiile îndrugate de ei. Nu zic că asemenea exibiţii nu merită scoase la iveală pentru a fi în cele din urmă condamnate de opinia publică. Prin reflecţiile mele încerc doar să afirm că nu doar prin acest soi de exagerări trebuie reflectată viaţa culturală. Nu am înţeles prea bine nici de ce s-a făcut atâta caz din sărbătorirea zilei de naştere a lui Ion Druţă, care a atins o vârstă nu într-atât de rotundă ca acest eveniment să stârnească valuri de comentarii în presa chişinăuiană. Aşa cum mitul Druţă astăzi s-a cam dezumflat, ar fi probabil/e timpul ca presa noastră să ofere spaţiu şi altor scriitori români -  mult superiori autorului "Frunzelor de dor", rămaşi în umbră doar din cauza că nu au ştiut să se manifeste în public la fel de turbulent ca respectivul.

Mi se poate spune, în replică la cele afirmate mai sus, că ceea ce se face în literatura, pictura, în cultura noastră acum nu are relevanţă  deosebită pentru marele public şi atunci la ce bun să se agite ziarele sau presa electronică ? Dar nici vedetele de estradă din Republica Moldova nu sunt chiar de talia celor de la Hollywood şi atunci cum se face că o interpretă care abia mai ieri s-a lansat cu două-trei melodii deşucheate e mult mai solicitată de mass-media decât, să zicem, un literat care are, totuşi, mai multă experienţă în ale scrisului. Îmi pare cel puţin straniu ca un diriguitor de opinie să nu vrea să schimbe percepţia culturii în societate pentru că "poporul" vrea altceva? Şi dacă acesta va asculta mereu (de) "Gândul Mâţei", ce ne facem  atunci cu întreaga moştenire culturală?

 Că scandalul şi divertismentul domină piaţa noastră informaţională se vede chiar din titluri, evenimentele de cultură ocupând doar spaţiile foarte mici din paginile destinate mondenului... Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată ca un redactor să pună în aceeaşi pagină informaţii şi articole din viaţa politică şi din cea mondenă, aşa cum îşi permite să amestece cu lejeritate cultura cu bârfe variate despre toată seria de vip-uri internaţionale.

De ce, la o adică, cultura ar fi un domeniu mai puţin serios decât politica?

De aici, probabil, şi atitudinea societăţii basarabene faţă de cultură, percepută ca un domeniu absolut neesenţial şi ineficient (de vreme ce nu-ţi aduce nici venit şi nici prestigiu social!). Este rău deformată şi imaginea "omului de cultură" de la noi, care, în accepţia comună, seamănă leit cu cea a unui ratat: sărac şi neproductiv, beţiv şi pesimist, nestatornic şi ignorant în tot ce e legat de practica vieţii. Mai puţin contează dacă individul respectiv, cu şcoală şi nenumărate lecturi la activ, autorul câtorva cărţi bune, are ceva de spus. Se vede că azi mesajul artistului nu mai are nici o valoare, dacă acesta nu poate fi bufonul care să cânte şi să joace după bunul plac al mulţimii. ("Cu cât mai tare strigi şi tropăieşti, cu atât mai bine!"). Reiese că, pentru a se face cunoscută, o personalitate de cultură nu are de ales decât o singură cale: să provoace un scandal de proporţii, să însceneze un spectacol fără precedent, or, să inventeze ceva de neimaginat, căci restul eforturilor sale vor fi pur şi simplu desconsiderate. Dar, totuşi, o societate nu se poate ţine numai pe ruine…

P. S. Reflecţiile de mai sus, întemeiate, vizibil, pe un sentiment de revoltă faţă de jurnaliştii care ignoră în mod tranşant evenimentele de cultură, au următoarea justificare: m-am convins nu o dată că foarte puţini dintre profesorii, studenţii şi liceenii care învaţă în instituţiile de învăţământ din Republica Moldova au o închipuire despre ceea ce se întâmplă în literatura română contemporană, inclusiv cea basarabeană. Rareori se ştie că în afară de Ion Druţă în literatura noastră mai există un Cezar Ivănescu, un Mircea Ivănescu, un Mircea Horea Semionescu, un Gellu Naum, atâţia alţii. Această situaţie vorbeşte încă o dată despre faptul că în spaţiul nistro-prutean cartea de cultură/literatură aproape că nu circulă şi că ne mişcăm cu regret încă într-un cerc închis al valorilor din care nu mai avem ce extrage. De aceea cred că presa noastră ar trebui  să promoveze, pas cu pas, în ordinea priorităţilor, adevărata cultură. Nu ca un surogat, nici măcar ca un supliment, ci ca o stringenţă şi ca o normalitate de care nu ne putem lipsi.

1