La răscruce

La 12 februarie a.c. a avut loc Congresul al IX-lea al Uniunii Cineaştilor din Moldova. Pe lîngă tradiţionalele Dări de seamă (a preşedintelui UC şi a preşedintelui comisiei de cenzori), agenda Congresului conţinea amendamente şi modificări la Statutul Uniunii Cineaştilor, alegerea preşedintelui şi a conducerii, cît şi diverse. Preşedinte a fost reales dl Anatol Codru, conducerea, cu unele mici schimbări, a rămas aceeaşi.

Uniunea Cineaştilor a împlinit 40 de ani, fiind fondată în 1962. După zece ani de la crearea primului studio cinematografic din  Moldova: Studioul de filme documentare şi reorganizarea acestuia, în 1957, în studioul "Moldova-film".

În anul trecut, deci, s-au sărbătorit două evenimente importante pentru destinele celei de‑a şaptea arte în Republica Moldova: 50 de ani de film moldovenesc şi patru decenii de la înfiinţarea Uniunii Cineaştilor. Prin eforturile dlor Valentin Todercan (fostul director al studioului "Moldova-film", în prezent  director Departament Cinematografie) şi Anatol Codru (preşedintele Uniunii Cineaştilor) aceste sărbători au fost consemnate într-un mod onorabil. Cinemato­graful "Odeon" a prezentat, pe gratis, un program de filme, mai vechi şi mai noi, avînd genericul "Moldova-film": 50 ani în căutarea identităţii".

Tot cu această ocazie, a fost lansată şi premiera filmului artistic "Bucharest-express" (regizor Chuck Portz), avînd ca temă traficul de femei. Noutatea cea mare era că s-au filmat şi mulţi actori basarabeni. Unul din rolurile principale a fost jucat de actriţa Lucia Pogor. În cadru apar şi alţi actori, în special de teatru, care, cu ocazia acestui film, au fost văzuţi şi pe ecran: Igor Caras, Angela Sochircă, Ala Menşicov, Vasile Zubcu, Vasile Constantin, Valentina Izbeşciuc, Ion Mocanu şi alţii. Ne-am convins că sînt fotogenici, că joacă perfect, că vorbesc bine ruseşte (filmul a fost realizat în limbile rusă şi engleză). Valentina Izbeşciuc, de exemplu, a preferat să tacă, dar tăcerea ei plină de durere a fost mult prea grăitoare. Igor Caras, ras în cap, a cîntat, a vorbit ca un mafiot sadea, a tras cu arma de foc, apariţiile sale pe ecran fiind memorabile. Cum memorabil rămîne şi rolul episodic interpretat de actorul Vasile Zubcu, un cerşetor care cere de la un american "Un leu, doar un leu!", apoi se răzgîndeşte şi mai cere unul. Scurtă şi dramatică este apariţia Angelei Sochircă în rolul mamei a cărei fiică a fost traficată. Ca gen, filmul se află la intersecţia documentarului cu ficţiunea. Fictivă este ţara unde are loc acţiunea, fictive sînt personajele, dar informaţia este un document veridic: fetele din sud-estul Europei sînt traficate, iar structurile de stat tac. Filmările s-au desfăşurat pe stradă, la gară, în localităţi rurale, în case individuale, apartamente. Peste tot sărăcia sare în ochi. Muzica semnată de Liviu Ştirbu este puţin funcţională şi nu trezeşte emoţii. Nişte ecouri cu influenţe de muzică ţigănească (de ce anume ţigănească?) nu completează spaţiul dramatic al filmului, fiind foarte departe de subiect. De remarcat că "Bucharest-express" este o coproducţie moldo-americană.

În 2002 au fost şi cîteva premiere de film documentar: "Aici departe" (regizor Mircea Chistrugă), "Dunărea, dragostea mea" (regizor Nicolae Ghibu), "Bine aţi venit în Moldova!" şi "O scrisoare pe Internet" (regizor Ion Chistrugă) ş.a.

De ce spun toate acestea? Fiindcă la Congres aş fi dorit, şi nu eram unica, să aud vorbindu-se şi despre cinematografie. În răstimpul dintre Congrese s-au produs mai multe filme – artistice, documentare, scurt-metraje: "Patul lui Procust" (regizori Sergiu Prodan, Viorica Meşină), "Ion Creangă" (regizor Anatol Codru), "Ultimul rol" (regizor Ştefan Bulicanu), "La dolce vita" (regizor Leontina Vatamanu), "Preşedintele" (regizor Victor Bucătaru), "Rapsodie chişinăuiană" şi "Primarul" (regizor Vlad Druck), "Insula latină" (regizor Valeriu Gagiu), "Atîţia oameni diferiţi" (regizor Igor Cobîlenschi), ("Asta e! Bucuria de a trăi" (regizor Vlad Druck), "Vistieria naturii noastre" (regizor Ion Mija), "Pridnestrovie: vremea sobirati camni" (regizor Serghei Tcaci) şi altele. Nici pe departe nu am epuizat titlurile! Filme care au fost realizate fie la "Moldova-film", fie în cadrul studiourilor independente care s-au format pe parcursul anilor ‘90. "OWH TV studio", "AVE FILM", Studioul "Flux-Film", Studioul de filme SINM, Studio "Media SDB", Centrul de dezvoltare al televiziunii independente, Studioul de filme folclorice şi de comedie "Buciumul", Studioul de creaţie "Laboratorul de cinema" – iată doar cîteva insuliţe pe care a naufragiat filmul basarabean din ultimul deceniu. Unele au o susţinere financiară, simbolică, de la buget, altele – "se descurcă".

E o temă de discuţie existenţa lor în condiţiile perioadei de tranziţie. Din păcate, şi în anul 2002, şi în anii precedenţi au lipsit dezbaterile, întîlnirile, conferinţele. Nici Academia de Ştiinţe, nici fostul Centru Naţional al Cinematografiei (acum Departament Cinematografie de pe lîngă Ministerul Culturii), nici studioul "Moldova-film", nici Uniunea Cineaştilor nu au găsit motiv de convocare pentru o analiză a producţiei de filme din ultimul deceniu în noile condiţii socio-culturale şi economice. Unele din studiourile amintite nu au sediu, nu au aparatură performantă sau deloc şi sînt nevoite să închirieze. Adică, s-au adunat "un set" de probleme, principale fiind condiţia cineastului în Republica Moldova. Cine ar fi în drept să le abordeze, dacă nu Uniunea Cineaştilor?! Ceea ce nu înseamnă că la Uniune nu s-a întreprins nimic. Au fost şi premiere, şi întîlniri cu cineaşti din România, China, Franţa. Uniunea a găzduit prima ediţie a Festivalului Internaţional de Filme Documentare "CRONOGRAF", a marcat jubileele unor cineaşti etc.

O altă întrebare care merită o atenţie deosebită, şi despre asta s-a vorbit la Congres, este activitatea celor o sută douăzeci (după unii sînt doar şaizeci) de canale de televiziune de pe teritoriul Republicii Moldova. Mai multe programe de actualitate, cultură, divertisment, etc. sînt realizate de persoane care, delicat fiind spus, sînt departe de profesia de cineast: nu prea ştiu să ţină camera în mîini, nu cunosc arta regiei, nu se pricep uneori să închege o emisiune. Cum ajung persoanele respective să lucreze la un post de televiziune? Oare n-ar trebui Uniunea Cineaştilor să-şi revadă poziţiile activismului în societate? Unii vorbitori (Victor Andon, Andrei Dumbrăveanu) au atacat destul de dur tema profesionalismului la televiziune. Care astăzi este în detrimentul cineaştilor şi creează cîmp liber amatorismului şi diletantismului. Ca să aduc un exemplu foarte concret chiar de la Congres. Unde au fost invitaţi mai mulţi reprezentanţi ai presei şi audiovizualului. De mine s-a apropiat o tînără care m-a "asaltat" cu întrebările (vorbea ruseşte): cine-i bătrînelul cela elegant? cine-i preşedinte? cine-i cutare? Zic, după ce am ascultat-o atent: "Dar dumneata cine eşti?" "Sînt de la ORT şi vreau să iau nişte interviuri, dar nu cunosc pe nimeni!" "Cum?! Ai venit aici fără a te documenta, fără a cunoaşte personalităţile din lumea artistică???" "Habar n-am!" Am încercat s-o ajut, sugerîndu-i o situaţie de compromis, dar asta nu înseamnă că am schimbat firea lucrurilor. Pînă la urmă, pierde din calitate emisiunea, spectatorul vede o imagine deformată a realităţii.

Lucrările Congresului, după mine, puteau decurge mult mai vioi, cu mai multă încredere şi deschidere faţă de membrii Uniunii Cineaştilor. Se pare că nu s-a vrut, din ambele părţi, (sală şi scenă), un dialog sincer, deschis, pătruns de grija faţă de destinul cinematografiei naţionale. Care nu a murit! Ci a trecut în altă fază a dezvoltării sale. Dar din cauza ambiţiilor, ranchiunei şi a unei ferocităţi inexplicabile din partea unor structuri, conduse de persoane concrete, riscă să cadă într‑o amorţeală de lungă durată. Uniunea Cineaştilor ar putea contribui la consolidarea forţelor creative în vederea realizării unor proiecte comune. Ar putea, probabil, oferi chiar spaţiu unor studiouri independente rămase fără acoperiş.

Unui cititor neavizat îi vine greu să "călătorească" prin labirinturile foarte întortocheate ale intereselor şi interesuţelor care se învolburează în jurul a ceea ce e producţia de film în ţara noastră, a controlului pieţei de difuzare a filmelor, a casetelor video etc. Nu atît cineaştii sau foştii angajaţi ai studioului "Moldova-film" deţin, în acest moment, controlul total al situaţiei. Vreau să cred că Legea cinematografiei care iată-iată va fi pusă în discuţie în Parlament va regla funcţionalitatea celei de-a şaptea arte şi va stinge multe focare. Ar fi de dorit ca cineaştii să fie activi şi să-şi aducă contribuţia, venind cu propuneri, sugestii, completări.

   La toate acestea m-am gîndit mai tîrziu. În timp ce mă aflam în sală, aveam impresia că asist la o adunare deschisă de partid de pe timpuri. De parcă nimic nu s-a schimbat: scena, tribuna, prezidiu. Distanţarea dintre cei aleşi şi cei care aleg. Un gol imens care se formează, fără să vrei. Însăşi arhitectura sălii fostului cinematograf Chişinău predispune la această inegalitate şi marginalizare. Deşi tot s-a schimbat ceva: la actualul Congres s-a vorbit numai româneşte. "Minoritatea rusă, cum s-a exprimat scriitoarea şi scenarista Zinaida Circov, protestează şi întreabă, de ce lipseşte traducerea?" Într-adevăr, de ce a fost tradusă în rusă doar Darea de seamă a preşedintelui Anatol Codru, iar restul luărilor de cuvînt nu s-au bucurat de aceeaşi atenţie? De remarcat, că la studio "Moldova-film" munceau mulţi vorbitori de limbă rusă: şi regizori, şi operatori, şi tehnicieni, şi monteze, şi machioze, adică oameni de diferite profesii care, toţi împreună, creau filme – artistice, documentare, de animaţie. Însuşirea limbii de stat n-a figurat pe ordinea de zi a studioului, dar nici Uniunea nu şi-a pus problema însuşirii limbii române de cineaştii care n-o cunosc, fiindcă, între timp, "Moldova-film" şi-a pierdut capacitatea de producţie pe care o avea. Din cei peste şase sute de angajaţi, astăzi au rămas cîteva zeci. Mulţi din cei plecaţi nu au însuşit nici alfabetul latin, barem limba română. Observaţia, în fond, a fost justă. Drepturile sînt drepturi şi trebuie respectate.

O altă impresie care stăruie în memorie a fost crearea unei atmosfere de confruntare între Uniunea Cineaştilor şi Departamentul Cinema­tografie. Deşi dl Valentin Todercan, director al Departamentului, lipsea şi, deci, asistenţa nu a avut un răspuns clar, de ce toate relele din cinematografie, inclusiv distrugerea reţelei de difuzare a filmelor, i se datorează anume lui?