Moldova crede în lacrimi

L-am cunoscut pe Andrei Liubomudrov, un apreciat jurnalist din Rusia, în luna ianuarie a acestui an, atunci cînd a venit să scrie un articol despre Republica Moldova pentru una din publicaţiile importante de la Moscova. În urma vizitei sale a rezultat articolul de mai jos, pe care, cu acordul autorului, îl reproducem cu unele prescurtări din lipsă de spaţiu. Fără să împărtăşim întru totul punctul său de vedere, nu putem să nu semnalăm totuşi o salutară schimbare de optică a unor cercuri intelectuale din Rusia vis-а-vis de ţările din spaţiul ex-sovietic, în special faţă de Republica Moldova. ("Contrafort")

Cine a vizitat Chişinăul, la fel ca autorul acestor rînduri, înainte de anul 1989, ar putea să nu-l mai recunoască acum, în iarna lui 2003. Nu pentru că s-ar fi construit mult în aceşti ani (deşi s-a construit destul), ci mai ales pentru că nu va mai regăsi aproape nici una din denumirile de străzi de cîndva. Mai adăugaţi la aceasta şi faptul că toate firmele sînt scrise cu alfabet latin şi o să aveţi aproape întregul tablou al schimbărilor, care îi comunică Chişinăului un aspect de oraş central-european uşor provincial, cel puţin în partea sa centrală. Chiar şi pentru un moscovit, care s-a obişnuit cu multitudinea de inscripţii şi firme străine din capitala ţării sale.

Dar nimic nu este mai evident decît schimbarea care s-a produs cu oamenii de aici. Trebuie să spun că mă leagă de Moldova multe amintiri, am cunoscut de-a lungul anilor mai multă lume de aici, şi intelectuali, şi oameni simpli, o parte dintre ei nu mai sînt în viaţă, alţii au părăsit ţara, astfel încît am încercat să-i reîntîlnesc pe acei care au mai rămas. În ciuda ruinei economice şi a sărăciei, am regăsit aceeaşi ospitalitate moldovenească dintotdeauna, mult vin, căldură, numai că de data aceasta a trebuit să ţin cont de faptul că mă pot întîlni cu cunoştinţele mele fie numai la reuniuni moldoveneşti, fie numai la cele ale vorbitorilor de limbă rusă. Astăzi cele două comunităţi, în special intelectualii şi gazetarii, sînt mai separate ca niciodată. Numai în unele cercuri ale afacerilor şi a "showbiz"-ului, precum şi la puţinele întreprinderi industriale care mai funcţionează reprezentanţii celor două etnii sînt mai amestecaţi, limba de lucru fiind rusa. Am auzit mai multă limbă moldovenească (sau română) pe străzile Chişinăului decît la începutul anilor ’80, dar rusa oricum domină şi nu s-a întîmplat niciodată să întreb în rusă şi să mi se răspundă în moldovenească ori, cu atît mai puţin, să nu mi se răspundă deloc. (Din dialogul a doi vorbitori de limbă rusă pe care l-am auzit într-un mic bar din centru: "Primul: "Colegul nostru Ciobanu, e al naibii de naţionalist. Cînd mă aude vorbind în rusă, mereu îmi cere, "Vorbeşte româneşte, nu eşti în Rusia". Al doilea: "Păi, trebuia să-i spui să plece în România să vorbească româna acolo cît pofteşte".) (…)

Este întotdeauna dificil să-i dai cititorului de acasă o imagine inteligibilă despre ţara pe care ai vizitat-o. Fiecare om gîndeşte în categoriile şi parametrii, fizici şi spirituali, ai ţării în care s-a născut şi locuieşte. Niciodată un elveţian, de pildă, nu va putea gîndi în categoriile geopolitice americane, la fel cum un congolez nu ar fi capabil să pătrundă mentalitatea unui francez. Totuşi, am să-i solicit cititorului meu rus un efort de imaginaţie pentru a-şi face o impresie despre atmosfera de aici.

Mai întîi, el va trebui să încerce să-şi închipuie starea omului care, după ce s-a obişnuit cu ideea că este parte a unei mari Uniuni Sovietice, la un moment dat i s-a spus că URSS este un fals, o structură contrafăcută, fără să i se ofere o alternativă, pentru că ideea de o Moldovă independentă, în afara URSS, nu a fost niciodată prea puternică aici. Spre deosebire de, să zicem, conştiinţa statală a georgienilor, ori a letonilor. Zece-cincisprezece ani nu au fost suficienţi pentru a clădi această conştiinţă, mai ales că politicienii l-au derutat mereu pe cetăţeanul de aici, unii insuflîndu-i ideea că adevăratul loc al Moldovei este alături sau chiar în cadrul Rusiei, alţii, o vedeau doar ca parte integrantă a României, şi unii şi ceilalţi, însă, folosind adesea ideologiile pe care le proclamau mai ales ca un paravan pentru afaceri şi interese strict materiale. În consecinţă, omul de aici a ajuns să nu mai înţeleagă ce e cu el. Astăzi Moldova lasă impresia unui cîmp de bătălie, pe care două armate s-au războit între ele, distrugîndu-se pînă la capăt una pe cealaltă, iar laurii victoriei le-au revenit celor care au stat cuminţi în tranşee fiind atenţi să nu scape momentul cînd vor trebui să preia drapelele din mîinile celor căzuţi. Judecînd după platforma politică a comuniştilor, care au învins în alegeri, ei sînt un fel de partid "fără etnie", fără identitate naţională, întemeindu-şi ideologia şi platforma pe lozinci cu caracter mai ales economic şi cu sloganuri din arsenalul ideologiei sovietice ("prietenia dintre popoare", etc.) (…)

Pentru a-şi imagina starea de spirit a moldoveanului, cititorul rus va trebui să admită ideea că aproape jumătate din concetăţenii săi sînt de alte etnii şi nu îi vorbesc limba. E ca şi cum 40% din populaţia Rusiei ar fi tătari sau iakuţi, în timp ce în Moscova aceştia ar alcătui chiar 60% şi, ori de cîte ori i-ai întreba ceva în rusă, ei ţi-ar răspunde în limba lor. (Cele două cifre reflectă procentul aproximativ de vorbitori de limbă rusă din Moldova şi din capitala sa.) În plus, e vorba despre nişte "venetici", care în conştiinţa unora de aici mai sînt ocupanţi. Este, însă, adevărat şi faptul că foarte mulţi moldoveni simpli, care sînt în majoritatea lor locuitori ai satului, ori foşti locuitori ai satelor nu par să fie foarte deranjaţi de faptul că oraşele moldoveneşti sînt "ocupate" de rusofoni. Este ceva tipic pentru psihologia ţăranului de oriunde, care se simte ameninţat numai atunci cînd veneticul vine în satul lui, şi, în acest sens, este foarte greu să construieşti o conştiinţă naţională bazîndu-te pe această mentalitate ţărănească. Prin urmare, cititorul meu va mai trebui să-şi imagineze că ar locui într-o zonă agrară, de pildă, în regiunea Kuban, căci aproape 60% din cetăţenii R.M. sînt ocupaţi în agricultură.

Un alt efort de imaginaţie va fi necesar pentru a admite că a cincea parte a teritoriului Rusiei, să zicem întreg Extremul Orient, nu este controlat de Moscova (v-am vorbit de Transnistria). Cititorul rus va trebui să se obişnuiască şi cu ideea că are la dispoziţie un singur post de televiziune ce acoperă întreg teritoriul ţării şi îmi este greu să spun care anume, pentru că cel mai prost canal de televiziune rusesc este mult mai bun decît televiziunea de stat din Republica Moldova. În aceste condiţii rusul ar trebui să privească mai ales Turcia ori Polonia, aşa cum telespectatorul moldovean preferă să privească posturile de televiziune ruseşti ori româneşti. A patra parte a populaţiei ţării (încă o încercare pentru imaginaţia cititorului nostru) - asta ar însemna cam 30 de milioane de ruşi - ar lucra la negru în alte ţări, că rusul însuşi ar vrea să revină la fostul imperiu, să zicem, cel tătaro-mongol (alias rusesc), deşi acela e poate prea datat, că cea mai mare parte a intelectualităţii ruseşti doreşte să se unească cu aceeaşi Turcie, să zicem, ori Chină (mulţi intelectualii moldoveni vor să se unească cu România).

Pînă la urmă, nu cred că cititorul din ţara mea îşi va putea face o idee foarte clară despre ce este astăzi Moldova postsovietică şi posttotalitară. Poate, însă, îşi va explica mai bine de ce în anul 2001 aici au venit la putere comuniştii. Un rezultat care, deşi i-a şocat pe mulţi, atît în interiorul ţării, cît şi în afara ei, în contextul elementelor prezentate mai sus, pare mai mult decît firesc şi logic.

Moldova a putut să opteze în aceşti zece-cincisprezece ani pentru diverse scenarii de dezvoltare, cu condiţia să nu fi împins lucrurile pînă la războiul din Transnistria. În urma acestui conflict, tînăra ţară şi-a legat mîinile căzînd într-o dependenţă perpetuă de cei de care vroia să scape cel mai mult, adică de Rusia. Şi Kremlinul a ştiut să speculeze cartea Transnistriei. Ceea ce nu a izbutit în Ţările Baltice, a reuşit aici în Transnistria, la fel cum a reuşit să-l blocheze pe Şevardnadze cu Abhazia în Georgia. Dacă nu se producea războiul, Moldova ar fi putut să se unească cu România (au existat cîteva conjuncturi politice la începutul anilor ’90, cînd lucrul acesta, pe valul reunificării Germaniei, părea realizabil). Dacă nu era posibilă unirea, cel puţin putea să aibă loc o integrare mai strînsă cu România. Vreau să spun că la început pentru mine a fost foarte greu să înţeleg de ce, în situaţia în care Moldova se consideră parte integrantă a României, nu a fost realizată o unire cu aceasta. Pe urmă, însă, cînd am vorbit cu mai multă lume, în special cu oameni simpli, am descoperit o dramatică ruptură între cei care doresc unirea cu România şi cei care nu o doresc, aceştia alcătuind majoritatea absolută. Ai, realmente, sentimentul a două comunităţi perfect străine, aduse din diferite ţări şi puse să locuiască împreună. Surpriza mea a fost să descopăr printre vorbitorii de limbă rusă oameni care nu s-ar opune unirii cu România, pe care ei o văd mai aproape de Europa, decît nu doar Moldova, ci chiar şi Rusia.

Dacă nu ar fi fost războiul, Moldova ar fi putut să se orienteze într-un mod mai ferm spre Europa (să aducă vameşi elveţieni, de pildă, cum au făcut estonienii, ori să devină un fel de protectorat al UE). Dar atît războiul din Transnistria, cît şi imaturitatea (citeşte: incapacitatea asociată cu venalitatea) politicienilor, au împins Moldova în incertitudine şi instabilitate. Fiindcă nu sînt nici politician, nici politolog, s-ar putea să mă înşel şi nici unul dintre scenariile despre care vorbesc să nu fi fost posibil, dar m‑am putut convinge în R.M. că, pornind de la starea actuală a ţării, scenariul care a fost aplicat a fost unul din cele mai proaste posibile. (…)

Fenomenul Transnistriei a făcut să iasă la iveală tot ce poate avea mai rău un imperiu rănit, dar şi toată incapacitatea unei ţări mici şi noi, care nu are elite capabile să propună şi să promoveze o strategie de dezvoltare. Politicienii moldoveni din perioada sovietică s-au considerat întotdeauna patrioţi ai marii Uniuni Sovietice, "patria mică" ori "mijlocie" Moldova nu exista în mintea lor decît ca o oricare altă regiune ori ţinut al URSS. Atunci, cînd Moldova a ieşit din imperiu, evident nu avea de unde să apară un sentiment naţional peste noapte. În schimb, instinctele de feudali s-au lăsat resuscitate foarte repede. Scenariul dezvoltării Moldovei în ultimii zece ani se aseamănă întrucîtva cu acela al tuturor fostelor colonii: după ce colonizatorii, "ocupanţii" le-au părăsit, ele au căzut în ruină, corupţie, războaie civile, conflicte militare încăpînd adesea pe mîna unor dictatori etc.

A avea o Transnistrie înseamnă  a avea o sursă constantă de iritare a Chişinăului, o sursă de alimentare a extremismului de acolo. Faptul că pînă acum în Moldova există o formaţiune politică care a dispărut în cele mai multe dintre fostele republici sovietice – Frontul Popular – se datorează implicit liderului de la Tiraspol Igor Smirnov.

Igor Smirnov a ajuns aici un fel de Balaur "Gorînîci", urît deopotrivă la Chişinău, şi la Tiraspol, căruia, la fel ca şi cumplitului personaj din poveste, ce locuieşte în peştera din munţi, trebuie să-i plăteşti tribut în oameni şi produse. Nu am întîlnit în Moldova om care să-l iubească pe Smirnov, dar mulţi dintre cetăţenii rusofoni mi-au spus că da, el este un monstru, dar că numai unul ca el poate să le opună rezistenţă "monştrilor naţionalişti" de la Chişinău.

Deşi luptă parcă pentru unirea cu România, liderii Frontului Popular au putut de multe ori să lase impresia că o fac împrumutînd procedeele lui Smirnov. Acesta din urmă ar vrea să transforme, dacă nu întreaga Moldovă, măcar cel puţin Transnistria, într-un fel de regiune Kaliningrad de sud, adică să o anexeze la Rusia, dar o face astfel încît compromite această cauză a reunirii. La fel par să procedeze şi liderii Frontului Popular: proclamînd obiectivul unirii cu România, paradoxal, ei compromit în faţa majorităţii populaţiei ideea unirii. În sens că ei nu s-au preocupat niciodată de stabilirea unor cît mai solide punţi către România, ei au ştiut doar să distrugă şi să destabilizeze Moldova şi puterea de aici. Deviza şi a unora şi a altora pare să fie una singură: "Cu cît e mai rău, cu atît e mai bine".

Vor trebui să treacă, probabil, mai mulţi ani de guvernare comunistă, pînă cînd democraţia se va reaşeza în această ţară, care ne mai demonstrează un lucru: atunci cînd democraţia nu este eficientă, electoratul, ajuns la capătul răbdărilor, poate aduce pe oricine la putere, aşa cum nemţii l-au votat, în mod cît se poate de democratic, în 1933, pe Hitler. Cum reiese din sondajele de opinie din ultimul timp, majoritatea populaţiei Moldovei este pentru existenţa unui singur partid politic. (…)

Am întîlnit, aşa cum spuneam, mai multă lume la Chişinău. Intelectuali şi scriitori pe care i-am cunoscut cîndva la case de creaţie în Iurmala ori Piţunda, astăzi bătrîni, bolnavi, disperaţi, depăşiţi de evenimente, care văd numai scenarii catastrofiste, care îmbină într-un mod ciudat şi masochist dorinţa de unire cu România, şi, totodată, convingerea fermă că aceasta nu se va produce niciodată. Comuniştii li se par monştri, Rusia – e "imperiul răului", rusofonii din republică – "coloana a cincea", OSCE  - "agentul" Rusiei. Chiar România a ajuns să fie acuzată că "uită", a cîta oară de "fraţii săi moldoveni", o dată cu intrarea sa în NATO şi UE.

…Biblioteca municipală "M.V. Lomonosov", una din puţinele biblioteci de carte rusă din Chişinău. O insulă slavă într-un ocean de "moldovenism". De fapt, mai corect ar fi să spunem într-un ocean "dacic". Instituţia se află într-un microraion relativ nou al capitalei, Botanica, construit mai ales în anii ’60-’70 ai secolului trecut şi populat de atunci mai ales de specialişti veniţi din întreg spaţiul sovietic să lucreze la noile întreprinderi de aici, în situaţia în care Moldova nu avea cadrele necesare pentru ramuri noi. Noile străzi purtau numele unor personalităţi sovietice de vază, care, la începutul anilor ’90, au fost schimbate în totalitate şi astăzi Botanica întruchipează, în miniatură, străvechea Dacie, statul de origine al tuturor românilor. Pe lîngă bulevardul care poartă numele Dacia, aici se mai află străzi ale căror nume au sonorităţi ciudate nu doar pentru urechea ruşilor, dar şi a moldovenilor înşişi: "Burebista", "Decebal", "Sarmizegetusa", "Traian" etc.

Specialiştii ruşi, despre care spuneam, s-au adaptat mai repede la condiţiile economiei de piaţă, mulţi dintre ei păstrînd relaţii cu colegi din Rusia cu care fac afaceri şi anume ei alcătuiesc astăzi stratul noilor îmbogăţiţi ai Moldovei. Cu gîndul la buzunarul lor au fost construite în zonă primele, cele mai mari, supermarkete ale capitalei – "Green Hils" ("Colinele verzi") şi "Elat". Este şi acesta unul din "exotismele" capitalei moldoveneşti: pe colinele vechii Dacii azi se plimbă în "Mercedesuri" "noii ruşi".

La Biblioteca "M.V.Lomonosov" are loc lansarea cărţii de debut a unei relativ tinere poete (37 de ani). Este moldoveancă, şi-a făcut studiile la Moscova şi se simte mai ataşată de limba şi cultura rusă decît de cea română. Ea recită stăruitor poezii de dragoste, tradiţionale, cu rimă, nişte palide imitaţii ale poeziei postpuşkiniene. Publicul prezent în sala rece îmi aminteşte de oricare alt public pe care l-am văzut la asemenea manifestări în provincia rusească ori în diaspora, fie cea din San-Francisco, ori cea de la Riga. Opt-zece bătrîni şi bătrînele simpatice (oameni despre care aveam să aflu mai tîrziu că scriu şi ei versuri), cîţiva scriitori şi poeţi de limbă rusă, care au rămas aici ca prin minune, dar pe care nu-i cunoaşte aproape nimeni, reprezentantul Societăţii de cultură slavă, un deputat-comunist, cîţiva tineri liceeni şi colaboratoarele bibliotecii. După un recital şters, cu aplauze anemice, urmează un banchet pe măsură: tartine cu brînză şi salam, bomboane şi, din abundenţă, vin nou, de anul acesta. Îmi exprim, mai în glumă, mai în serios, o anume  nedumerire, pasămite nu ar fi putut mulţimea de "noi ruşi" să sponsorizeze un banchet mai onorabil al lansării unei cărţi de poezie rusă. Poeta îmi surîde amar şi spune că etnia noilor îmbogăţiţi, atît moldoveni cît şi rusofoni, este una singură: "oameni cu bani". Directoarea bibliotecii mă asigură că instituţia sa nu a mai primit carte rusă de la Moscova de vreo şapte-opt ani şi că abia acum, graţie Societăţii de cultură slavă, dar şi venirii comuniştilor, au fost aduse mai multe mii de exemplare de cărţi.

Observ că sînt în centrul atenţiei generale, toţi oratorii îmi vorbesc mie, iar cînd deschid eu gura să spun ceva, se aşterne o linişte care mă face să nu mă simt în apele mele. Înţeleg că astfel sînt priviţi toţi oaspeţii de la Moscova, faţă de care oamenii aceştia au un adevărat cult. Rusia pentru ei s-a umplut de mult mai mult farmec irezistibil, decît îl avea în perioada sovietică.

După al zecelea sau al cincisprezecelea pahar, conform unui obicei tipic rusesc (dar poate şi moldovenesc) intervin momentele de sinceritate. Bătrînelele simpatice încep să-şi recite versurile ale căror teme au rămas cele de la sfîrşitul anilor ’80, cu acuzarea celor ce aţîţă vrajba între popoare şi precizarea expresă că acum arma criticii lor se îndreaptă către răufăcătorii ce scot copiii în stradă la demonstraţii şi greve. "Tînăra" poetă, din pur şi simplu talentată, devine în gura deputatului comunist "genială", reprezentantul Societăţii de cultură slavă îmi spune ce minunat e că au venit comuniştii la putere, iar tovarăşul deputat-comunist însuşi îmi vorbeşte că Rusia este singura lui speranţă. Îl cred cu greu, în situaţia în care văd după haina lui foarte bine cusută şi cravata scumpă că e altceva mai important pentru el. (…)