Crochiuri

...zid, zidar, zidăreasă, zidărie (I), zidărie (2), zidărit, zidi (a), zidire, zidit (ă), ziditor,-oare, zidui, zidurel (DEX); zid I. livr. mur, 2. perete; zidar (prin Ban.) mauăr, (Mold!) pietrar, zidărit, zidărie, zidăreasă, zidăriţă, zidi, zidire: 1. clădire, construcţie, construire, durare, înălţare, ridicare, (livr) edificare, 2. casă, clădire, construcţie, imobil (înv.) ziditură, 3. fundare, întemeiere, 4. (bis.) creare, facere, (înv.) tocmeală (- a lumii, după Biblie); zidire, animal, creatură, dobitoc, făptură, fiinţă, lighioană, necuvântător, vietate, vieţuitoare; Ziditorul (bis), Atotputernicul, Creatorul, divinitate, Domnul, dumnezeire, Dumnezeu, Părinte, Providenţă, Puternicul, Stăpânul, Tatăl, Preaînaltul, Preaputernicul, pronie, sfântul, Atotţiitorul, Tvoreţ, zeu. Ziditură: animal, casă, clădire, construcţie, creatură, dobitoc, făptură, fiinţă, imobil, lighioană, necuvântător, vietate, vieţuitoare, ziditură (Dicţionar de sinonime al Limbii Române)... Ce-o mai fi să însemne şi astă avalanşă de cuvinte? Un joc gratuit asemeni cuvintelor încrucişate de altădată sau a integramelor care au înnebunit de la o vreme lumea? Cu mare şi dureros regret nu e un joc. Dacă ar fi fost...

...mergeai, înaintai pe un drum, pe care poate că tu însuţi ţi l‑ai ales, dar nu este exclus să te fi îndreptat/împins alţii, oricum te mişcai se părea cu oarecare entuziasm şi chiar spor - de, face bine mişcarea! mai cu seamă atunci când ai în faţa ochilor mai mult sau mai puţin clar locul unde aspiri să ajungi, şi acel loc îţi promite nu numai un popas plăcut, dar şi o oază a vieţii tale plină de trudă şi eforturi, şi deşi ştii că după acea oază/acel popas  vor urma iar alte eforturi şi alte încercări, pentru că drumul nu se va termina la acea oază/la acel popas, te va chema/ademeni mereu, tot mereu înainte, spre un alt orizont, spre un alt tărâm, tărâm de vis, căci ştiut este că visul vis naşte, iar nemişcarea moarte înseamnă... astfel că pui capul în piept şi păşeşti cu îndărătnicie, înainte, tot înainte, pentru că te-ai înfrăţit cu drumul, te-ai juruit pe de-a întregul drumului... brusc, însă, te izbeşti de ceva care s‑a ridicat în faţa ta... da, ca un  zid!... pentru o clipă rămâi perplex: de unde s-a luat? cine mi l-a pus în cale? Şi mai cu seamă te revoltă problema: de ce? de ce tocmai în calea mea? eu care înaintam aşa de inspirat. După ce îţi revii un pic, te apuci să-l măsori cu privirea, de jos, de la talpă, în sus, şi constaţi cu mare cutremur în suflet: dar e un zid colosal-din pământ până în cer! ce mă fac? sunt pierdut... zadarnice toată osteneala vieţii mele de până acum... aici, sub acest zid am să cad - aici îmi vor putrezi oasele... îţi pleci privirea şi observi la baza zidului o furnică... da, o minusculă vieţuitoare, o necuvântătoare din cele despre care se amintea în înşiruirea de cuvinte de mai sus... să vezi, că şi ea se mişcă! la fel ca tine, tot pe acel drum... şi tot în acea direcţie! dar e o chestie colosală, nu?... şi eu şi ea ne mişcam/mergeam tot într-acolo... numai că nu ştiam unul de celălalt... a fost destul să apară în calea noastră acest afurisit de zid şi... ia să vedem ce-o să facă ziditura asta? cum o să treacă ea zidul? că o fi având şi ea vreun plan care a chemat-o, pornit-o la drum... uite-o, şi-a întins mustăţile/antene şi cercetează zidul cu ele... şi să vezi, că nu s-a arătat deloc surprinsă de bariera apărută aşa, tam-nesam în cale... stai, ce vrei să faci? s-o iei în sus, pe zid în sus? absurd, zidul acesta e până la ceruri, ori, poate speri să ajungi la însuţi Creatorul ca să-l întrebi: de ce ai ridicat această piedică în faţa vieţii mele?... dacă reuşeşti să afli ceva în astă problemă, rogu-te, ziditură mică, să-mi comunici şi mie, auzi?... cu picioruşele ei iuţi şi repezi furnica porni vertical în sus - are caracter! dar şi cunoştinţe de  geometrie! ştie care-i distanţa cea mai scurtă... o conduci cu privirea până dispare în înalt şi abia atunci îţi dat seama de nimicnicia ta şi de măreţia abia văzutei în ochi făpturi negre: ea s-a orientat atât de rapid într-o situaţie de impas ca aceasta,  pe când tu, cea mai perfectă ziditură a Domnului, ai rămas aici, jos, sub blestematul mur şi... nu lipseşte mult să cârteşti contra Atotputernicului, dar reuşeşti să te învingi şi... porneşti să plângi: ce mă fac? ce mă fac? că nu pot să pornesc şi eu în sus pe acest perete vertical, nu-mi este dat precum micuţei furnice... lacrimi îţi scaldă pieptul şi genunchii, până la urmă le usucă vântul, ochii iar se limpezesc şi... iată că o vezi pe furnică: da,  coboară în jos... nu a putut urca până la cer? ori s-a răzgândit la jumătate de drum?... stai să vedem ce-o să facă mai departe?... o ia la dreapta, pe orizontală... aha, vrea să vadă cât ţine acest zid... doar n-o fi de lungimea celui chinezesc? şi acela are un capăt... să aşteptăm să vedem cu ce răspuns se va întoarce din cea de-a doua recunoaştere... s-a dus, nu-i, nu-i, nu-i, iată că revine, dar nu stă o clipă locului, ca să se mai refacă, să se odihnească - porneşte la stânga, în cercetare/recunoaştere... nu-i, nu-i, nu-i, de data asta se pare a găsit vreo portiţă în zid şi s-o fi dus mai departe... ia să mă iau şi eu după dânsa... şi dai să porneşti, dar tocmai în acea clipă apare venind exact la locul iniţial, de unde a pornit în cele trei tentative de recunoaştere... vine şi se opreşte, parcă ar fi încremenit!... nici lăbuţele nu mişcă, nici mustăţile, sintetizează informaţia, vezi bine!... desigur, furnica dispune în capul ei de un colosal de sofisticat şi perfect sintetizator... observaţi cum consună vocabula aceasta ultramodernistă(postmodernistă) cu ziditor? sintetizator-ziditor!...

Vom abandona paralela între om şi furnică, fără să specificăm decizia luată şi comportamentul de mai departe al ultimei, ne vom întreba: ce va decide şi cum va proceda omul, care, spre marele lui avantaj, nu are nevoie să parcurgă cele trei tentative de recunoaştere, nici să bată la uşa Atotputernicului Creator a tuturor şi a toate - e destul să-şi întrebe propria inimă, şi va auzi neîntârziat răspunsul... rămâne doar să-l urmeze... păcat, însă, că cei mai mulţi nu-l urmează, ci cad sub zid şi plâng (zidul plângerii) sau şi mai trist: se întorc din drum înapoi...

1 februarie 2002

...ce-i? Iată drumul! Vreau să ies la: drum! Stai în casă! Nu vreau, nu vreau în casă - vreau să ies la drum! În drum... De mic te zbaţi între casă şi... drum. Toată viaţa te zbaţi între casă şi drum. De cum ai prins la picioare. Ferice de tine că ai picioare. Dar cel care nu le are? El, sărmanul, ce face? Şade în casă! Se dă la fereastră şi se uită lung afară: la păsările care zboară pe cer, la trecătorii care merg uşor şi liber pe drum, încolo-încoace, încotro le place. Iar tu, dacă le ai, picioarele? Ce faci?... Ieşi în drum, fie cu permisiunea sau fără permisiunea celor ce hotărăsc pentru tine, părinţi, fraţi, surori, mai mari, dacă eşti un copil, sau oamenii stăpânirii, dacă ai ajuns la vârstă. Drumul te cheamă cu atâta forţă că nici tu nu ştii ce se întâmplă cu tine, în tine. Destul să se stingă cuvintele ce ţi-au comandat în mod sever/drastic: stai în casă! ce să cauţi în drum? aici, în casă să-mi stai şi nu cumva să cutezi a ieşi în drum! destul să rămâi singur singurel în casă, deîndată eşti străbătut ca de un fior care te face să te cutremuri din toată fiinţa ta şi simţi irezistibila chemare: să ieşi! să ieşi cât mai repede! să ieşi din strâmtoarea asta care a devenit pentru tine casă, să ieşi în drum!... Iar drumul ce-i? O fâşie de pământ, simplu pământ, presărat cu tot felul de lucruri mărunte, cum ar fi nişte fire de paie, buruieni, hârtii murdare, sticle de plastic turtite de roţile căruţelor sau copitele vitelor, cu urme de dobitoace, între care baligi şi căcărează de vaci şi capre, dacă este un drum de ţară, sau o şosea aşternută cu prundiş, la fel de plină de tot felul de gunoaie împrăştiate pe faţa ei de aşa-zisa civilizaţie postindustrială, peste care se întind urme de anvelope de cele mai bizare modele şi cu cele mai neaşteptate desene de protectoare, sau o magistrală pentru vehicule de mare viteză, pentru transportul greu internaţional, care zboară prin faţa ochilor tăi, dar cu atâta turbare încât nici nu reuşeşti să descifrezi inscripţiile de pe ele, fiind în toate limbile posibile şi imposibile, atât că ceea ce poţi să fii sigur este că vin de nu ştiu şi se duc nu ştiu unde... Ăsta-i drumul! O uriaşă bandă ce ţi se pare că începe de la poarta casei tale şi se derulează... încotro se derulează? la stânga? la dreapta? drept înainte? da, în toate trei direcţiile, uneori şi mai multe... Drumul te fascinează din copilărie, de îndată ce ai prins la propriile picioare. De cum ai investigat interiorul casei, al curţii şi grădinii, te repezi spre drum, să ieşi în drum, să vezi, să afli: dar acolo ce este? dar mai departe de casă ce lume este? Ce e dincolo de ceea ce văd? Unde duce drumul? Vreau să ies la drum! Vreau să ies: la drum! La drum!... Chiar dispunând de propriile mijloace de locomoţie care sunt picioarele, dar în epoca noastră nu este exclus să ai şi un vehicul, cu sau fără motor, de s‑ar întâmpla să-ţi ordone acel cineva să stai în casă, nu care cumva să îndrăzneşti a ieşi la drum, totuna o vei face. Da, chiar cu riscul de a te rupe din propriul trup, din fiinţa ta. Ca să fiu mai înţeles, mai simţit, ca să zic aşa, eşti în stare să-ţi laşi propria piele ca dovadă amăgitoare că nu ai încălcat ordinul şi ai rămas în casă, s‑o laşi, să ieşi din ea şi să fugi, aşa gol, numai carne goală, ca un iepure jupuit care şi-a mai păstrat ceva din puterea picioarelor după ce i-a fost scoasă blana peste cap... să fugi la drum... Pentru că ce este drumul? O miraculoasă panglică ce porneşte să se desfăşoare de la picioarele tale ducând într-o altă lume, nouă, necunoscută, ademenitoare, promiţătoare de... de ce: promiţătoare? De nu ştiu ce... Dacă nu ştii ce, nu ar fi mai cuminte să stai în casă? Nu, strigi: vreau la drum! Nu vreau să stau în casă - vreau să ies în drum. Drumul te fascinează, drumul te cheamă, de cum te-ai ridicat pe propriile picioare. Drumul, început al aventurii. A aventurii cunoaşterii, adică a vieţii...

28 ianuarie 2002

..."Interesant!" "Foarte interesant!" "Extraordinar de interesant!" "Sunt momente de graţie când, venind în contact cu... fie o operă de artă sau un caz ieşit din comun ce s-a produs în viaţa aşa-zisă reală, irumpe ca de la sine această exclamaţie, ca o expresie a profundei mirări existenţiale - sarea vieţii noastre pe acest pământ. Se întâmplă cu fiecare din noi, cu unii mai rar, cu alţii mai frecvent. Numai că aşa cum sucită este firea acestei epoci, dar şi a omului în genere, din toate veacurile, (aveţi dreptate: îmi pregătesc o justificare a celor ce vreau să relatez în continuare!), în loc să savurez rarele momente oferite de trăirea înaltă până la sublim, eu ca şi cum mi-aş întoarce privirea de la cerul nopţii sclipind de stele, care e cea mai mare minune a lumii noastre înguste şi mărunte, şi  m-aş uita la degetul ce mi-a arătat această minune. Adică, mă întreb: interesant... interesant... dar ce e aceea: interesant? de ce e: interesant? de ce unul/una (operă/caz/întâmplare) e interesant(ă), iar altul/alta din contra, plicticoasă? Apropo: înţelepciunea populară a fixat cu secole în urmă situaţia mea într-un celebru proverb: "Tu îi arăţi Luna şi el se uită la deget!", cu un fin subtext ironic: om ţicnit! Şi, totuşi, deşi ştim că e o aiureală, nu putem rezista ispitei - ne întrebăm! Aud vocea din off, care formulează clar replica: chestiunea aceasta cu "interesantul" este absolut identică aceleia cu "gustul", iar despre gust, precum prea bine se ştie, non disputandum est! Şi pe asta o ştim/ştiu dar vezi că... De fapt, e o replică nu se poate mai interesantă şi foarte la moment: "gustul" e în mine, iar "interesantul" vine din afara mea, când şi dacă se întâlnesc se produce miracolul. Dar cum gusturile sunt foarte diferite, iar  momentele cu adevărat interesante atât de rarisime, şi miracolele sunt atât de puţine. Vocea din off: poncife, ca să nu zic banalităţi... De acord, dar ce mă pot face dacă întrebarea mă obsedează? Nu mă pot debarasa de ea  orice aş încerca şi întreprinde. Trebuie să găsesc un răspuns, măcar unul cu totul firav, aproximativ... Încep să-l caut, scormonesc în memorie, în cele ce am acumulat în experienţa de o viaţă. Fug la etimologiile limbilor la care am acces. Mă proptesc, bineînţeles, în bunica latina clasică, mama fiind latina vulgară. Deci: interesant, inter-esse... trec cu ciudă şi mânie peste pragmaticul interes, care poartă eternul fes, şi mă fixez asupra semantemelor: inter şi esse. Altfel zis: ceva  care este/se interpune între mine şi opera sau cazul real, şi acel ceva face ca esenţa operei/cazului să treacă/ să se verse liber, nestingherit în mine făcând să vibreze propria mea esenţă, provocându-mi o emoţie, o trăire, un sentiment de admiraţie sau, din contra, de oroare, de dezaprobare etc. Şi viceversa: în lipsa acelui ceva, adică atunci când nu este interesant, zicem: neinteresant, ca şi cum am spune non inter esse - nu e nimic între noi... Vocea din off: dar nu e decât pură filologie! Sholaştii din vremurile de demult s-au ocupat destul cu atare probleme, aşa încât e destul să deschizi tomurile lor ca... Acum voi da eu replica: le-au clarificat, de acord, dar au făcut-o pentru timpul şi gândirea şi nevoile lor, pe când noi suntem  noi şi le avem pe ale noastre... Crezi că diferă atât de mult omul de atunci şi cel ce eşti dumneata acuma?... Nu cred, dar în asemenea chestiuni nuanţele contează! Iar acestea se arată absolut diferite... Deci numai nuaanţele?... Numai... Bun. Atunci demonstrează: ce este interesant pentru cei de astăzi? Pentru tine unul, cel puţin... Nu mă apuc să aduc dovezi şi argumente, pentru că ar trebui s-o încep cu ce e aceea gustul şi abia apoi să mă opresc asupra problemei interesantului. Dar cum prea bine se ştie: despre gusturi nu se discută, nu mă văd în stare a expune conceptul meu asupra ceea ce este interesant... Ha-ha-ha! mă sfidează vocea din off: de ce ai demarat această întreagă poliloghie, dacă ştiai că n-o s-o poţi scoate la bun sfârşit?... Crezi că am ştiut că o să ajung în astă fundătură?... Cum: ai pornit aşa, orbeşte la drum? Fără să ştii unde vrei şi poţi să ajungi?... Da, anume aşa procedez eu de la o vreme: pornesc pur şi simplu, ca să nu stau locului, şi nici nu mă gândesc unde va să ies... Aşa? Ca un vagabond?... Ca un fatalist!... În speranţa că, de, te va scoate drumul undeva?... Toată viaţa am avut gata trasată în faţa mea calea spre marele viitor, mare şi luminos, şi iată unde am ajuns: în cea mai neagră mizerie, în cel mai de nepătruns întuneric... Şi te-ai decis, la capătul unei amare experienţe să procedezi exact invers, poate... Am ajuns la simpla şi, totodată, geniala concluzie: oricât aş dori şi orice aş face, orice mari proiecte şi înalte scopuri mi-aş propune, dacă le voi schiţa şi perfecţiona şi cântări şi calcula în cele mai mici detalii şi componente, totul pe parcurs se va surpa şi destrăma, pentru că aşa este astă spurcată lume în care ne-a fost dat să ne consumăm zilele: o lume pe dos, dar cu totul pe dos! rău pe dos!, astfel că pun capul în piept şi păşesc... înainte? înapoi? într-o parte sau în alta - nici eu nu ştiu încotro, doar m-aş mişca, doar nu aş sta pe loc, ceea ce ar însemna pieire momentană... Procedeul aleatoriu, mă dumereşte  vocea din off: aşa s-ar numi în limbaj modern o astfel de metodă de acţiune... Cunosc, am citit, dar nu e nici acesta unul nou- ba e cunoscut de când lumea! Numai că gândirea noastră a fost astfel modelată, încât să credem prosteşte că totul poate fi programat şi prevăzut dinainte... Nimic nu poate fi cunoscut de om, nici prevăzut de el - domină întâmplarea, Marea Întâmplare conduce lumea... Fie, dar tot fatalism se cheamă, zice vocea din off: iar confirmaţia că eşti adeptul indecisului, neclarităţii, a incidentalului etc. o avem aici, de faţă... Eu i-aş spune: adeptul aventurii, al marii aventuri! Acum când toate pe lumea asta au fost descoperite şi încercate şi cunoscute, ce mare plictiseală ar fi viaţa noastră, dacă am fi lipsiţi de dreptul la aventură. Chiar numai şi una a textului. Dar, ce zic: a textului? A cunoaşterii!... Consideri că ai ceva lumină în ceea ce ai numit mai sus: problema interesantului şi cea a gustului?... Nu consider. Ar trebui să fii un prea calificat idiot ca să afirmi aşa ceva. Or, cum aş cuteza să dau o definiţie general acceptabilă a ceea ce este "interesantul" sau "gustul", dacă ambele sunt cele mai individuale şi subiective fenomene/noţiuni? Iar ca să nu mă arăt întru totul vânturător de vorbe goale, voi mărturisi care a fost mobilul acestor reflecţii gratuite ale mele. Ascultaţi. Azi dimineaţă ies să cumpăr lapte şi să-mi văd raţele de pe lac. Laptele la cisternă, adus de la Coloniţa, 2 lei 50 bani litrul, am luat 3 litri şi jumătate, cu 8 lei 75 bănuţi. După care cobor în vale, trec pe lângă lacul mare şi urc spre al doilea, mai mic. Pe acest mare am avut ocazia să fac timp de câteva săptămâni patinaj, acum, spre marea mea întristare, s-a dezgheţat, abia dacă a mai rămas o fâşie de gheaţă pe mijloc... Pe lacul al doilea, rămânând neîngheţată o bună porţiune în partea de sus, au rămas pe iarnă câteva perechi de raţe... M-am bucurat enorm când le-am descoperit. Au trezit în mine tulburătoare amintiri din copilărie... Ori de câte ori mergeam la patinaj, pe gerurile cele mari, treceam să le văd, dacă şi cum o duc, de nu cumva le-a vânat vreo vulpe sau vreo fiinţă bipedă de care sunt atâtea în acest oraş sălbatic. Erau, uneori mai multe, alteori mai puţine, de la 6 la 8 şi 9. Se ţineau perechi, înotau, îşi căutau hrana. Deodată au dispărut! Am simţit că parcă mi-a rănit inima: le-a prins şi le-a spârcuit careva! a fost primul gând... Dar, mai târziu, mi-am amintit: dar cum? ele doar ştiu să zboare! nu se vor lăsa aşa uşor prinse... Şi într-adevăr - peste un timp au reapărut. Am vrut să cred că sunt aceleaşi, că nu li s-a întâmplat nimic... Iar astăzi, când în urma temperaturii plus ce s-a instalat la acest început de februarie, când patinoarul meu a rămas de domeniul visului şi amintirilor (să dea Domnul să mai avem geruri!), iar lacul al doilea este complet dezvelit, le-am găsit pe bunele amice înotând vesele, cufundându-şi capul şi fluturându-şi fericite aripile în chiar mijlocul apei! Am simţit o adiere de primăvară... Erau şase: trei băieţi, trei fete - ei în strai aprins de culori, ele cenuşii ca să nu atragă atenţia răpitoarelor... Marea bucurie a zilei de astăzi. Dar am mai avut parte de o surpriză din cele mai plăcute, căreia eu la întoarcerea acasă i-am zis: revelaţie. Urcând pe-o stradelă, mi-am întors la un moment dat privirea şi în raza mea de vedere a licărit o inscripţie dintr-un singur cuvânt. O firmă de magazin: "Spiriduş". Parcă  m-ar fi fulgerat. Spiriduş?... Mi-a sunat în auz? "Spiriduş?" imediat au trecut prin faţa ochilor mei alte cuvinte /sinonime: gnom, koboldurici, princhindel/pitic... Dar de ce anume: Spiriduş?..  Şi de ce m-a intrigat în atare măsură?... Interesant! Foarte interesant! Extraordinar de interesant!... Nu am apucat a face nici câţiva paşi din acel loc, de unde am receptat inscripţia de pe firmă, ba poate că am încremenit acolo, când s-a produs minunea descoperirii: dar Spiriduş nu este altceva decât Spiritus... Acasă ajuns, bag capul în dicţionar, şi dicţionarul confirmă sută la sută descoperirea mea...