Pinguinul

1

"Nebunul de la 45", Couldrain întrerupse tăcerea. Vocea lui răsună puternic, ca huruitul prelung al tunetelor ce anunţă ploaia, prin coridorul întins şi rece, de culoare azurie al ospiciului. Ochii lui îl priviră întrebător, dar şi cu o mare doză de apatie pe Quaker, alunecară leneşi pe zugrăveala curată a pereţilor – în copilărie în momentele de acalmie a naturii, ce se manifestau mai ales toamna prin lungi şi plictisitoare precipitaţii, se refugia în casa lui Mika, situată în apropierea lacului Oregon în mijlocul unei păduri de conifere. Împreună cu prietenul său puteau să stea fără a fi deranjaţi de nimeni, departe de orice zgomot, departe de furia vremii, luptând cu ea de după o sobă de cărămidă. El - Don Quijote, şi Mika – armurierul său, meteorologi novici, adânciţi în labirinturile sclipitoare ale imaginaţiei, cutreierau pajiştile întinse ale unui vechi album (cu fotografii şi copii ale unor desene şi nuduri de Henri de Toulouse-Lautrec) cu coperte şi file azurii, în căutarea aventurilor. Încercau să descopere, păşind, pagină cu pagină, imagine după imagine, plini de curaj şi de zel nobil, vreo dulcinee pictată, de bordel parizian. Erau întru totul absorbiţi de imaginile ce li se scurgeau în faţă, cuprinşi de o curiozitate nestăpânită, de o fascinaţie debordantă. Niciodată nu ajunseseră să vadă toate pozele. Se deplasau alene prin coridorul azuriu al ospiciului – iar dacă în acea zi Couldrain nu s-ar fi înfăţişat dis-de-dimineaţă în biroul directorului pentru prima oară, dacă nu ar fi venit obţinând, în urma unui scurt şi elocint interviu plus referinţele, care-l puneau într-o lumină clară şi albă de a fi printre cei mai merituoşi psihiatri în viaţă şi sănătoşi la minte idem, un post Tajo Reffuge, semănau cu doi amici care-şi fac confidenţe ‑,  glisând pe lângă o uşă sau alta, păreau a nu-i da de capăt, ca şi cum ar fi răsfoit albumul acela infinit, mişcându-şi degetul arătător al mâinii drepte pe chipurile ce se succedau necontenit, într-o ordine spectrală, predestinată: "acesta cine-i?, dar celălalt?", indicând spre o persoană învăluită într-o pelerină neagră şi udă, ca două aripi netede şi reci, de liliac, puse una peste cealaltă, oprită din mersul ei legănat, "cine-i nebunul din rezerva patruzeci şi cinci?", întrebă Couldrain.

"Unul Johnes, Jeremiah Johnes. Noi îi spunem J.J. A fost adus aici de curând". Directorul părea că se eschivează să răspundă. Nu că ar fi avut ceva de ascuns, cazul acelui pacient nu era un secret pentru nimeni – întrebările seci, prea la obiect ale noului venit, îi dădea impresia că se află în faţa unui judecător cu scrupule, nelipsit de cinism, care îl supune la un interogatoriu nemilos.

"Ce are?"

"Nu ştiu exact", îi era cu neputinţă să memoreze toate diagnosticele stabilite pentru fiecare bolnav din ospiciu – acele lungi şi interminabile aproape descrieri, îmbâcsite cu termeni medicali sofisticaţi, haşurate cu liniile cunoscute, de creion, ale demenţei. Şi, apoi, nu era el persoana direct responsabilă. Pomeţii lui mari, proeminenţi, tremurau. Couldrain îl urmărea cu atenţie profesională: nu de puţine ori îi fu dat să asculte, pe malul unor bazine de apă dulce, orăcăitul silabisit al broaştelor, ba chiar să le observe, în perioada lor de împerechere, vibraţiile zgomotoase ale băşicilor, ca nişte baloane sau fălci, ale acelor amfibii verzui. În timp ce vorbea, Quaker părea să cânte, asemeni unui brotac în călduri, pe tonalităţi înalte, luat cu năduşeli. Se opri şi scoase din buzunarul drept al pantalonilor o batistă de hârtie cu care îşi şterse tacticos, fără să se grăbească, ceafa şi faţa ce prinse a-i şiroi de transpiraţie. "A fost internat ieri. În general, se ştie că acum vreo două săptămâni, mai exact pe treisprezece februarie, i-a tăiat artera carotidă unui chirurg din California. Lucrarea a fost atât de bine executată, atât de curat şi de grijuliu, încât mi-era dificil să nu cred că bietul doctor, cu o corectură de maestru, îşi făcuse, el însuşi, felul. În presă s-a scris despre o duioasă răzbunare. Totuşi, se pare că nici nu se cunoşteau, iar rezultatele cercetării penale au confirmat aceste ultime supoziţii. Pe durata anchetei, iniţial J.J., prins în flagrant, refuză să dea detalii despre crimă; spunea că nu ştie nimic şi, într-adevăr, era într-o stare de şoc. Ulterior, a declarat că este posedat de Necuratul şi că, vedeţi dumneavoastră, era de datoria lui să căsăpească un înger".

"Domnule Quaker, dumneavoastră credeţi toate balivernele astea?", făcu Couldrain.

"Nu, bineînţeles că nu. Din simţul practic al datoriei şi din devotament pentru ştiinţă. Dar nici bunul Dumnezeu nu e!", chicoti luându-şi de braţ partenerul de discuţii, continuând în şoaptă de această dată: "Am cercetat dosarul penal întocmit de P.A.1 În acea seară memorabilă de treisprezece februarie dr. Wayne (acesta este numele nefericitului chirurg) era îmbrăcat într-un costum alb de in, în tricou alb şi în tenişi, imaginează-ţi doar, albi şi ei. Iar colegii regretabilului doctor, cum crezi că se distrau la spitalul de urgenţă din Los-Angeles? – făceau glume proaste pe seama acestuia. Wayne abia împlinise 36 de ani şi era un chirurg cardiolog promiţător, dar, aşa cum se bârfeşte (şi cred că informaţia e veridică căci, de când mă ştiu, nu a fost foc fără fum şi cai fără copite), nu se apropiase de nici o femeie: era pur. Era poreclit Mironosiţa ori Alba-ca-Zăpada". Directorul părea încruntat, ochii lui mici de malahit căpătară nuanţe obscure, apoi îi apăru sub nasul mic un zâmbet larg dar protocolar, cu dinţi lăptoşi, artificiali printre care încercă să strecoare o umbră, subţire ca un fir, de naturaleţe. Aceasta îi înţepă în privire o sclipire de smarald: "ce zici, îl iei ori ba?". Sprâncenele i se arcuiră şi se mişcară spre vârful frunţii sale cu greutatea şi neîndemânarea a două omizi negre şi grase. Couldrain încuviinţă.

"Altceva? I s-a mai întâmplat ceva ieşit din comun?"

"Nimic neobişnuit, doar că, aflat în perioada de arest în penitenciarul districtual, a încercat să evadeze de câteva ori; de fiecare dată însă nereuşit. Se purta ca un animal sălbatic transferat dintr-o rezervaţie naturală într-o cuşcă de menajerie, sau poate de circ. După prima escapadă, l-au îmbrăcat cu o cămaşă de forţă, au mărit numărul gardienilor care-l păzeau, dar nu a folosit la nimic. Johnes îşi dislocase umerii şi, aşa cum prinţii din basme se transformă peste noapte din bebeluşi nou-născuţi în feţi-frumoşi călare pe cai albi, o aruncase de pe el ca pe un scutec prea strâmt, prea mic ca să-l mai cuprindă, luându-şi zborul cu pegasul dorinţei înaripate de a fi liber. Aşa că, de cum a fost adus aici, la această clinică, am fost deosebit de precaut, luând măsuri sporite de protecţie: i-am imobilizat membrele superioare şi cele posterioare cu cătuşe, iar cu o centură, prevăzută cu lanţ gros de oţel, l-am ţintuit bine de perete, l-am priponit cu grijă de un zid al camerei." Quaker vorbea domol, cu lenevie. Deşi nu ţinea un bici în mână, îi lăsă lui Couldrain, mereu tăcut şi pasiv, mereu contemplativ, impresia că e un dresor de fiare sălbatice, stăpân pe sine, cu sânge rece, că este un cunoscător al comportamentelor animale, care ştie să-şi facă, conştiincios şi fără cusur,  meseria. "Nu credeţi că e o atitudine întru totul umană, nu-i aşa? Deh... ce să-i faci..." oftă cu nedumerire directorul, "nici el nu e om pe de-a-ntregul... Iată cheia" – i-o întinse – "faceţi cu el ce credeţi de cuviinţă; din acest moment pacientul J.J. vă aparţine. Succes!" Încheindu-şi fraza, îi întoarse spatele masiv, acoperit de haine cutate, şi se îndreptă spre sala de şedinţe.

2

Wayne purta un costum alb, tricou, ciorapi şi pantofi idem. Avea şapte costume, şapte tricouri de aceeaşi culoare, la care ajusta tot atâtea perechi de ciorapi şi pantofi. Deşi era o zi de marţi, 13 februarie, iar cu puţin timp în urmă îi sări în faţă de nicăieri, ca o nălucă îmblănită şi mică, o pisică neagră mieunând sâcâitor, parcă în disperare de cauză, arborând în aer, ameninţător sau în semn de avertizare, ca pe un drapel de piraţi cruzi, ca pe un stindard al nefericirii, o coadă lungă şi stufoasă, acest bărbat îmbrăcat prezentabil nu putea fi învinuit că ar fi superstiţios. Or, e greu de conceput ca o persoană nu doar cu o înfăţişare demnă, cu manii şi deprinderi cel puţin ciudate, ci şi cu studii aprofundate în medicină, să aibă prejudecăţi. Iar dacă vreun pacient de-al său murea sub bisturiu, ori i se domolea apetitul sexual, departe de el să dea vina pe gingaşele animale. Era marţi, un treisprezece februarie cald, şi chirurgul Wayne, care ţinea drumul spre Venice pe jos – era o zi cu soare plin, cu cer poluat dar limpede, iar lui îi plăceau plimbările pe timp frumos – păli, ba chiar îl scutură febra un pic, când o pisică neagră îşi şterse blana de hainele lui impecabile, înjurând pe toţi dumnezeii care o fi existat în lume – "piei dracului de aici! Să te ia Chirică şi ai lui!" et caetera, et caetera - , dându-i cu nesaţ, "pentru ţinere de minte", şi câteva picioare. I se părea nefirească, disgraţioasă chiar, orice scamă sau pată. El trebuia să strălucească şi nimic nu trebuia să-i trezească neliniştea. Curăţenia era, pentru el, un drog al încrederii în propriile forţe, un medicament al stăpânirii de sine. Cum ar putea să renunţe la fermitatea, atât de cunoscută şi la fel de apreciată, a mâinilor sale fine cu care tranşa, deopotrivă, inimile bolnave ale pacienţilor şi pe cele ale femeilor?

Nu ştia...

Totuşi era încrezut că orice chirurg cu o carieră promiţătoare ca a lui nu poate să-i fie frică de eşecuri. Or, pentru acest neasemuit curaj, considera că îi era permis să gafeze pe masa de operaţie, cu o frecvenţă de două-trei ori pe lună, chiar dacă aceasta nu însemna, de fiecare dată, decât exitus. Moartea. Adulme­cându‑i parfumul, o văzuse adesea bântuind coridoarele, scoto­cind rezervele clinicii de cardiologie, încât o primea cu toată consideraţia de care era capabil să o manifeste, aşa cum inviţi la cină un oaspete pe care îl respecţi şi preţuieşti. Ea îi dădea un sentiment de o nefamiliară mângâiere, de o stranie relaxare a tuturor factorilor senzoriali. Se lăsa ca o eliberare peste "mâinile lui de domnişoară" (care i-au atras, de nenumărate ori, glume vulgare din partea colegilor; i se spunea Alba-ca-Zăpada, însă el nu le acorda nici o atenţie, suporta invectivele cu un altruism de invidiat, cu abnegaţie şi milă uneori – era un gentleman), peste hainele lui de spital, se agăţa stăruitor şi leneş, se lipea ca o bandă adezivă, aşa cum altădată – îşi spunea el –, de patru iulie, am văzut printre ploaia de confeti, prin desişul lipicios de baloane de săpun care umplea văzduhul, privind într-o băltoacă tulbure în care nu se desluşea fundul, jegul mocirlos al căreia abia mai reflecta înaltul cerului ce scânteia de artificii, cum aluneca şi se prindea de luciul apei o umbră cunoscută, dar parcă inaccesibilă în acelaşi timp: era Sârmuliţă, care purta o perucă galbenă a unui clown. "N-am vrut să te sperii", se scuză acesta. Wayne se întoarse spre el cu mina unui dezamăgit: "nu mi-a fost frică" - ar fi vrut ca Sârmuliţă să fie o fantomă adevărată, să nu fie efectul plutitor al unei oglinzi. Moartea, purta şi ea aceeaşi amprentă de circ, nu era mai mult decât un truc pervers, cu care ieşi pe străzi să sperii copiii.

Când, după ore istovitoare de muncă, "băieţii", cum îşi numea colegii, se duceau să se îmbete, şi, aproape sigur, la curve, Wayne îi refuza politicos, sugerându-le, pe un ton amabil, că nu-l interesează. Astfel, Alba-ca-Zăpada luă chipul, în ochii acestora, a "Mironosiţei". Nu încercă câtuşi de puţin să înţeleagă de ce se bârfea că ar fi poponar, sau, mai rău – virgin. În fond ce ştiau aceşti tântălăi, aceşti ipocriţi sardonici, despre femei? Nu le iubeau mai mult ca pe pacienţii ce se internau în spital, adică în măsura în care îşi plăteau asigurările de sănătate. Discutau incendiar de amor ca despre o cură de tratament; ca despre o licoare preparată în laborator, ţinută în eprubete mici, medii şi lungi, de sticlă, care nu puteau depăşi, însă, 18 centimetri, administrată în lupanare suferindelor de gonoree, sifilis şi râie.

Pentru Wayne, dragostea trebuia să fie discretă ca un film de spionaj şi rotundă, totală, dar mai ales scurtă. În toate aventurile sale – nu au fost deloc puţine – era delicat şi sobru. De fiecare dată când se culca cu o femeie, se abandona în uitare de sine, aşa cum surferii profesionişti se aruncă în pacific, lăsându-se înghiţiţi, copleşiţi de valuri, după care ies din ele magistral de echilibraţi, stăpâni pe coama albă şi spumoasă a oceanului. Chirurgul era, fără îndoială, un casanova anonim. Iar dragostea, luând chipurile nenumăratelor femei pe care le-a posedat ca pe o planşă de surf, îi oferea stabilitatea şi susţinerea necesară să se avânte pe talazurile vieţii. Nici cu Julia nu va fi altfel, îşi spuse. 

Ajuns în Venice la "Vesuvio", se îndreptă cu paşi măsuraţi, dând ocol câtorva grupuri de persoane, spre o masă ceva mai retrasă. O va aştepta aici; ea va veni cu pletele numai valuri aurii peste umerii netezi, cu rochie de crep violet fluturând în aer, toată numai un zâmbet şi sclipiri de ojă, toată numai dorinţă. El îi va oferi tot ce-i va cere, îşi vor face promisiuni, după care va dispărea din viaţa ei aşa cum apăruse: traversând grăbit o stradă, cumpărând ziarul de dimineaţă, pe neaşteptate, ca un hoţ de mărunţişuri, cum dispare un vis, trezindu-se din somn. Poate a şi sosit, îşi spuse, cercetând încăperea. Pipăia în treacăt cu ochii lui mari şi limpezi, scotocea prin unghere şi cotloane aşa cum, deseori, căuta ceva prin sertare – un obiect foarte mic, dar, pentru acea clipă, nepreţuit, amestecând totul în ele, lăsând o dezordine de neînchipuit - cu mâinile, cu falangele privirii lui, oprindu-se, în trecere, asupra unui individ tras la faţă, cu ochii mici. Necunoscutul avea irişii rotunzi şi grei, nedesluşiţi la culoare, înecaţi în melancolie ca două obuze de tun, neexplodate, într-un puţ adânc. Putea numai să aproximeze, să estimeze cu marje de eroare, minimă şi maximă, dar fără a şti vreodată exact, puterea de distrugere a privirii lui. Avea nasul mare, puternic, din ivoriu, şlefuit parcă, gâtul mic, iar ghebul din spate, braţele mici şi lăbărţate îi dădeau ciudata alură de pasăre urâtă şi diformă, nefamiliarizată cu zborul. "Fără-ndoială, e beat sau debil". Wayne rosti fraza dezinvolt, clar şi răspicat; fiind singur la masă, părea că dialoghează cu o persoană invizibilă. Pe nesimţite, i se strecură sub piele, subtil, un tremur; un val de nesiguranţă îl învălui într‑un giulgiu, legănându-l ca într-un hamac. Chiar şi aşa, remarcă ceva familiar la el, dar nu reuşi să distingă acel ceva. Se poate să-l fi cunoscut ani buni în urmă, poate au fost şi prieteni, e posibil să fi fost duşmani, sau nici una, nici cealaltă, ci doar poştaşul care‑i aducea scrisorile. Timpul ne înstrăinează unul de celălalt, îşi spuse, chiar şi de ceea ce am fost noi odată, aşa cum vipera năpârlind, îşi lasă pielea veche pe stânci, la care, descuamată fiind, nu va reveni niciodată, amintindu-şi de ea doar atâta vreme cât trenează durerea provocată de solul pe care se târăşte, până se obişnuieşte cu pielea nouă şi nu mai simte iritările. Îl fixă cu dispreţul ucigător, pe care îl păstra pentru pieile uscate de şarpe, pentru un apendice nefolositor. Apoi simţi, mai întâi cu surprindere, iar apoi cu groază, o fierbinţeală nefirească, ca o arsură, puţin mai sus de clavicula dreaptă. Se prăbuşi surd pe podea. Se dezmetici când străinul pleca, ameninţând cu un stilet înroşit de sânge. Era sângele lui; viaţa lui care se scurgea din el, care era peste tot, pe el, pe mese, pe jos; părea nişte pete de ulei de trandafir, fin şi plăcut mirositor. Unsuros. Dar nu are a face - închegându-se, semăna cu nişte pieliţe subţiri, presărate cu rubine, întinse de maieştri, tăbăcari şi bijutieri, pentru fabricarea morţii. Nu şi-l risipea ca un martir, cu mână largă, inutil şi indiferent de voinţa lui, ci mai degrabă asemeni unui negustor ambulant, a unui comis-voiajor în care puteai ghici rădăcinile colportorilor, ce vindea mărfuri nepreţuite pe datorie, cu zâmbetul, sau poate doar cu gândul, şiret, de a obţine peste timp nu numai preţul, ci şi o dobândă frumuşică.

În acel moment o văzu, o recunoscu după mersul ei nepăsător, galantă şi fardată cu var; plecă după ea. Ce putea păţi?, era mort...

3

Nu i-a fost dificil să găsească rezerva; descuie uşa şi intră. Se afla într-un mic hol care dădea spre camera de baie şi living. Aici împărăţea liniştea între pereţii de azur. Se duse în camera de zi. Mobilierul era modest şi sobru.  Mirosea a septic şi a curat, a detergent şi a farmacie. Învăluindu-l, vapori de alcool sanitar, ca o perdea subţire, transparentă, pluteau în valuri; valuri de tăcere. Pe un pat, lângă perete, stătea culcat un negru care nu părea să fi trecut mult peste patruzeci. Soarele amiezii din Tajo strecura în interior, prin zebrele de plastic de la geam, jerbe de lumină moale, dâre de raze alb-gălbui ca nişte paste fierte, ce se întindeau, languroase, peste masa de birou; luciul grăsimii lor se depunea pe scaune, pe planşeu şi pereţi, topindu-se într-o oglindă, ca apoi să apară din nou, renăscute, proiectate undeva în adâncul acesteia, cu cameră, cu tot ce se afla în ea. Couldrain ameţi puţin, i se făcu greaţă. Avea neplăcuta impresie că totul pluteşte în vid, în tăcere şi în căldură, că obiectele din jurul lui, reflectate în oxidul de argint al oglinzii, îşi pierdeau greutatea, camera 45 părea să se desprindă, să se detaşeze iremediabil de construcţia ospiciului, şi să se ridice în aer, să leviteze. Fobia pentru oglinzi o avea încă din copilărie; tatăl lui Mika (numele i-a rămas necunoscut până acum şi, cu toate că nu erau zile să lipsească din casa aceea din inima pădurii, dădu ochii cu acesta doar de două-trei ori; totuşi, simţea oriunde prezenţa bătrânului, fie chiar şi prin fotografiile pe care le făcea, altele decât cele din albumul albastru, - acestea erau ca o prelungire a umbrei lui, o extensiune omniprezentă care urmărea, care supraveghea tot ceea ce mişca prin casă, asemeni unor cerberi infernali) era pe atunci membru al unui club de fotografi profesionişti şi lucra în mod individual la un proiect, credea el, de mare perspectivă: încerca să experimenteze un aparat, construit chiar de el, al cărui obiectiv era compus nu numai din elementarele lentile concave şi convexe, dar şi din oglinzi, care trebuiau să preia rolul dominant în obţinerea efectelor cutremurătoare, sau, mai degrabă, tremurătoare. Persoanele, fotografiate din spate sau din profil, îşi treceau pe filmul din cartuş atât versul cât şi reversul lor, păreau fabricate din materiale transparente: un piept intra în spate, o ceafă se dizolva în figură, plonjând în orificiile nazale, topindu-se în scobiturile ochilor. Şi tot aşa mai departe, până la o confuziune totală, până la o completă, ameţitoare confuzie. Imaginile, obţinute cu acel aparat din profil, dimpotrivă, îi dădea micuţului Couldrain impresia că se destramă, faţetele corpurilor umane, statice sau în mişcare, păreau, uneori, nişte fâşii de pânză colorată în pastel, ce se rupeau fără pârâitul obişnuit, pentru a nu atrage asupra lor prea multă atenţie din partea unor gură-cască, credea el. Alteori, acele arătări ciudate păreau nişte amoebe microscopice, lucioase, uşor intuitiv-rigide, cu mii şi mii de pseudopode articulându-se una după cealaltă, desprinzându-se, divizându-se fiecare, două-câte-două, perechi, ţinându-se de degetele mâinilor, inventate instantaneu, create chiar în acele clipe, agăţate de tălpile picioarelor, lunecau târâş-grăbiş, în mersul lor fals, în direcţii opuse, necunoscute.

Oglinda scălda cu raze rezerva, care zbura uşor ca un balon de lumină, străbătând fără odihnă New Mexico, lăsând o umbră ştearsă şi neobosită. Situat în apropierea lacului Tajo, balamucul, patronat de către un ordin de caritate, nu era de proporţii imense, ci doar de mărimea potrivită să cuprindă strictul necesar, adică acei vreo cincizeci-şaizeci de pacienţi şi douăzeci de medici care îi tratau, cu tot cu dependinţe şi personal de serviciu idem. Ospiciul se bucura de o recunoaştere incontestabilă şi de prestigiu printre stabilimentele similare, de profil, nu atât datorită meritelor câştigate de-a lungul timpului care, de altfel, erau nule, sau ale laboratoarelor moderne şi practice cu care era dotat, ci, mai degrabă, datorită publicităţii apărute pe toate posturile TV şi radio, a pliantelor viu colorate distribuite cu insistenţă la toate clinicele, la toate instituţiile de sănătate, publice şi private, chiar şi la gurile de intrare-ieşire din metrouri, pe scările pasajelor subterane, intersecţii de bulevarde importante sau răscruci de străzi lăturalnice. Peste tot şi oriunde, Tajo Reffuge era reprezentat, grafic sau verbis, ca un corn al abundenţei, ceea ce, într-o mare măsură, era adevărat, dacă ar fi să ne gândim la mulţimea de psihopaţi care îl popula; era promovat, ca un remediu e puţin spus, ca o piatră filosofală a tuturor bolilor neuropsihice. Atât doar că nicăieri nu puteai obţine vreo informaţie certă, veridică, despre metodele de tratament folosite sau de numărul de pacienţi care au părăsit acel lăcaş pe propriile picioare şi cu capul pe umeri. Se pare că e un secret profesional ţinut cu mare stricteţe, păzit cu lacăte grele de oţel şi lanţuri de nichel după porţile tăcerii; era, dacă vreţi, asul din mânecă.

Cea care părea să nu mintă, cea care părea să joace deschis, cu toţi aşii pe masă, aşa cum reuşise să observe deja Couldrain, mijind printre lamele orizontale, albe ale jaluzelelor, era natura. Ea oferea locuitorilor acelui ţinut un cuib de calm şi de repaus, însoţit de peisaje magnifice în timpul zilei. Or,  cei veniţi aici nu erau decât nişte păsări călătoare, pierdute, copleşite de vâltoarea vieţii, care le-a surprins nepregătite, ca o furtună ce le-a abătut din zborul lor, refugiindu-se din faţa ei pe primele insule stâncoase ivite din întâmplare în ape mai liniştite. Cel mai frumos era dimineaţa care, atunci când ceaţa începea să se ridice de pe lac, îndreptându-se în voie, fără grabă şi fără zgomot, spre colinele împădurite cu stejari veninoşi pe care şerpuiau, verzi şi lungi, liane de ederă, răspândea o vrajă de basm. Te vedeai transferat pentru puţină vreme, preţ de o oră sau poate două, pe un alt tărâm, unul aproape ireal. Aerul, dacă încercai să-l prinzi cu mâinile, îţi curgea moale şi fin, ca o frişcă incoloră, străvezie, printre degete. Formele frunzelor palmate, de arbori seculari, desenul copacilor, acele firave ale ierbii se intersectau, se învolburau şi se confundau în contururi nesigure. Aveai simţământul ciudat că, vrând să te prinzi de ceva, să te agaţi de un obiect, să-ţi cauţi un punct de sprijin, totul îţi scapă, totul fuge, se retrage în negură, alunecă în necunoscut, de parcă ai încerca să intuieşti orientările, direcţia gândurilor bolnavilor în momentele lor depresive. Acestea erau clipele în care însăşi natura trăia secunde lungi de slăbiciune, minute aproape interminabile de halucinaţie. Anume aceste ore matinale erau recomandate pentru plimbări, erau prescrise de medici, pentru ieşiri la aer liber, tuturor somnambulilor, tuturor maniaco-depresivilor, schizofrenicilor din ospiciu. Ore de plutire, ore de stăpânire şi fericire: părea că, iarăşi, fac parte din lume, părea că această lume le aparţine, dominaţia lor redescoperindu-şi dimensiunile frontierelor. Privirile pierdute erau regăsite, gândurile deraiate erau repuse pe şine de fier. Efemere. Căci odată cu soarele amiezii, totul se destrăma ca aburii unei locomotive. Dimineaţa trebuia să devină un vis frumos pe care nu şi-l puteau aminti.

"Bună ziua". Valuri de tăcere... "Trebuie să fiţi J.J. Mă numesc Dr. Couldrain şi, începând din această clipă, sunt medicul care se va îngriji de sănătatea dumneavoastră."

Îl privea nedumerit, cu neîncredere: sănătatea lui?, se simţea destul de bine, doar că, uneori, cu o regularitate pe care îi era dificil să o aprecieze, îl cam supărau coşmarurile. I se mai întâmpla, deseori, să sufere nişte dureri cronice în zona superioară a frunţii, ca nişte ciocănituri repetate în calota osoasă, de calciu, a craniului. Capul lui era, în acele clipe de chin sfâşietor, un ou de pasăre din care iată-iată va ieşi un pui golaş, ridicol, cu pielea întinsă şi netedă de un roz lipicios, ca o esenţă de trandafir în pietrificare, fără tuleie. Acum însă, se simţea excelent. Uşor ca un abur, se întoarse pe o parte, privindu-l pe cel care tocmai încerca să-i tulbure, prin vizita lui neaşteptată, liniştea meditativă în care se cufundase, ca într-o cadă cu ape adânci, termale, atât de necesară nevoii nepotolite de a iniţia alte planuri, mai ingenioase, cu o mai mare şansă de reuşită, de evadare. Patul gemu sub greutatea lui Jeremiah, scoase un scâncet hilar, maladiv şi sec, din şerpii arcurilor metalice. De ieri dimineaţă nu era lăsat în pace. Mai întâi, fu adus aici, în mijlocul pustietăţii, şi, de parcă aceasta nu era suficient, fu încătuşat de către Dr. Quaker (chiar şi acum, uitându-se la camerele video, cinci la număr, spânzurate prin colţurile rezervei, lentilele aparatelor de filmat îl făceau să se simtă supravegheat, situaţie deloc confortabilă, i se părea că acei ochi verzui, clătiţi în ape tulburi, îi cădeau grei şi soioşi, prin acele camere de luat vederi, ca două pietre de povară, pe spinare şi umeri) mai ceva ca un animal fioros, el, el care nu făcuse cu mâinile astea - le privi (arătau acum umflate din cauza strânsorii brăţărilor oţelite ale cătuşelor) - nimănui vreun rău. Încercă, odată ce se simţi târât prin labirinturile clinicii de psihiatrie, să se opună acelor globi oculari de sticlă, acoperiţi cu o carcasă cu luciu metalic, de la care porneau, prin alei labirintice, fire din sârmă de cupru, izolate în material plastic, având simţământul ciudat, cert, că la ieşire nu se află vreo Ariadna aşteptându-l, ci directorul din Tajo Reffuge. Apoi i se deschise undeva pe cortexul cerebral, pe nervii lui gelatinoşi, de cenuşă, un cadru de dimensiuni mari, dreptunghiular, ceva asemănător unui ecran de cinema, pe care, vag, cu o derulare grăbită a cadrelor, fu proiectat filmul zilelor de altădată, amestecate parcă fără sens, fără vreo ordine logică anume: moartea acelui geolog la "Vesuvio", pe care-l cunoscu pe insulele Malvine făcându-i, cu deosebit curaj şi neruşinare pe măsură, curte concubinei sale, Cea-cu-Umăru - Neted, combinându-se cu ea şi plecând, mai mult fugind de fapt, împreună, de pe Faulkland Islands cu un vas pescăresc argentinian de ocazie pe continent. Presupunea că şi-au schimbat identitatea, profesia, şi pielea de şarpe dacă ar fi putut, de vreme ce fu acuzat de omorul unui chirurg din Los Angeles. A trebuit să o facă pe nebunul, ca să scape. Şi acum mulţumea Proniei Cereşti că, după cincisprezece ani de căutări, după o sută optzeci de luni de întors pământul pe toate feţele, străbătând junglele ecuatoriale înţepat de ţânţari şi de foame, ciupit de vărsat şi de piranha, şerpuind, supt de sete şi de inspiraţie, hăituit de boală şi de hoţii nomazi ai pustiurilor, care atacau caravanele rătăcite şi cărora le furase provizia de apă, pe stâncile uscate şi printre dunele mişcătoare ale deşerturilor. După exact şaizeci şi cinci de mii şapte sute şi trei zile irosite din viaţa lui, îl găsise acolo unde nici nu se aştepta. Trebuia să o facă pe nebunul, ca să scape. Prefera să-şi petreacă anii într-o clinică, odihnindu-se, în fine, în tihna dozelor de sedative, a discuţiilor şi a flecărelilor despre nimic cu psihiatrii, decât să lâncezească, stingându-se ca o lumânare, decât să prindă mucegai ca un zid din cărămidă arsă, abandonat umidităţii şi frigului. Igrasia are gustul morţii, îşi spunea el, iar pereţii, atacaţi de ea, urmează a fi dărâmaţi, spulberaţi, ori fardaţi şi spoiţi cu var. Tot răul a fost că legiştii de la Forensic Sciense i-au interzis consumul de alcool, supunându-l unor teste medicale. După toate, se pare că le făcea o nedisimulată plăcere, vecină cu regretul, să-i studieze gărgăunii, altfel cum s-ar putea explica nenumăratele tomografii (sertarele birourilor gri ale medicilor trebuiau să fie pline cu clişee) la care a fost supus, şi aceasta în pofida tuturor complicaţiilor apărute pe parcurs: tentativele lui de evadare din locul de detenţie, frecventele pene de curent, provocate de el sau de către Sârmuliţă, precum şi cele întâmplătoare, dar nu fără ca el, Jeremiah, să se fi gândit cel puţin o singură dată la acestea. Nici acum, scăpat de ororile penitenciarelor, nu înţelegea cum, în ce mod acele negative, pe care el le considerase, în mod uşuratic se vede, netemeinic, bune la nimic, i-au hotărât de o manieră pozitivă soarta. Îl vedea pe Couldrain plimbându-se agitat prin cameră, trecându-şi degetele lungi printre firele de păr cărunt, care nu reuşise, deocamdată, să-şi piardă prea mult densitatea, cu ochii aţintiţi spre podea, potrivind, undeva după buzele-i subţiri şi fără vlagă, după dinţi, între laringe şi corzile vocale, cuvintele, unele după altele, într-o ordine aleatorie parcă, căutându-şi, adunându-şi, nu fără urmă de teamă, ca pe nişte lucruri pierdute şi împrăştiate pe jos, replicile:

"De ce vă faceţi rău, dle Johnes?". Pacientul dădu din umeri. Ca şi cum doctorul firav, îmbrăcat în caraghioasa costumaţie de spital, de parcă ar fi fost un vraci învelit într-un giulgiu alb, îi vorbea într-o limbă sacră, neînţeleasă. "Chiar a trebuit să vă încătuşaţi? De ce vă pedepsiţi?" Ceea ce îi sunau clare şi limpezi, erau notele de duioasă ironie din vocea psihiatrului. Îi desfăcu inelele cătuşelor, "nu mai aveţi nevoie de ele", cercetându-l, palpându-l fad, leneş, ridicându-i cu grijă braţele moleşite, apoi coborându-le. Jeremiah, ţinut de mâini uşor în lateral, uşor vertical, semăna, observă Couldrain, cu unul dintre acei predicatori ai bisericilor protestante din Baton Rouge pe care, fiind în trecere acum câţiva ani prin Luisiana, îi confunda lejer cu practicanţii cultului animist voodoo, forţat să spună o rugăciune. Mută... Odată examinările medicale terminate, se întoarse pe spate. Patul gemu, reluându-şi bocetul, care părea deja uitat. Auzi iarăşi aceeaşi voce, dar mai slabă, parcă din altă lume: "dacă vă supără ceva, nu ezitaţi să mă chemaţi; nu trebuie decât să apăsaţi pe acest buton din stânga dumneavoastră". Valuri de tăcere... Couldrain plecă. În ostilitatea, în aversiunea lui abia stăpânită faţă de noua lui situaţie, pacientul de la 45 se baricadă pe cearşafurile albe de pe pat, mototolite sub el, se ascunse după fruntea lui îngustă, după nasul mare şi puternic, ca un cioc, cufundându-se în pieptul mare, negru şi diform, peste care îşi lăsa să alunece încet o guşă de ambră. Era ca o pasăre lăbărţată, prematur îmbătrânită, urâtă, nefamiliarizată cu zborul. Izolat pe o mică antarctidă din pânză de bumbac, părea să fie un pinguin cu ochi grei, scobiţi în cercuri de os şi pene, din care curgea, ca o suspensie călduţă şi rară, dâre de demnitate impersonală. Privea tavanul, varul alb al acestuia, asemeni unei cortine casante, care cobora, tras de sfori şi otgoane invizibile, cu încetinitorul, i se lăsă fragmentat, ca două pojghiţe fragile, subţiri peste pupile şi irişi. Orbit de nostalgia libertăţii, trebuia să aibă răbdare, trebuia să se înarmeze cu multă pasienţă pentru a-i reuşi, în cele din urmă, evadarea. Dar până atunci, se va ascunde după această cataractă albă, protectoare. Voi respecta toate regulamentele, îşi spunea Johnes cu o pioşenie ascunsă, cu o asiduitate disimulată mă voi supune tratamentului, pregătindu-mi în taină evadarea: dacă sunt într-adevăr nebun, ceea ce nu prea cred, (şi totuşi; dacă sunt cu adevărat bolnav...) voi ţine un jurnal care să cuprindă toată nebunia mea, halucinaţiile şi visele mele. Apoi, va trebui să găsesc o persoană care să-l citească; scrierile mele îi vor chinui minţile, îi vor face ziua noapte şi noaptea zi. Oriunde nu s-ar îndrepta, nu va fi decât ceaţă, pierzându-şi, în cele din urmă, orientarea. Va fi ca o negură, lipicioasă pentru ea, de care nu va putea să scape. Boala se va extinde ca o molimă blândă, ca un virus maliţios, prin orice fel de contact – vizual, dactil, auditiv şi tactil, atacând, cu harpoanele-i agăţătoare, întregul ospiciu, uniformizând, asemeni unui buldozer pe care, odată pornit, nu‑l mai poţi stopa nicidecum, totul, nivelând sub lama acestuia medici, psihopaţi, personal auxiliar, vizitatori, de unde, cu efectul binecunoscut al bulgărelui de zăpadă, va cuprinde, în tăvălucul de neoprit al acestuia, întregul pământ. Numai în aşa fel voi fi cu adevărat liber, îşi spuse, iar oamenii, toţi până la unul, vor fi prizonierii raţiunii mele înceţoşate; eu mă voi odihni, iar ei vor fi captivii nebuniei mele, înlănţuiţi de o necunoscută, pentru dânşii, stranie stare de euforie, de beatitudine, făcând-o să crească în sufletele lor, ca un cancer în metastaza lui, pe care o vor numi dumnezeu. Va trebui să fiu nebun ca să scap. Dar până atunci, va trebui să fie un marrano în Tajo Reffuge, adică un evreu, fie spaniol, fie portughez, sau şi unul şi celălalt, trecuţi cu forţa la catolicism, dar continuând să practice vechea lor religie.

4

Jeremiah apăsă pe buton, dar nu auzi nimic, nici cel mai slab sunet. Aşa că insistă asupra cercului de plastic din perete. Se aştepta ca acesta să scoată un piuit de sonerie, sau, de ce nu, un clinchet de clopoţel. Dacă era bolnav? Nu acordase nici o atenţie, până acum, clişeelor datorită cărora ajunse aici, aşa că, odată ce tot va trebui să-şi piardă o parte din viaţă, trenând între pereţii acestei clinici, nu vedea de ce nu le-ar cere să le studieze. Cine i s-ar opune? Căci nu de puţine ori, în timpul cercetărilor penale, medicii, înarmaţi cu mape-dosar şi cu creioane, se ofereau voluntari, fără a se fi lăsaţi rugaţi de el sau de altcineva, să i le descrie, trasând uşor, cu muchiile vârfurilor, pe negative, reprezentând nebuloase ce reflectau lumina, linii curbe şi linii drepte, trapeze şi triunghiuri, romburi şi dreptunghiuri. Toţi miopi, cu ochelari încălecaţi pe şeile unor nasuri subţiri, purtând costumaţii scrobite, aproape nedespărţiţi de mapele lor gigantice pe care, atunci când le luau cu ei ţinându-le sub umărul drept, le scăpau cu suficientă stângăcie pentru a împrăştia conţinutul pe jos. Erau asemeni unor topografi-proiectanţi care, după ce făceau toate măsurătorile şi calculele necesare, croiau geometria demenţei. Sună din nou. Nu auzi nimic. Dar peste câteva clipe, în timp ce Jeremiah se căznea cu obiectul roşu, pierzându-şi timpul şi, puţin mai târziu, încrederea că acesta i-ar putea fi de vreun folos pentru a chema psihiatrul, îşi făcu apariţia, făcându-şi loc prin camera răvăşită, încercând să ridice de jos un scaun sfărâmat, dr. Couldrain:

"M-aţi chemat. Vă supără ceva?"

Înţelese. Îşi spuse, acesta nu-i decât un întrerupător care, atunci când este declanşat, face să se aprindă, undeva, pe un coridor lăturalnic, într-o cameră dosită, pe un panou gri, un bec de cinci waţi. Fiecărei rezerve îi corespundea câte unul. În momentele de criză, simptomele dureroase ale bolnavilor păreau nişte sârmuliţe de wolfram, care erau luate în seamă doar atunci când ajungeau la incandescenţă.

"Am avut o halucinaţie. Acum, însă, sunt bine". Se făcea că era noapte, iar el, urmărit fără un pic de răgaz de nişte haite de semipisici-semihiene – animale onirice, bizare, alcătuite, se pare, din cadre de film suprapuse -, fugea printr-un oraş minier părăsit din Harlan County, pe străzi întortocheate, despicate frecvent de intersecţii. Se simţea încolţit chiar şi acum, după o noapte întreagă petrecută prin acele labirinturi umede, apărându-se cu o nuia noduroasă, bontă, observând că, în momentul în care reuşea să le lovească, acele făpturi se decupau, se dezlipeau ţesut după ţesut, asemeni unor hârtii colorate, pentru ca, odată despărţite, să se contopească precum cocoloaşele de plastilină, să se regrupeze iarăşi, în două haite – una de hiene iar cealaltă de pisici. "Se pare că eu sunt cel despre care se spunea că trebuie să vină, pentru a despărţi, la dreapta şi la stânga lui, hienele de pisici". 

Couldrain zâmbi discret, scoţându-şi vârful limbii ca un colţ de burete jilav, cu care îşi umezi buzele:

"Domnule Johnes, aveţi o mică depresie şi atât. Tocmai din aceste motive aţi fost internat aici, pentru ca, în momentele de instabilitate psihică, care sunt imprevizibile şi de nestăpânit, să fiţi supravegheat de medici şi să vi se aplice, la momentul oportun, tratamentul adecvat".

"Nu mă credeţi, nu-i aşa?"

"Halucinaţiile astea v-au obosit; v-aş recomanda, dacă nu vă este cu supărare, să vă odihniţi puţin. Vedeţi..."

" Sârmuliţă mă crede", îl întrerupse pacientul.

"Sărmuliţă? Cine-i acest Sârmuliţă?"

"Ah el... este cel pe care îl convinsesem, copii fiind, nu-mi mai amintesc cu ce ocazie, poate de Halloween, ori poate era altă serbare, să se deghizeze în Moarte şi, tocmai când petrecerea era în toi, acesta, sfrijit cum era, îşi făcu apariţia costumat, cum crezi – nu aşa cum şi-ar fi imaginat oricare dintre noi, cu o pelerină neagră, lungă, cu o pălărie cu vârful ţuguiat, de vrăjitor pe cap, ţinând în mâini o coasă de carton sau, în cel mai bun caz, o crosă de hokei, ci într-un clovn cu perucă galben-aurie, sclipitoare, iar pe el îşi trase o pijama, ce-i drept cam strâmtă, albă cu buline mari albastre şi roşii. Fiind copilul nimănui, dormea la un circ, unde şi lucra alături de îngrijitorii de animale. De acolo, probabil, făcu rost şi de costum. Era persoana care nu lua nimic şi pe nimeni în serios. Nici pe el însuşi. Nici măcar moartea. Dar nu glumea; era felul lui de a fi, era gluma însăşi. În acea seară eram singurul care venisem îmbrăcat ca de obicei, în hainele de zi cu zi. Tu cine eşti, mă întrebă; sunt cel care desparte hienele de pisici, hienele la dreapta, pisicile la stânga. Era, poate, singura dată când nu mi-a râs în nas, şi, de atunci în colo, nu m-a mai luat peste picior. E ceva obişnuit, îmi spuse calm, cu o sobrietate, parcă îl aud şi acum, desăvârşită în voce, aşa cum orice giumbşluc, orice şotie conţine, în esenţa ei, o doză minimă, intuitivă aproape, de aspră seriozitate, toţi grăjdarii de la "Circus" fac la fel. Peste câtăva vreme plecă din oraş, făcându-se, împreună cu circul, nevăzuţi. Abia peste mulţi ani aveam să aud vorbindu-se despre un spărgător renumit. În tot cuprinsul statelor dinspre Canada, de la Pennsilvania până în Alaska, nu exista vreun lacăt care să-i fie peste puterile lui să-l deschidă, nu exista vreun safeu doldora care să-i reziste; credeam că este el, căci, din modul lui de operare, banal şi aleatoriu, dar lăsând să se întrevadă pe încuietori, sigure până atunci, scrijeliturile subtilităţii şi ale ironiei cu care îşi practica meseria, cine altcineva putea să-şi bată joc atât de bine de tot ce era închis, de tot ce era ermetic, nimic nelăsând să-i rămână ascuns, dosit sau necunoscut. Spun "credeam", căci nu l‑am reîntâlnnit din anii copilăriei, din anii circului. Era ieftin la auz şi scump la privire şi, din câte ştiu, nu a fost prins nici o dată", Jeremiah omiţând, intenţionat sau nu, de ajutorul, neprevăzut chiar şi pentru el, acordat de Sârmuliţă, facilitându‑i evadarea din penitenciarul districtual.

"Totuşi, ar trebui să vă odihniţi", continuă dr. Couldrain, nelăsând să-i slăbească nici pentru o clipită măcar, insistenţa.

"Şi dr. Quaker mă crede", reluă pacientul din camera 45, "altfel, m-ar fi încătuşat personal, da, personal", ţinu el să accentueze, "mâinile, picioare şi mijlocul?... Probabil că nu".

"Nu sunteţi sănătos, iar din aceste analize tomografice" le scoase din mapă şi i le afişă, una câte una, în consecutivitate cronologică, "care v-au fost făcute recent, rezultă, fără vreo urmă, oricât de ştearsă nu ar fi ea, de îndoială, că sunteţi schizofrenic. Fără nici un fel de dubii, sunteţi posedat de o stare psihică anormală, cu toate că, uneori, aveţi o gândire lucidă, acea claritate a minţii ce o pierdeţi, cu o ciudată lejeritate, pe neobservate, înecând-o parcă, retrăgând-o subtil în aceste nebulozităţi ale creierului". I le arătă (acestea aveau forme şi dimensiuni diferite, mereu altele, mereu în schimbare, odată cu trecerea de la un negativ la următorul) pe planşele întunecoase, foşnitoare, încercuindu-le, din dorinţa, probabil, de a le delimita frontierele instabile, de a le limita posibilitatea acelor nori să se deplaseze liber, să se extindă. Dr. Couldrain părea, adâncit în conversaţia dintre ei doi, încurcat în explicaţii, să-i sugereze lui Jeremiah Johnes, că ar fi meteorologul Don Quijote care, încâlcit în propriile prognoze, luptă cu mobilitatea norilor malefici, împinşi continuu de vânturi neprielnice, având puţine şanse să-i prindă, folosindu-se, ca arme, de instantaneele tomografice şi o lance de grafit minusculă. "Totuşi", continuă psihiatrul, "nu aceasta e marea problemă. Mai grave sunt aceste fulgere; ele se fac vinovate de halucinaţiile în care eşti târât, cu sau fără voia ta, noapte de noapte, ele sunt principala cauză ale pierderii de memorie. Acum, însă, să mergem la plimbare, în curtea refugiului. Programul este program, şi nimănui, oricine ar fi acesta, nu-i este îngăduit să-l încalce".

"Da", încuviinţă bolnavul, "dar aceasta nu mă împiedică să fiu ceea ce sunt".

Spre sfârşitul aceleiaşi zile, negrul din rezerva 45, singur în camera lui, se agita pe pat, fără să mai audă scâncetele arcurilor de sub el. Reflectând asupra conversaţiei de dimineaţă, începu, mai întâi vag, cu greutate, apoi tot mai limpede, să înţeleagă gravitatea bolii sale, mulţumindu-se, dacă nu cu nesfârşitele consolări ale psihiatrului, atunci cu alinările sedativelor care, injectate de curând, începură să-şi facă efectul lin, plutitor. Zbura, fără aripi, asemeni unui balon de săpun atras de căldura soarelui, într-un hău. Se adâncea, cu scurgerea iremediabilă a timpului, în somn.

5

Se trezise pe stâncile reci, neîndurătoare parcă cu străinii, îngheţat de frig. Aerul nisipos îi pătrunse pe sub haine, susurându‑i pielea, alintându-i-o molcom şi tandru, înfiorându‑l, intrându-i lejer, pe ascuns prin porii uşor dilataţi în cămările ţesuturilor corpului. Era sloi. Până şi în măduva oaselor simţea înţepăturile sănătoase ale acelor de gheaţă.

Venise de vreo doi ani, sau poate mai mulţi, dar nu prea învăţase cum e cu anotimpurile pe arhipelagul Malvinelor. Succesiunea lor era mai lentă, mai domoală, numărul acestora niciodată nu putea fi precizat cu exactitate. Uneori, iarna nu îndrăznea să plece nici după unsprezece, douăsprezece luni, alteori, lăsa să treacă pe neprins de veste, pe lângă el, şi vară şi toamnă, şi iarnă şi primăvară. Nimic nu era cert, nicăieri nu găsea o insulă de siguranţă. Ca în prima zi, când îşi făcuse apariţia în costumaţia lui de geolog, cu vestă de sacâz gri-şoricesc, pulover pestriţ de lână, cu guler înalt, pantaloni vătuiţi şi cizme înalte, negre, de cauciuc, pe urmele lui Wayne, coleg la acelaşi institut, vrând să-i verifice, la faţa locului, teoria, puţin probabil să fie temeinică, că Faulkland Islands, cândva parte din continentul sud-american, apoi insulă, este într-un plin proces de descompunere, destrămându-se într-un şirag de insule mici. Dar şi mai multe avea de învăţat, geologia fiind pentru el ceva de genul unei mâncări străine, noi pentru un bucătar de vas, care trebuia să deprindă, pentru a-i reuşi gătitul, alegerea, cu grijă, a mirodeniilor necesare, potrivirea focului la cuptor, ori dozarea sării.

Semăna mai mult cu pescarii de crustacee şi de orca, care trăgeau, în vremurile de furtună sau de interdicţie, la aceste ţărmuri, ancorând, pentru un timp, pescadoarele mâncate de rugină, cu vopseaua scorojită ca o haină dezlânată, în apropiere de Tranquillidad, decât a faimos geolog nord-american, proaspăt debarcat de pe şalupa albă a unui transatlantic luxos, scânteietoare în soarele ce se topea ca o lingură de margarină pe tigaia albastră, încinsă a cerului sudic, degajând în aer un abur galben, rarefiat. Descurcăreţ din fire, ori poate că oamenii din partea locului, fie că nu aveau bani, fie că erau curioşi pentru tot ce avea un suflu nou, tot ce aducea un aer proaspăt în localitate, erau primitori cu străinii, chiar în ziua sosirii, luase un apartament cu chirie într-o casă mare şi veche, construită din piatră într-un stil colonial tipic englezesc, situată în fundul unei curţi golaşe, asemeni promontoriului unei stânci văduvite de vegetaţie.

Şi acum, îşi zise, ce rost mai au toate astea; căci, ea ne mai fiind, toată munca mea nu a avut nici un rost, nu a fost decât o înşelătorie, de parcă aş fi aruncat o bucată de stâncă într-un puţ şi, în toţi anii aceştia, am stat la gură aşteptând-o să iasă la suprafaţă. Toată teoria colegului său nu era decât un mit, o scamatorie ieftină, în zonă neexistând vulcani, nici stinşi, nici aprinşi, nici marini, nici tereştri. Doar plaje inundate de fluxurile şi refluxurile nestatornice de pinguini. Ea plecase.

Din primele zile hotărâse să facă cale întoarsă, însă venise războiul pe care, asemeni unei dureri de rinichi, trebuia să aştepte cu un stoicism involuntar, ca acesta să treacă. Sute de refugiaţi, adunaţi, pe limbile de pietriş mărunt ale plajelor, de frământarea mută a vieţilor lor, încercau să emigreze, în valuri repetate, nepotolite, pe continent. Submarine nucleare şi port-avioane, monştri cu muşchi oţeliţi, cu tegumentele blindate nu lăsau, pe câmpia albastră şi unduită a oceanului, nici o cale de refugiu, nici o cărare de retragere. Se instaură blocada arhipelagului. Doar pinguinii care, împinşi de reflexul necondiţionat, mânaţi de instinctul avar de a-şi potoli foamea, treceau, nestânjeniţi de nimeni, neremarcaţi de nici un radar, sfidând bariera armatei britanice. Trebuia să fii pinguin ca să scapi. Urmă ploaia de roze albe şi roşii. Jerbe de flori însufleţite asemeni unor îngeri care, în contact cu solul, se transformau în paraşutişti cu grenade şi bazooka - mândria forţelor de asalt ale albionului, salvau casele dărâmate, distruse tot de ei, ale satului acela argentinian, de pescari.

Fusese război şi trebuise să aştepte... Ca să-şi omoare timpul cu ceva, se dusese zilnic în port, târându-şi picioarele prin bodegile lupilor de mare, pline până la refuz de englezi adăstând puţin la o ţigară şi ceva scotch, abătuţi pentru o clipă din pelerinajul lor, unii spre casă în cearşafuri albe, moi, alţii spre război în moliciunea cărnii, roşii, ciuntite, moarte. Însă ceea ce înviora privirea, adormită de agitaţia luptelor, erau serviciile pe care le primeai de la un oarecare Don Cupi – un moş aproape la fel de bătrân ca Europa, chel şi imberb ca un copil, rumen la faţă ca un purcel de ţâţă. Te puteai desfăta, în schimbul unor bani peşin, într-o chichineaţă de hotel plină de ploşniţe şi purici, în compania unor prostituate puturoase şi infecte. Carnavalul viciului începea dis-de-dimineaţă, în faţa hotelului, unde sclerozatul don amenajase o piaţă din tarabe de fier, vopsite în albastru, din spatele cărora, alături de comercianţii de produse marine, femeile depravate, navigând prin mirosul stătut de scoici, de peşte şi de rabie, îşi vindeau mirilor de ocazie marfa pământească, împachetată în costumaţiile de morăriţe vesele de la început de secol douăzeci, scoase din uz ce-i drept, pricopsite din Mulin-de-la-Galette şi Mulin-Rouge.

Acolo, printre acele blestemăţii, o cunoscuse pe ea, Cea-cu-Umăru’-Neted. Era o poreclă, dar nu avea alt nume decât pe acesta, dat prin bicele şi cleştii botezului sadic, posesiv, al primilor ei clienţi. Ajunsă toată numai rană vie, uitând, din cauza durerilor şi mâncărimii trupului, trecutul, uitând până şi să vorbească, sluta se luase după Jeremiah Johnes, el nebăgând-o în seamă, urmărindu-l, în muţenia ei, până acasă ca un câine de pripas, cu ochii urduroşi şi lihnit de foame, care se ia după primul om întâlnit, urmându-l ca pe un potenţial stăpân.

"Pfu, căţea! Huo!" îi strigase geologul, când o observase că încerca să se strecoare, pe furiş, la el în apartament. Apoi "Căţea! Căţea!", după care "căţeacăţeacăţea! Ho căţea!", văzând că târfa stătea nemişcată, fără să scoată cel mai mic sunet, nici cel mai subţire chelălăit; înţepenise ca o statuie. Părea că rănile, ce se cicatrizau, îi ciopliră un corp nou, zgrunţuros, din piatră.

O lăsase să stea la el, fără să o atingă. Nu pentru multă vreme. Apoi o primise să se culce pe pat, lângă el, Cea-cu-Umăru - Neted dormind, până la acea dată, într-o cameră separată. O invită în aşternuturile lui, ştiind, poate, că Argentina încetase să se mai împotrivească doamnei de fier.  Sau, la fel de bine, se culcase cu Cea-cu-Umăru’-Neted, pentru că aşa se procedează de obicei, atunci când îţi aduci în casă o prostituată. Se iubiseră mult în acea noapte, cu icnete şi salivă, încleştaţi în strânsoarea beată a picioarelor, a mâinilor şi a falangelor. Ea, gemând, cu asprimea rănilor ei purulente, îl alintase cu tandreţea netedă a umărului ei drept, neatins şi virgin care, în bătaia limbilor de foc, semăna cu două aripi liliachii, puse una peste cealaltă, acoperindu-l cu ele. I le împrumutase aşa cum ai ceda cuiva o pelerină, pentru a-l ocroti de vreme rea. Jeremiah, la rându-i, cercetase munţii stâncoşi ai sânilor ei, vârfurile lor gemene; îi cartografiase cu buricele degetelor, cioplise cu târnăcopul bont, de geolog, vulcanul ei supuros, venusian. El trecuse din sărut în sărut, oblojindu-i, ca un medic, rănile; cu limba scoasă printre buze ca un colţ de burete muiat în ser fiziologic, tras din trusa de prim ajutor, îi linsese pielea zgrunţuroasă, cu asperităţi, curăţindu-i-o de orice infecţie. Făcuseră scufundări unul în celălalt; ca două păsări de baltă, aplecându-se în apă după hrană, croncăniseră zgomotos, ciugulindu-se.

"Suntem doi pinguini", bâiguise, printre silabele gemetelor dulci, Cea-cu-Umăru’-Neted.

Geologul, dezorientat, uluit chiar – femeia aceasta vorbeşte, dar nu spusese nimic, dând doar un semn aprobator din cap, gândindu-se că tăcerea ei de până acum se putea datora îndeplinirii unei penitenţe pentru ispăşirea nenumăratelor ei păcate.

Se obişnuise cu ea trebăluind toată ziua, tăcută, prin apartament, descoperind în existenţa ei mută o căldură domestică, o fidelitate, slab definită, de slugă credincioasă. Şi acum, când ea nu mai era, mai mult pentru a alunga gerul din coaste, decât din convingere, "Da", întărise Johnes, "suntem doi pinguini". Nu de puţine ori stătuseră împreună pe stâncile golaşe, deasupra plajelor urmărind acele păsări bizare, cu abdomenul alb şi partea dorsală, neagră, privindu-le jocul vieţii lor, rece, gălăgios şi umed, traiul lor de familie, de la împerechere până la eclozare şi creşterea puilor. Văzuseră cum, în mai, după ce femelele depuneau ouăle mari, elipsoidale, plecau în larg pentru două luni, spre alte ţărmuri, îndepărtate, lăsând ca masculii să poarte pe picioare, sub burţile lor rotunde, să clocească în singurătate prinosul fecundităţii. Parcă ar purta pietre, spuse sec, lui însuşi, privind spre oceanul care o ascunse, fugind de pe arhipelagul Malvinelor împreună cu colegul său, înţeleşi în prealabil (iar el fără să suspecteze nimic).

"Suntem doi pinguini", repetase pentru sine, fără convingere parcă, geologul. Şi, în legănarea nestatornică a paşilor, gârbovit de frigul de mai, era, purtând între picioare ouăle sterile, neliniştitoare ale singurătăţii.

Să fi fost Tranquillidad-ul un vis, o amintire scursă din pia mater printre crăpăturile cortexului cerebral, o altă halucinaţie? Un efect amăgitor al tranchilizantelor?, caleopterele gândurilor lui Johnes, proaspăt deşteptat, zburau cu un zumzet surd, se loveau, fără rezultat însă, de scoarţa denivelată, cu crestături, a creierului. Nu ştia. Ajunsese, fără dubii, o persoană fără trecut. Iar viitorul părea să nu conteze în Tajo Reffuge, unde evenimentele se desfăşurau cu o lentoare rigidă, cu o exasperantă lenevie, sub domnia calmantelor, dar ar fi vrut să-i rămână imprimată în corpul lui. Ar fi vrut să nu o piardă ca pe toate celelalte supuraţii ale memoriei. Ar fi dorit şi el să aibă, dacă îi era îngăduit, cel puţin o pseudo-memorie, care să reţină această experienţă, această chestie vetustă, aproape falsă, să-i fie filigranată luminos, cu sclipici de ojă, pe retină.

6

"Cum decurge tratamentul?, întrebă, cu viu interes, directorul Quaker, deşi dr. Couldrain simţi, în acea frază, o strălucită indiferenţă.    Valuri de tăcere...

"Vă referiţi la nebunul din 45?", vocea lui răsună puternic, ca huruitul prelung al tunetelor ce anunţă ploaia, prin coridorul întins şi rece, de culoare azurie al ospiciului. Ochii lui îl priviră întrebător, dar şi cu o mare doză de apatie pe Quaker, alunecară leneşi pe zugrăveala curată a pereţilor – în copilărie în momentele de acalmie a naturii, ce se manifestau mai ales toamna prin lungi şi plictisitoare precipitaţii, se refugia în casa lui Mika, situată în apropierea lacului Oregon în mijlocul unei păduri de conifere. Împreună cu prietenul său puteau să stea fără a fi deranjaţi de nimeni, departe de orice zgomot, departe de furia vremii, luptând cu ea de după o sobă de cărămidă. El - Don Quijote, şi Mika – armurierul său, meteorologi novici, adânciţi în labirinturile sclipitoare ale imaginaţiei, cutreierau pajiştile întinse ale unui vechi album cu fotografii, copii ale unor desene şi nuduri de Henri de Toulouse-Lautrec, cu coperte şi file azurii, în căutarea aventurilor. Încercau să descopere, păşind, pagină cu pagină, imagine după imagine, plini de curaj şi de zel nobil, vreo dulcinee pictată, de bordel parizian. Erau întru totul absorbiţi, de imaginile ce li se scurgeau în faţă, cuprinşi de o curiozitate nestăpânită, de o fascinaţie debordantă. Niciodată nu ajunseseră să vadă toate pozele. "Nu există, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, o cură propriu-zisă pentru a înzdrăveni o persoană dementă. A-l trata pe Jeremiah Johnes înseamnă, de cele mai multe ori, să fiu Toulouse-Lautrec şi să trebuiască să călătoresc pe mare, la bordul navei "Chili", de la Le Havre până la Bordeaux. Dar, întâlnind, pe puntea vasului, o blondă cu ochii limpezi, frumoasă şi soţie a unui locotenent francez din Dakar, dorind-o şi să nu o pot avea, ci doar să uit să cobor unde vroiam să ajung. Să oftez, însoţind-o pe furiş până la Lisabona, fără a îndrăzni să o urmăresc până la destinaţie". Pentru Couldrain, boala de care suferea Jeremiah semăna cu femeia de la 54, rămasă fără nume. Psihiatrul vedea, cu fiecare consoană ori vocală rostită de el, cum acea doamnă se întrupa, concepându-se în creierii gelatinoşi ai însoţitorului. Crescând în mintea lui Quaker, se ridica, ca dintr-o mlaştină, zveltă şi împlinită. Se dezlipea, treptat-treptat, din acea mocirlă, întâi capul, urmă gâtul, umerii, pieptul, mâinile şi picioarele. În urma unor ciocănituri repetate, aplicate cu o insistenţă dureroasă, femeia de la 54 reuşi să deschidă, să decojească mai degrabă, ca pe un ou de pasăre, calota craniană a directorului. Ieşi afară, desprinzându-se de ganglionii nervoşi şi de circumvoluţiunile paterne, despuiată, cu pielea rozalie şi fină, întinsă, unsă cu emulsiuni lipiciose, urmându-i.

Deplasându-se alene prin coridorul azuriu al ospiciului, glisând pe lângă o uşă sau alta, păreau a nu-i da de capăt, acesta multiplicându-se la nesfârşit, ca şi cum ar fi răsfoit albumul acela infinit.

Trebuiau să fie nebuni, ca să scape.

___________