Poezia 'între viaţă şi ceva despre viaţă'

Detaşîndu-se de tradiţia titlurilor în nominativ, Grigore Chiper îşi intitulează noul volum de poezie cu o sintagmă ce reperează domeniul discursului său liric – Cehov, am cerut obosit (Cartier, 2001). Această formulă invocativă incită la o lectură prezumptivă a cărţii, lăsîndu-ne să întrevedem dialogul ce se va purta în limitele trinităţii eu – teatrul lumii – Demiurg. Ternara relaţie existenţială va fi pusă în discuţie din perspectiva unei lumi în care s-a produs deja moartea lui Dumnezeu sau, poate, apoteoza postmodernistă (Cehov este Demiurgul). Se conturează un eu ce a renunţat la condiţia sa orfică, dar şi la cea de actor implicat nemijlocit în spectacolul vieţii. Ca şi în volumele Aici, în falset şi Perioada albastră, acest eu este privitor al secvenţelor de viaţă sau "ceva despre viaţă".

Grigore Chiper creează, apelînd la recuzita modernismului,  un eu impersonal, care se scindează, se multiplică, pentru a-şi anula subiectivitatea. Vocile eu/tu sînt angajate într-un pseudo-dialog, dovadă a imposibilităţii de a comunica şi a fricii de a se comunica. Eul se vrea spectator impasibil al spectacolului / filmului / videoclipului existenţial: "În fond nu m-a deranjat nimeni: / A nins. / Am trecut singur prin curtea mănăstirii / privind la cele cîteva cupole. / Vitralii violete şi roşii au rămas în dreapta. / Peste rîu mai departe e tot aşa alb-gri / zăpada pătată. / Ultima secvenţă / călugării ce muncesc ca într-un kolhoz" (Monastică) sau îşi constată, neafectat, apartenenţa la realitatea prezentă: "Aştepţi lîngă o debara. / Apoi te muţi în staţie. / Miroase a mucegai. / Vine autobuzul / ce are un mîner şi pentru tine" (Ploaia).

Insistînd asupra acestei tehnici a expunerii cinematografice, Grigore Chiper completează modesta tradiţie românească a poeziei de atmosferă. Lumea apare ca o succesiune de episoade cotidiene, banale şi inexpresive. Elementele citadinului – autobuzul, tramvaiul şi "şinele de tramvai ruginite", "gangul întunecos", parcul, "cimenturi umede", "semaforul cu o singură culoare prohibitivă" – alcătuiesc realitatea privită de eu/tu. Atmosfera aparent ordinară este totuşi conotativă. "Antipoeticul" pătrunde sfios în poezia lui Grigore Chiper şi nu reuşeşte să priveze limbajul de dimensiunea sa reflexivă. Referinţele se fac la drama incomunicării şi a neputinţei de a realiza un contact nemijlocit cu exteriorul.

Secvenţele / fragmentele de real par filmate cu încetinitorul, devenind imagini ale unei lumi anemice, descendentă din dezintegratul univers bacovian: "Dinţii cu gingiile sîngerînde / se înfig într-o gutuie viermănoasă"; "Fumul din coşuri / oamenii de pe peron / sînt aparenţe: / Mai real e cimitirul / pe lîngă care claxonează / holograma unei maşini".

De la estetica postmodernistă, Grigore Chiper preia tendinţa de a media relaţia eului cu lumea. Faptul de cultură oferă şansa neimplicării în realitatea frustă. Realul fărîmiţat în episoade/cadre e cutreierat de fantomele memoriei care denotă o bogată experienţă culturală; realitatea nu se supune însă memoriei culturale, acestea acţionînd simultan. Poetul propune o poezie a sentimentului culturalizat. E sentimentul unui personaj cu lecturi, al unei inteligenţe ce ştie să-şi strunească emoţiile, camuflîndu-le, cel mai ades, în substraturile culturale (cu precădere literare), pe care şi le asumă în mod curent poemele sale. Subiectivitatea fiind anulată, iubirea nu mai este trăire, ci produs al deja-dit- ului ("Asemeni lui Conachi tresar / la unduirile înecăcioase a ceea ce / ţi s-a dat mai mult – trupul") sau al deja-vu-ului ("Zadarnic urmăream o pălărie roşie / pe străzile învăluite de fum. / Se filma Amarcordul"). Dragostea apare re-trăire, eveniment al lecturii, eul fiind conştient de perpetua reluare a aventurii sentimentale: "În notele de pe marginea textului păreai îndrăgostit. / Ai aprins ruguri. / Totul era pregătit. / Ce femeie ce linie distinsă întîlneai / cînd şi Borges părăsea biblioteca / urmînd sunetele unei delii. / Nimeni nu te-a zărit. / Era frig. Ochelari. / Simţurile musteau de vrajă / cînd tu ai aprins ţigara cu un licurici / şi ai dispărut / ca o bancnotă între hîrtii. / Ai rămas la celălalt capăt al peisajului obscur. / Paradisul. / Dar noi nu mai vedeam / îndrăgostiţi de amintirea unei tinereţi" (Pe marginea unui text borgesian).

Neimplicarea asumată a acestui eu/tu este totuşi perturbată în momentele de raportare a sa la gravele probleme existenţiale. În ciclul Perioada albastră: addenda, imaginea curgerii ca murire este dominantă. Afectat de ideea implacabilei idei spre neunde, personajul chiperian nu mai reuşeşte să-şi păstreze masca indiferenţei şi se confesează: "Şi acum strig: Unde mă duci, barcagiule? / Răchita-i galbenă. Babilonul cade" sau: "Viziunile tot mai sumbre / prin corpul tău fac semn iernii. / Se împotmoleşte, ţinta dispare, aluneci / de pe podul lui noiembrie". Fidel sieşi, autorul Abia tangibilului creează "filmul" unei lumi în regres, secvenţele căreia, în lipsa regizorului, se derulează mecanic, în afara oricărei logici: "Viaţa noastră de astăzi e un fel de gură-cască / nici un proiect măcar. / Un teatru închis la reparaţii".

Poeţii optzecişti din Basarabia, ludici, ironici, parodici, în primele lor cărţi, se arată tot mai preocupaţi de soarta "cetăţii". "Nu mai simţi siguranţa cetăţii / în tramvaiul asediat", constată Grigore Chiper şi, asemeni lui Emilian Galaicu-Păun, din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, sau lui Vasile Gârneţ, din C`mpia Borges, include în volum poeme inspirate din realitatea politică a Basarabiei. Textul din debutul cărţii – Coarne sovietice – ne introduce în atmosfera sumbră a unei lumi orwelliene: "Mergi terfelit / purtînd coarne sovietice. / Răsare cîte o gazelă. / N-o urma, nu e de pe acest pămînt. / Domni închişi la faţă trec pe lîngă ferestrele luminate. / Cine însă îi mai / poate lua în seamă? / Am împrumutat senzaţia morţii / ca pe o manta / ca pe o ruletă. / La ei febra / accentuează timpul rece. / Mereu rece." Cele cîteva indicaţii topografice din ciclul intitulat sugestiv Styxul de acasă – Basarabia, Coşniţa, Nistru – sînt reperele secvenţei istorice vizate. Conflictul de pe Nistru, o componentă tragică a existenţei imediate, afectează intens eul/ poetul. Lamentaţiile pline de patos sau accentele mesianice, specifice literaturii tradiţionaliste lipsesc însă în poezia lui Grigore Chiper. Dimpotrivă, gravitatea contextului istoric şi geografic sporeşte luciditatea eului. Poetul adoptă exprimarea eufemistică, pentru a defini circumstanţe dramatice, bornate de "două totalitarisme": "Ei sînt mai mulţi / decît femeile lor / ce ţipă de frumuseţe prea condimentată. / Vînd grinda de pe casa străină / se simt bine acolo / unde nimic nu ar trebui să fie tulburat / intră pe uşa lăcaşului sfînt / şi ies pe cea a tavernei" (Ei sînt mai mulţi).

Adnotativă la o primă lectură, poezia lui Grigore Chiper nu renunţă la valenţele conotative ale limbajului. Deşi "obosit", poetul mai rămîne un creator de metafore. El încearcă o reificare a materiei poetice, găsind pentru orice noţiune abstractă un corespondent în lumea palpabilului (sau în cultură): "… viitorul / acest echilibru al pisicii / ce calcă indolentă / pe ţepuşele de la gard" sau "viaţa nu mai e mătăsoasă la pipăit / are şolduri de balerină / şi gura strîmbă / prin care vorbeşte adevărul". Este evidentă tendinţa autorului de a defini poetic o lume a-poetică. De aici şi configuraţia gnomică a mai multor versuri: "Pui în noi sămînţa nădejdii / pe cînd noi ştim să măturăm doar cojile deşertăciunii"; "Sînge din sînge se naşte / precum omul pentru om e lup"; "Iubirea e odihna monstrului / ura te vindecă de rănile atingerii. / Moartea nu te învaţă nimic".