Îngerul şi diavolul lui Danilov

Cu titlul jucăuş al volumului de debut, Fîntîni carteziene, Nichita Danilov a înşelat vigilenţa unor critici, dintre cei renumiţi chiar, care l-au etichetat, în grabă, "cartezian". Iată, nu mai departe chiar în prefaţa la antologia Nouă variaţiuni pentru orgă (Polirom, 1999), Mircea Mihăieş scrie că Danilov "s-a instalat încă din start pe culoarul frigid al ", că "a resimţit cu vremea presiunea opţiunii de natură teoretică şi intelectuală ca pe o povară" şi că a încercat apoi, "cu disperare şi spaimă, să iasă din plasa discursului înalt şi a psalmodierii ceremonioase".

În ce mă priveşte - sper ca temutul polemist al Romвniei literare să-mi ierte  "delictul de opinie" – nimic nu mi se pare  mai departe de poezia lui Danilov decît "opţiunea de natură teoretică şi intelectuală" şi "discursul înalt", "cartezian". Cînd, totuşi, el le abordează, din fericire extrem de rar, versurile par nişte lipituri: "conştiinţa mea refuză să primească existenţa ta/ ca un fapt ca o realitate în sine" (Poem către o necunoscută, p.276); sau: "fiecare pas – un silogism absurd " (Lied nocturn, p.279).

De altminteri, chiar poetul refuză, şi cît se poate de conştient, accentuez (pentru a-l contrazice şi pe poetul Ovidiu Nimigean cu opinia lui inclusă la finele antologiei, după care lui Danilov i-ar lipsi o conştiinţă estetică pe măsură), discursul intelectual şi nu dă doi bani pe "raţiune", "logică", "filosofie" şi "intelect" în sensul lor cel mai propriu cu putinţă. Şi o face explicit, într-un poem cu vag iz "ideologic" eminescian, pe care-l voi cita în întregime pentru că mi se pare o adevărată artă poetică: "O, voi, facultăţi academii/ clădiri reci inimi închise/ închisori ale sufletului/ colivii ale inimii /trupuri ţepene guri fără patimă/ creiere sumbre şi pline de legi/ mîini umede ce înăbuşă totul/ nu-i văd înăuntru pe Poe/ pe Baudelaire pe Rimbaud pe Esenin/ ci doar octogenari cu buze subţiri/ şi faţa plină de riduri:/ păianjeni ai întunericului/scarabei ai ştiinţei/ sicrie cu ochelari/ morminte cu cravată la gît/ alunecînd cu bastoane pe străzi/ voi studiaţi sufletul omenesc/ şi-i disecaţi măruntaiele/ şi numerotaţi totul orice gînd orice faptă/ întotdeauna impunători /întotdeauna sobri/ niciodată umili/ niciodată ridicoli /cum ar putea sta alături de voi / nebunul Baudelaire/ veşnic ameţitul Verlaine/ îngrozitorul Poe sau mai totdeauna pus pe gîlceavă Esenin/ ei n-au linişte/ n-au loc printre voi "nici după moarte".// Sufletul meu scîrbit/ de toate legile lumii/ nu înţelege decît logica lor/ a celor umili a celor nebuni şi ridicoli!" (O, voi, facultăţi, academii – p.291).

Dacă Danilov este "cartezian", este doar în măsura în care toată poezia lui ar putea fi subsumată unui motto, găsit ad-hoc de mine, care, parafrazînd celebrul dicton cartezian, ar putea suna aşa: IMAGINEZ, DECI EXIST! O imaginaţie fertilă, debordantă, grefată pe  un  background religios şi asezonată cu un spirit ludic de excepţie,  dă formula alchimică a acestui poet, pentru mine unul dintre cei mai originali şi mai misterioşi din literatura romвnă actuală şi nu numai.

O să încerc să-mi explic afirmaţiile.

Spun că este original pentru că, deşi "metabolismul" lui cultural e destul de "hrăpăreţ" – am avut deseori senzaţia că anumite versuri îmi amintesc ba de Ursachi, ba de Poe, ba de Eminescu, ba de Esenin, ba de Baudelaire  etc., etc.- , Danilov reuşeşte să-şi pună amprenta personală pe tot ce scrie. Una pe care o poţi recunoaşte chiar la lectura numai a cîtorva versuri! Se pot mulţi poeţi lăuda cu aşa ceva?

Ce anume dă originalitatea şi misterul poeziei lui e uşor şi în acelaşi timp foarte greu de spus.

Mai întîi, e combinaţia, absolut şocantă, de, cum spuneam, spirit religios cu spiritul ludic. "Discursul înalt", remarcat de Mihăieş, dar nu numai de el, există, însă el nu e filozofic, ci spiritual. Ca orice om  religios, Danilov  vede viaţa, lumea sublunară, realitatea doar ca pe nişte segmente, nişte "scene" dintr-o "realitate" care depăşeşte cu mult percepţia umană. O "realitate" care poate fi în acelaşi timp simţită, trăită, imaginată, interogată şi clamată, la îndemînă şi foarte imprecisă, liniştitoare şi angoasantă: " Cum se sprijină  nourii negri de cer,/ aşa se sprijină/ sufletul meu/ de umbra ta, Doamne!"( Peisaj cu lumînări aprinse-n vînt, p. 308); sau: "Pacea de dincolo/ viaţa de dincolo/ să cerem iertare /dincolo dincolo / ce este dincolo?"( Preludiu, p. 15) ; sau : "O dată  cu timpul şi apa/ toate se vor scurge într-una:/ mîna mea şi mîna ta/ şi toate mîinile noastre/ se vor scurge într-una singură/ atotputernică;/ glasul meu şi glasul tău / şi toate glasurile noastre/ se vor scurge într-un singur glas/ atoateştiutor;/ inima mea şi inima ta/ şi toate inimile noastre/ se vor scurge într-o singură inimă/ atoateiubitoare;/ ochiul meu şi ochiul tău/ şi toţi ochii noştri / se vor scurge într-un singur ochi,/ atoatevăzător...// Şi atunci nu va mai fi decît/ o singură mînă, un singur glas şi o singură inimă,/ un singur ochi/ şi un singur creier/ care îşi va întinde toate braţele sale,/ toate privirile şi toate gîndurile sale,/ ca un păianjen uriaş, pretutindeni./ Şi în afara lui/ nu va mai fi decît pacea eternă..."(Odată cu timpul şi apa, p.18).  După cum vedeţi, încet-încet, Danilov – ca orice spirit religios autentic, deci nu habotnic şi nici "sărac în duh" – alunecă, din cauza neliniştii, într-un soi de "blasfemie", imaginîndu-l pe Dumnezeu, ca Bergman într-unul din filmele sale, ca pe un păianjen uriaş.  Un pas mai încolo, şi, iată, pare să accepte ideea nietzscheană că Dumnezeu a murit: " Am murit cînd Dumnezeu/ nu se născuse încă/ şi m-am născut cînd Dumnezeu/ era deja mort!// Secolul XX era pe sfîrşite //Un dangăt tot mai funebru/vestea un nou început.// Alleluia!"(Secolul XX, p.133); nu pot să spun dacă urmînd  ordinea acestei "logici" sau pentru că e  parte din structura acestui poet -  cert este că, încă un pas în lateral, şi îngerul cu voce gravă  şi melancolică al lui Danilov, care iubeşte înaltul, puritatea, ceremonialul de tip antic, muzica divină etc.,  îl întîlneşte pe diavol sau măcar un drăcuşor - spiritul ludic -  şi se însoţeşte cu el; din nunta asta ciudată ia  naştere un fel de nichipercea gogolian, mucalit şi comediant cît încape, ironic şi fanfaron, cultivînd relativismul, schimbînd măşti după măşti, parodiind la nesfîrşit, înscenînd la nesfîrşit. De aici frecvenţa scenariilor de tip suprarealist, cel mai adesea, a tablourilor, a scenetelor chiar – toate extrem de "vizualizabile", graţie concreteţei lor; de aici cabotineriile, conştientizate însă: "Era în decembre,/cu baston, barbişon, papion şi cu pipă,/treceam seara agale, prin parcul cu nume COPOU.//- Pe cine imiţi tu, Nichita DANILOV,/ pe cine vrei să imiţi tu, Nichita DANILOV,/ croncăni corbul lui POE,/ horcăi corbul lui POE/, că te plimbi cu baston, barbişon şi pipă,/atît de agale, prin parcul COPOU..." (Din jurnalul unui cabotin, p.61).