Naţionalismul negociabil

Independenţa Republicii Moldova ne-a oferit până acum experienţe şi a generat sentimente dintre cele mai variate şi mai contradictorii, dar nu şi viaţa la care speram acum un deceniu, când acest stat devenea parte a noii realităţi geopolitice de după dispariţia Uniunii Sovietice. Problema este dacă, luând în considerare datele originare ale Basarabiei, "hăţişurile" istoriei sale mai mult sau mai puţin recente, putem spune că o prestaţie mai bună a factorului subiectiv – mă refer la faptele şi deciziile oamenilor – ar fi reuşit să schimbe destinul acestei foste regiuni colonizate de Moscova. Cred că tocmai în câmpul de interacţiune dintre libertatea umană (cu limitările-i inerente) şi condiţiile istorice "obiective" (produs, şi ele, al interacţiunii unor forţe pe scena istoriei) rezidă, cu siguranţă, răspunsul la întrebarea ce ne frământă. Din acest punct de vedere, realitatea basarabeană a expus mereu un grafic oscilant şi imprevizibil. Dacă nu am realizat mare lucru în materie de independenţă, democraţie, românism, reforme economice, integrare europeană etc., cel puţin ne‑am ales cu o importantă resursă de reflecţie pe marginea acestor eşecuri. Nefericirile postsovietice ale Basarabiei provin, incontestabil, din istoria ultimelor două sute de ani, se trag din momentul în care acest teritoriu a fost decupat din lumea românească şi forţat să intre pe o cale paralelă, "nefirească" de dezvoltare, am spune noi azi. Acest "derapaj basarabean" s-a dovedit un lung tunel din care, în pofida unor luminişuri pasagere, nu am reuşit să ieşim nici la hotarul dintre milenii, el constituind mai nou marca noastră de originalitate în raport cu întreaga Europă Centrală, fostă comunistă în ultima jumătate a secolului XX.

Am consemnat astfel, de la 1989 încoace, mai multe studii, sinteze, eseuri, ca să nu mai vorbesc de profuziunea intervenţiilor publicistice, care încearcă să aproximeze traseul fără noroc al provinciei noastre. Majoritatea aparţin unor autori români, de-o parte şi alta a Prutului, sau din diaspora. Demersul lor, atunci când nu s-a vrut discurs politic manifest, s-a remarcat printr-o atentă chestionare a faptelor şi o solidă întemeiere ştiinţifică. Ceea ce nu a scos totuşi aceste lucrări în afara suspiciunii de background interesat, propriu oricărui demers istoriografic vernacular, care se colorează inevitabil, politic şi ideologic, oricâte asigurări de sens contrar ar aduce autorii acestor contribuţii. La celălalt pol, stegarii "moldovenismului", încurajaţi de recrudescenţa politică a stângii neocomuniste în Republica Moldova, au produs în ultimii ani câteva opuri, totalmente inconsistente profesional şi deloc preocupate să salveze barem aparenţele unor lucrări academice, etalând fără complexe o virulentă poziţie antiromânească. S-a creat astfel o evidentă stare de necesitate, un spaţiu de graţie pentru o "a treia privire" asupra realităţilor moldoveneşti – o a treia privire ce nu înseamnă şi o "a treia cale"! – consacrând o abordare metodologic reguroasă şi moralmente neutră, capabilă să anuleze declicul acestei interminabile încăierări politico-ideologice în jurul identităţii naţionale a basarabenilor. Această perspectivă nu o putea furniza decât un cercetător din Occident, situat în afara conflictelor şi patimilor locale.

Charles King s-a dovedit exact omul potrivit pentru a plasa acest război identitar într-o lumină revelatoare şi conciliantă. Reputat cercetător, profesor la Universitatea Georgetown din Washington, dl King este titular al catedrei de Studii Româneşti, "Ion Raţiu", la School of Foreign Service and the Departmen of Government, precum şi expert în probleme postsovietice. A publicat numeroase studii şi articole în reviste de specialitate din Occident. Volumul pe care ni-l propune acum, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală (Chişinău, Editura Arc, 2001), reprezintă traducerea versiunii în limba engleză a studiului The Moldovans (Hoover Institution Press, Stanford University, California SUA, 2000). Studiul său calcă pe urmele altor contribuţii occidentale în jurul chestiunii Basarabiei, semnate de M.Bruchis, D.Deletant, D.L.Dreyer, Klaus Heitmann, W.P. Meurs ş.a. Însă, aşa cum menţionează istoricul Alexandru Zub în prefaţa la versiunea românească a volumului, Charles King a mers mult mai departe, coborând pe firul istoriei pentru a limpezi un contencios multisecular şi căutând limpeziri pentru momentul actual. Maleabilitatea identităţii naţionale la o populaţie de frontieră, cu un destin tragic, este tema ce-l pasionează pe istoricul american, întrucât Republica Moldova este singurul stat din Europa Centrală şi de Est în care nu există încă un consens general privind identitatea naţională. "Povestea Moldovei, spune Charles King, se concentrează mai ales în jurul relaţiei controversate dintre elitele politice şi masele populare pe care pretind că le reprezintă, dintre arhitecţii naţiunii şi naţiunile pe care ei pretind să le construiască. În trecut, era o prăpastie adâncă între aceste grupuri. Creatorii de cultură, fie ruşi, români sau sovietici, şi-au îndeplinit sarcina fără să ţină cont prea mult de practicile culturale existente sau de voinţa politică a populaţiilor spre care se orientau. "Poporul" era atât sursa, cât şi obiectul unor idei opuse despre naţiune." Aceasta este una dintre concluziile finale ale autorului, dar ea poate foarte bine servi şi ca preambul la comentariul pe care i-l consacrăm în cele ce urmează.

Trebuie spus din start că avem de a face cu o lucrare fundamentală, interdisciplinară, realizată cu maximă rigoare profesională, unicul studiu complet despre o naţionalitate probabil cea mai puţin cunoscută dintre cele existente în teritoriul fostei Uniuni Sovietice. "Nici un specialist occidental nu a reuşit să întreprindă cercetări de o asemenea amploare în istoria regiunii", ne avertizează profesorul Wayne S. Vucinich în Cuvântul înainte pe care îl semnează, iar explicaţiile metodologice şi mulţumirile pe care le adresează autorul mai multor persoane şi instituţii ce i-au înlesnit investigaţia, Glosarul de termeni specifici şi lunga Bibiliografie anexată la carte impun respect şi ne induc nouă, receptorilor, o seriozitate şi o atitudine de profesionişti, ce ar trebui să devină consubstanţială şi oamenilor de ştiinţă basarabeni.  

Volumul e dotat cu imagini şi hărţi foarte elocvente pentru variaţiile de destin politic ale Basarabiei: parte a Principatului Moldovei, gubernie ţaristă, provincie românească şi statul independent de azi, "pătat", la propriu şi la figurat, de prezenţa unor autonomii problematice. Modificările hărţii sugerează unui privitor neiniţiat – forţa imaginii! – tribulaţiile istorice ale românilor în general şi ale basarabenilor în particular. La fel de grăitoare sunt şi seturile de fotografii surprinzând aspecte felurite din istoria Basarabiei, de la primii întemeietori, până la glorioasa independenţă de azi. Materialul ilustrativ, asigurat de Tudor Iovu, este extrem de util pentru susţinerea şi întregirea ediţiei, mai puţin inspirată fiind coperta cărţii, scoţând în relief desenul în dauna titlului.

Ca şi alţi cercetători, King îşi întemeiază punctul de pornire pe truismul că o naţiune este construită, inventată, şi că la această operă îşi dă concursul un grup de aşa-zişi antreprenori culturali şi politici: istorici, educatori, scriitori, lingvişti, jurnalişti etc., "creatori ai naţiunii a căror sarcină e să omogenizeze practica culturală şi să creeze o cultură naţională unificată şi standardizată din multitudinea de legături perene şi primordiale cu clanul, casta sau structura comunitară (…). Dacă naţiunile sunt cu adevărat inventate, precizează autorul, atunci membrii oricărui grup uman pot fi determinaţi să îmbrăţişeze orice identitate etnică sau naţională şi, în acest caz, ar trebui aflate acele condiţii particulare care le permit elitelor politice, economice, culturale sau altui tip de elite să-i oblige să facă acest lucru". (p.2)

Înarmat cu aceste principii metodologice, Charles King urmăreşte evoluţia proiectului sovietic de creare a unei naţiuni moldoveneşti, distincte de cea română. În pofida politicii de deznaţionalizare, de înstrăinăre a basarabenilor de rădăcinile lor româneşti, prin crearea Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti în 1924, şi apoi a RSSM, perestroika de la sfârşitul anilor 1989 a consfinţit eşecul acestui proiect. Mişcarea de renaştere naţională a proclamat comuniunea de limbă, istorie şi cultură a moldovenilor cu românii de peste Prut. Cu toate acestea, majoritatea basarabenilor nu s-au grăbit să se unească cu România şi au dorit mai degrabă să-şi creeze un stat moldovenesc separat. Acest comportament contradictoriu alimentează stuporile multor observatori occidentali. Astfel, în Moldova post-sovietică, ca şi în perioada de dinainte, întrebarea "Cine sunt moldovenii?" continuă să-i preocupe şi pe politicieni, şi pe oamenii de cultură. Răspunsul nu e uşor de dat. "Politica identităţii, aici, la graniţele Europei, e mult mai complicată decât sunt dispuse să admită părţile implicate în dezbatere." (p.4) În Basarabia, mutabilitatea graniţelor culturale a fost însoţită de fluiditatea celor politice, spune autorul. "În timp ce mulţimile din Tallinn, Vilnius şi Riga şi alte capitale sovietice sărbătoreau renaşterea culturilor şi identităţilor indigene, la sfârşitul anilor ‘80, mulţimile din capitala Moldovei, Chişinău, păreau să facă exact opusul, respingând existenţa unei naţiuni moldoveneşti separate şi adoptând tricolorul, imnul naţional şi limba oficială a unei alte ţări, România. Naţionalismul moldovenesc s-a dovesit a fi o entitate destul de ciudată: un naţionalism care a reuşit să creeze un stat independent, dar care părea să nu reuşească să creeze o naţiune independentă." (p.3) Stranietăţile de care aminteşte autorul american dispar la o cercetare amănunţită a istoriei regiunii prutonistrene, care, oricâte analogii ar avea cu destinul ţărilor baltice, de exemplu, se deosebeşte fundamental de ele prin faptul că nu a fost niciodată un întreg, ci doar  parte a unei structuri naţionale sau inter-naţionale mai vaste, şi tocmai această particularitate în loc să-i uşureze alegerea, i-a complicat-o. De ce?… Eforturile lui Charles King încearcă să dezlege această necunoscută.

În prima jumătate a studiului său, autorul face un larg excurs în trecutul Basarabiei, încep`nd cu întemeierea Principatului Moldovei, la 1359, şi concentrându-se cu precădere asupra celor două secole de existenţă separată a Basarabiei, după anexarea ei de către Rusia în 1812. King formulează o serie de observaţii foarte intere­sante, cum ar fi, de pildă, aceea că regimul ţarist nu a pretins niciodată că moldovenii şi vecinii lor din Principatele Române formează naţiuni separate. "Aniversarea în 1912 a o sută de ani de la anexarea Basarabiei a fost însoţită de publicaţii şi demonstraţii speciale la Chişinău, dar uniunea continua să fie justificată, în mare parte, la fel ca în 1812, prin eliberarea creştinilor basarabeni de sub jugul otomoan şi recucerirea unui vechi pământ slav şi nu prin eliberarea unei naţiuni moldovene distincte." (p.26) În sine această remarcă este elocventă pentru modul în care s-a modificat în secolul XX argumentaţia rusească legată de Basarabia.

King studiază, util, curentele politice din gubernie, evoluţia presei naţionale şi dezvoltarea unui naţionalism local, moldovenesc, care viza emanciparea culturală a populaţiei autohtone, arătând pe larg contribuţia dascălilor din Transilvania şi din Vechiul Regat, cum a fost, de exemplu, Onisifor Ghibu; examinează cu aceeaşi luciditate şi acribie evenimentele ce au dus la proclamarea Republicii Democratice Moldove­neşti la 24 ianuarie 1918 (de remarcat coincidenţa cu ziua Unirii Principatelor de la 1859!) şi Declaraţia de Unire cu România, votată de Sfatul Ţării la 27 martie a aceluiaşi an. Opţiunile deputaţilor moldoveni s-au partajat în felul următor: 86 pentru, 3 contra, iar 49 (repre­zentanţii altor etnii), fie s-au abţinut, fie au decis să nu participe la votare. Aceeaşi treime de minoritari pe care o avem şi azi. "Declaraţia Sfatului Ţării enumera paisprezece privilegii speciale pe care Basarabia avea să le aibă în cadrul României Mari, printre care existenţa în continuare a unui corp legislativ liber ales, controlul asupra bugetelor locale şi asupra organelor adminsitrative, respectul pentru drepturile minorităţilor etnice, amnistia generală pentru delictele comise în timpul războiului şi, cel mai important, ducerea la bun sfârşit a redistribuirii pământului." (p.34) Ulterior la o parte din aceste revendicări, mai degrabă federaliste, s-a renunţat, însă poate că realizarea lor ar fi dus la o altă stabilitate a noului stat reunificat. Credem că o federaţie după model german, pentru România Mare, ar fi fost preferabilă, judecată după criterii de azi şi având în vedere dificultăţile actuale, dar era ea şi posibilă? Românii îşi vedeau pentru prima dată pământurile adunate la un loc, încât nevoia de omogenizare administrativă, dublată de conştiinţa pericolelor externe, a provizoratului existenţei româneşti, a împiedicat adoptarea unei formule mai laxe. În acelaşi timp, nu este cazul să ne inflamăm, să ne supărăm pe "dezvăluirile" lui Charles King, agăţându-ne de nişte clişee. Faptele trebuie cunoscute, pentru că abia în baza lor se poate construi un viitor acceptabil, iar proiectul românesc mi se pare în continuare deschis, adaptabil rigorilor momentului. Nu mai avem cum să reluăm trecutul, realităţile sunt altele, exigenţele lumii de azi s-au schimbat, au evoluat şi naţiunile şi concepţiile despre organizarea lor. Totodată, se cuvine să nu judecăm facil problemele istoriei de-acum un secol cu măsura prezentului, la adăpostul evoluţiei care ne-a înţelepţit, e drept, fără mare folos.

Moldova dintre Prut şi Nistru este singura achiziţie teritorială, a cărei poziţie în cadrul României Mari nu a fost niciodată asigurată printr-un tratat internaţional, contrasemnat de principalele puteri ale momentului, inclusiv de americani, spune King, fără a califica, fără a interpreta acest lucru, lăsând concluziile la discreţia cititorilor. El vorbeşte despre cruciada personală a celui mai mare diplomat român, Nicolae Titulescu, pentru legitimarea pe plan extern a recunoaşterii unirii Basarabiei cu România, despre decalajele economice şi culturale ale Basarabiei în raport cu celelalte provincii româneşti, despre suficienţa şi aroganţa administraţiei regale (incidente imprimate în memoria colectivă basarabeană). Regretabila miopie a Bucureştiului în materie de minorităţi a turnat apă la moara propagandei sovietice. King aduce numeroase dovezi ale activităţii diversioniste a bolşevicilor în Basarabia, şi sugerează propria atitudine prin mărturii ale unor călători străini în Basarabia interbelică: "Noua Românie ar trebui să demonstreze aici tot ce are mai bun… Până când administraţia română nu reuşeşte să îmbunătăţească vizibil viaţa provinciei, agitatorii de peste graniţă vor găsi întotdeauna teren favorabil pentru ideile comuniste." (citat din: Hamilton Fish Armstrong, The New Balkans, Londra, Harper and Brothers)

O altă problemă a constituit-o conservatorismul populaţiei moldoveneşti, care ceda greu în faţa inovaţiilor occidentalizante. Totuşi, observă Charles King, intensa propagandă culturală a dat rezultate: s-a îmbunătăţit calificarea dascălilor, a şcolilor, a crescut nivelul general de cultură în provincie. "Programele de educaţie publică şi cursurile de alfabetizare pentru adulţi, bazate pe vechile programe culturale finanţate de armata română în timpul războiului, au continuat în timpul perioadei interbelice. Combinaţia de scopuri strategice şi activitate culturală a rămas prioritară, pentru că dezvoltarea culturală servea atât la cimentarea poziţiei Basarabiei în cadrul României Mari, cât şi la contracararea ameninţării bolşevice de la est de Nistru". (p.46) Anumite decalaje culturale însă au rămas. Semnificativ, spune King, în 1930 Chişinăul se putea lăuda cu cinci cotidiene în limba rusă şi doar cu două săptămânale în limba română. Eterna problemă a insuficienţei presei româneşti în Basarabia! Politicianismul Bucureştiului a constituit o altă mare problemă, care nu numai că a întreţinut frustrările liderilor basarabeni, ci a şi surpat România Mare. Cred totuşi că dl King exagerează atunci când vorbeşte de aprehensiunile culturale ale basarabenilor faţă de "limba galicizată" a Bucureştiului. În cele din urmă limba literară română a evoluat şi în Basarabia, chiar după 50 de ani de putere sovietică, aşa cum notează cu subtilitate autorul însuşi. Dacă nu venea războiul şi ocupaţia sovietică, în mod cert, nu am mai fi avut azi probleme de identitate în Basarabia, iar incongruenţele politicii de omogenizare a regiunilor alipite ar fi fost, în mod cert, depăşite. Dificultăţile de adaptare ale basarabenilor în cadrul României Mari, remarcă Charles King, s-au datorat faptului că ei absentaseră de la procesul de formare a naţiunii române moderne în secolul XIX – un adevăr ce nu mai este contestat de nici un istoric serios.

Despre RASSM, apărută în 1924, King arată că aceasta era doar una din creaturile statale ale Moscovei care trebuiau să folosească logica eliberării naţionale pentru a despărţi regiunile de graniţă de statele burgheze cărora le aparţineau (nu alta e misiunea Transnistriei azi, după cum ne-a dezvăluit recent dl Selezniov!). Aceste entităţi politico-administrative artificiale "aveau rolul de a exercita presiuni asupra statelor vecine – Finlanda, România şi Mongolia – pentru ca acestea să cedeze părţi ale teritoriului lor sau chiar întregul lor teritoriu şi erau înfiinţate ca nişte capete de pod ale influenţei sovietice în nordul şi centrul Europei ca şi în întregul Orient Îndepărtat."  Sovieticii foloseau aşadar politica naţională şi de construire a naţiunii, pentru a contracara revendicările "naţiona­liş­ti­lor burghezi" din statele vecine cu propriile lor mijloace. Motivaţia pretenţiilor URSS-ului asupra Basarabiei a evoluat într-un mod spectaculos. La început sovieticii făceau apel la dreptul internaţional – argumentul iniţial era că la 1918 nu s-a făcut un plebiscit în Basarabia –, şi chiar aveau grijă ca poziţia lor să nu fie confundată cu pledoaria "drepturilor istorice" asupra Basarabiei, de care uzitase guvernul ţarist. Mai târziu, după înfiinţarea RASSM, arată King, bolşevicii părăsesc demersul "legalist" şi adoptă argumentaţia etno-naţională, dezvoltând ideea unui grup naţional în Basarabia diferit de cel românesc. Din acest moment, identitatea etno-naţională a basarabenilor devine obiect al propagandei sovietice. O schimbare care, în mod cert, a coincis cu o reorientare ideologică şi politică la scara întregii URSS: bolşevici preiau astfel "drepturile de moştenire" asupra imperiului ţarist, pe care îl distruseseră.

Politica culturală în RASSM va cunoaşte oscilaţii halucinante. Lexicul rudimentar ţărănesc luat ca bază pentru "limba moldovenească", reforme ale ortografiei, adoptarea alfabetului latin, în 1932, şi la fel de subita lui abandonare în 1938. Speculaţiile pe marginea diferenţelor dintre moldoveni şi români mergeau până la rasism: primii, în viziunea comisarilor de la Balta, aveau o "formă craniană mai alungită" faţă de românii care aveau "capete rotunde". Încercări de indigenizare a aparatului de partid din RASSM, apoi oprirea  "moldovenizării", care scădea influenţa Centrului. Moscova a realizat foarte repede că mai degrabă decât a contamina România de bolşevism, alfabetul latin îi apropie pe moldoveni de statul român şi de cultura română. De fapt, campania de reintroducere a alfabetului chirilic cuprinsese aproape întreaga Uniune Sovietică. Centrul dicta alfabetul, decidea identităţile naţionale şi strămutările de popoare. Elitele locale nu aveau nici un cuvânt de spus în aceste schimbări de politică culturală. Ele doar executau ordine şi plăteau ulterior pentru aplicarea lor: "Aproape toţi foştii primi-secretari ai organizaţiei de partid locale şi preşedinţii comitetului Central Executiv au fost arestaţi şi executaţi împreună cu toţi cei care au jucat un rol important în principalele organizaţii de planificare culturală. Orice urmă a existenţei lor a fost ştearsă." (p.87), În comparaţie cu RASSM – un teritoriu al arbitrarului şi al crimei politice organizate – Basarabia "ocupată de boierii români" era, realmente, un stat de drept!

Spaţiul nu-mi permite să stărui asupra altor concluzii ale lui Charles King. Semnalez în treacăt scrupulozitatea cu care el demontează minciunile sovietice referitoare la compoziţia etnică a Basarabiei, conţinute în ultimatumul din 26 iunie 1940, calvarul deportărilor staliniste, dar şi tragedia celor 123 000 de evrei din lagărele din Transnistria, aflaţi pe conştiinţa regimului antonescian. În acelaşi timp, King desparte interesul naţional de atrocităţile antisemite: "dacă Antonescu ar fi urmat sfatul oamenilor politici români, soarta României după război ar fi putut fi alta poate. Continuându-şi drumul dincolo de graniţele Basarabiei, România a devenit de facto putere agresoare, urmărind scopurile războinice ale Germaniei împotriva Uniunii Sovietice şi nu doar recucerirea teritoriului furat de sovietici." (p.94)

RSS Moldovenească are parte de o minuţioasă… autopsie sub exigentul bisturiu al lui Charles King. Cercetătorul american demonstrează, cu cifre elocvente, perisabilitatea sentimentului naţional la moldoveni. RSSM fusese una din cele mai loiale şi mai sovietizate republici înainte de 1989. Azi, Republica Moldova este unul din statele totalmente căzute în sfera de influenţă politică şi economică rusească. Cele mai multe căsătorii mixte printre naţionalităţile neslave: 16,5%  (înainte de recensământul din 1970). Cei mai proşti, mai trândavi şi mai corupţi comunişti din imperiu. De ce-ar arăta altfel elita politică basarabeană după 1991? Moldovenii înregistrau cea mai mare rată a mortalităţii infantile în vestul URSS şi cel mai mic număr de cadre cu studii superioare la mia de locuitori, stând alături de republicile din Asia Mijlocie, cu care se asemănau şi la rubrica "cei mai puţini ruşi vorbitori ai limbii naţionalităţii titulare". Pe de altă parte, King constată, tot pe bază de cifre, creşterea populaţiei moldoveneşti la oraşe în deceniile ulterioare, ceea ce îmi evocă omogenizarea şi românizarea progresivă a României postbelice, de care amintea Lucian Boia, în chip similar, deşi proporţiile între cele două afluxuri umane, de o parte şi alta a Prutului, erau şi rămân departe de a fi comparabile.

Analistul american semnalează un paradox al realităţilor basarabene postbelice: "românizarea tacită a intelectualilor moldoveni". Este o concluzie pe care nu am mai întâlnit-o în alte studii. "Responsabilii culturali moldoveni vor deplânge mai târziu rusificarea moldovenilor sub sovietici, dar anii puterii sovietice reprezentaseră, de fapt, o tendinţă cu totul diferită: acceptarea tacită a limbii române literare (chiar dacă în alfabet chirilic) ca normă lingvistică pentru RSSM şi, prin extensie, rom`nizarea gradată a vieţii intelectuale moldoveneşti."(p.109) Avea loc un proces inevitabil de substituire a vechilor cadre transnistrene, cu specialişti basarabeni în ştiinţele umaniste. Astfel, critica pe care trebuiau să o aducă "falsificatorilor burghezi" ai istoriei poporului moldovenesc le-a oferit posibilitatea tinerilor cercetători să cunoască literatura străină referitoare la Basarabia şi Moldova Sovietică, i-a familiarizat cu metodologia occidentală în domeniu, ceea ce avea un efect dezastruos asupra convingerilor lor "sovietice". "Românizarea tacită", de care vorbeşte autorul, nu a însemnat totuşi abandonarea proiectului de edificare a naţiunii moldoveneşti. Şcoala pregătea "cetăţeni sovietici moldoveni", istoricii erau chemaţi de partid să justifice ştiinţific diferenţele dintre români şi moldoveni, se scriau de zor monografii, poeme, se turnau filme ce ridicau în slăvi "eliberările" din 1812, 1940, 1944, relaţiile privilegiate cu ruşii şi ucrainenii. Aceste sechele explică parţialitatea victoriilor culturale obţinute în anii perestroikăi gorbacioviste. În ultimii 3-4 ani, o dată cu explozia mediilor de informare electronice, în Republica Moldova rusificarea s-a înteţit – detaliu pe care King nu-l ia în consideraţie. Azi, vezi multe anunţuri în Chişinău care pretind doritorilor să obţină o slujbă în sectorul particular doar cunoaşterea limbii ruse, dovadă că cei care creează locuri de muncă, adică desfăşoară afaceri de succes în RM, sunt firmele ruseşti, nu autohtone. Iată efectul pervers al independenţei moldoveneşti de după 1991. Pentru salvgardarea identităţii naţionale în Basarabia, unde nu există o tradiţie a statalităţii, reunirea cu România, se pare, nu are alternativă. Analiza "la firul ierbii", pe care o întreprinde Charles King în acest capitol al cărţii sale, inclusiv problema Basarabiei în România comunistă, ne arată că avem de recuperat, învingându-ne greaţa, toţi cei 50 de ani de regim sovietic în Moldova, ca material de studiu ("greaţa", repulsia firească pe care o resimţim într‑un atare exerciţiu de rememorare a trecutului nostru recent nu este deloc recomandabilă ca atitudine metodologică), pentru a înţelege ce s-a întâmplat exact cu noi, basarabenii, în această perioadă, şi a găsi soluţiile ce se impun.

Charles King consacră cealaltă jumătate a studiului său, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, anilor de perestroika şi independenţei post’91. Aici îl ajută o grămadă de surse disponibile şi "depoziţiile" unor oameni vii, martori şi actori implicaţi în acele evenimente, mulţi din ei activi în continuare. Recunoaştem din nou că diagnosticul său nu dă greş. "Succesul mişcării naţionale de la sfârşitul anilor 1980 se baza mai puţin pe puterea de mobilizare a unei identităţi adevărate şi eterne şi mai mult pe folosirea politică a problemelor culturale de către grupuri sociale cheie din republică." (p.125) Cu alte cuvinte, identitatea naţională nu a fost un scop, cum am crezut, ci un mijloc folosit în aburcarea noii elite politice, emanate în urma colapsului URSS-ist. Care elită a cârmit-o iarăşi spre Est, de îndată ce şi-a asigurat supremaţia. Pentru că la Est, nu la Vest, se află interesele sale politice şi economice, şi tot în această direcţie o cheamă educaţia şi deprinderile dobândite în epoca sovietică. Nu s-a întâmplat, cum spune o butadă populară, "la vremuri noi, oameni noi", în Moldova proverbul a fost răsturnat: "la vremuri noi, tot noi".

 "Mai mult decât în oricare altă republică sovietică din acea perioadă, limba era un element central al mişcării naţionale", observă pe bună dreptate King, şi adaugă că ceea ce păruse o vastă mişcare de redeşteptare naţională ascundea o coaliţie politică de interese ascunse, unind pentru o vreme grupuri sociale distincte, dar care s-a dovedit extrem de fragilă atunci când scopurile lor diferite au ieşit la iveală după 1989. Pentru noii şefi basarabeni, Snegur, Sangheli, Ţâu ş.a., problema limbii a constituit o armă puternică împotriva vechii elite de partid şi de stat, originare din Transnistria. În acelaşi timp, "de n-ar fi existat ascensiunea cercetătorilor pro-români, care susţinuseră multă vreme în mod voalat renaşterea culturii moldoveneşti locale (citeşte româneşti), mişcarea pentru reformă ar fi arătat altfel şi nu ca o mişcare naţională. (…) Perspectiva de a obţine statut oficial pentru limba moldovenească, favorizând astfel aptitudinile lingvistice pe care moldovenii veniţi la oraş le păstraseră după migraţia lor de la sate, reprezenta promisiunea unui avantaj competitiv asupra ruşilor de la oraşe şi asupra altor grupuri etnice." (pp.145-146) King subliniază marea greşeală strategică a liderilor Frontului Popular, care au considerat marele val de demonstraţii publice din 1988 şi 1989 o dovadă a redeşteptării naţionale panromâneşti, şi în consecinţă, şi-au radicalizat revendicările militând pentru unirea imediată cu România, fapt ce a dus la destrămarea coaliţiei multietnice şi, ulterior, la divergenţe între figurile exponenţiale ale Frontului, radicalii şi moderaţii. O epocă tulbure, contradictorie: "poduri de flori" la Prut şi semnarea tratatului de bună vecinătate şi cooperare între România şi URSS, în aprilie 1990. O Declaraţie de independenţă, pe 27 august ’91 amestecând referiri autarhice la Principatul Moldovei cu nevoia lichidării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov – notă ce părea să indice, din contra, dorinţa de reunire cu România. Caracterul compozit al documentului reflectă atât urgenţa sub imperiul căreia fusese redactat, cât şi ambiguitatea opţională care domnea la vârful noii conduceri moldovene. Ulterior, "problema însăşi care reuşise să unească aceste grupări diferite pentru o scurtă perioadă, în amurgul socialismului sovietic – identitatea moldovenească – a devenit una din principalele subiecte litigioase din Moldova independentă." (p.146) Pe aici trece principala linie de demarcaţie în societatea basarabeană, cauza blocării noastre penibile între Est şi Vest.

Alte rupturi, la fel de importante, au intervenit în relaţiile cu minorităţile. Examinând îndeaproape conflictul transnistrean, King decelează cu exactitate cauzele separatismului: "Deşi revolta din Transnistria a fost în general prezentată ca o revoltă a slavilor împotriva politicilor naţuionaliste ale Chişinăului, adevărata sursă a violenţelor după 1990 s-a aflat la nivelul elitelor politice. Legile limbii şi ridicarea unei noi generaţii de politicieni basarabeni ameninţa poziţia transnistrenilor în cadrul ierarhiei politice şi sociale. Reacţia la mişcarea naţională nu era o revoltă a minorităţilor, ci o revoltă a unei elite înlăturate de la putere împotriva celor care îi ameninţau puterea." (p.191)  King prezintă cronica evenimentelor şi implicarea clară a Armatei a 14-a ruse de partea separatiştilor. Desfăşurarea ostilităţilor seamănă cu masacrarea unor inocenţi, de aceea naşte spontan întrebarea: unde era Occidentul? De ce n-a intervenit, barem diplomatic, dacă ştia ce se întâmplă? Moldova era deja stat independent, însă Moscova controla atât de bine situaţia, încât conducerii de la Chişinău nici nu i-a trecut prin minte să ceară asistenţă Statelor Unite sau comunităţii internaţionale. (De altfel, autorul nu explică absenţa factorului occidental în economia destinului postsovietic al Basarabiei. Este una din puţinele deficienţe ale studiului său.) Nimeni nu a avut vreun motiv, cu adevărat puternic, să rezolve conflictul transnistrean. De ce? Simplu: "Transnistria nu era un caz de conflict ajuns într-un punct mort, ci un exemplu clar de victorie militară. Cu ajutorul ruşilor, transnistrenii câştigaseră războiul împotriva moldovenilor în 1992. Învingătorii nu aveau astfel nici un motiv să negocieze cu învinşii, chiar dacă noul lor stat nu avea un loc la Naţiunile Unite sau alte semne ale recunoaşterii internaţionale." (p.210).

Cartea lui Charles King – o adevărată Istorie critică a Basarabiei - merită un comentariu mult mai detaliat. Îmi propun să-l fac într-un viitor volum de eseuri. Deocamdată, mă opresc aici. Importanţa investigaţiilor lui Charles King se vede şi din graba cu care actuala guvernare de la Chişinău a încercat să speculeze concluziile savantului de la Washington, publicând în presa pe care o controlează lungi comentarii, ai căror autori, operând cu citate rupte din context, încearcă să extragă confirmări ilustre pentru tezele lor pitice. Pentru a înlătura orice dubiu, precizez următoarele. Nu ne-ar deranja sentimentul specific de identitate regională a basarabenilor. Din acest punct de vedere, "specificitatea" lor seamănă cu identitatea bavareză în raport cu cea "standard"-germană. La noi însă regionalismul moldovenesc constituie un trend idelogic, serveşte interesele Rusiei, cu alte cuvinte este "impur", manipulat, teleghidat, şi tinde să perpetueze exact situaţia pe care cercetătorul american consideră a fi problema esenţială a Basarabiei: "prăpastia dintre ceea ce doresc oamenii şi diferitele planuri pentru educaţia lor". Studiul lui Charles King este imparţial şi extrem de fundamentat ştiinţific. Tocmai credibilitatea argumentelor sale, spiritul critic diseminat în mod egal în toate direcţiile, oferă identităţii româneşti dintre Prut şi Nistru, un preţios contrafort, aşezându-i totodată în faţă exigenţele convieţuirii cu Celălalt. Acest naţionalism negociabil, după expresia autorului, bazat pe democraţie şi valori europene, va permite crearea unui proiect de existenţă cât mai apropiat de idealurile basarabenilor, indiferent de felul cum se definesc aceştia, români sau moldoveni.

1