Republica Moldova: o absurditate? Un miracol? Un rău necesar? R.M. - pentru cine?

Aşa s-a brodit viaţa mea că, de cum mi-am făcut intrarea în lume, vreau să zic, atunci când începu existenţa mea conştientă, şi asta se întâmpla cam pe la cincisprezece-şaisprezece ani, a născut în mine o puternică aversiune faţă de ceea ce se numeşte stat. Mai concret: statul reprezentat prin instrumentele sale, în primul rând, cele represive, adică funcţionarii publici, şefii de toate rangurile, armata, poliţia secretă, activiştii etc. Sentiment care, o dată cu anii, a evoluat în profunzime şi a devenit o adevărată ură, o ură organică...

O fi o consecinţă a biografiei mele sau, poate, o răbufnire ancestrală - toate pe lumea asta s-au clădit pe sângele şi oasele ţărănimii, din care răsăream. Dintr-o pornire absolut inconştientă la începutul ei, mai apoi, cu anii şi cu experienţa luptei pentru existenţă, dură, necruţătoare, din multele cărţi citite, am ajuns să descopăr şi să cunosc două adevăruri fundamentale. Primul: statul este marea descoperire a umanităţii, care o ajută să se organizeze spre a exista în istorie, el asigurând unor comunităţi de oameni (populaţii, popoare, naţiuni) să-şi pună la punct viaţa etc. Cel de-al doilea adevăr este dezolant, crud: statul este un ce (organism, fenomen social, structură convenţională) îndreptat împotriva omului luat ca individ, ca personalitate, ca imagine a divinităţii, pentru că statul îi limitează libertatea, îi impune obligaţiuni şi tot felul de restricţii, cerându-i să se sacrifice pentru el.

Or, în orice comunitate, indivizii se împart în două categorii: una, cea mai numeroasă, de inşi care nu sunt ai statului, şi alta, mai restrânsă, de ipochimeni, care sunt profitori ai acestui stat, adică cei ce stau deasupra, pe umerii primilor... Dar ceea ce a ajuns până la cunoştinţa şi înţelegerea mea, şi asta s-a produs la o vârstă înaintată, este aspectul/prerogativa/puterea secretă pe care o exercită statul asupra supuşilor săi: aceea de a-i manipula prin forţa sa magică, hrănindu-i cu tot felul de speranţe de cele mai multe ori fără acoperire şi bază reală; într-un cuvânt, a-i duce pe cetăţenii săi cu zăhărelul, cu  minciuna. De a le sugera/băga pe gât iluzii şi speranţe deşarte, şi asta cu un singur scop: pentru a-şi asigura propria existenţă. Or, nimic mai presus decât "interesul public". Adică, cel al unei mici minorităţi, ca să recurgem la o tautologie...

Veţi replica, precum că există state drepte cu cetăţenii lor, state prospere, state democratice, state care au grijă de cetăţenii lor etc., nu numai unele ca acela la care mă refer eu în aceste reflecţii ale mele. Vă voi răspunde, că toate, absolut toate au la baza dreptăţii şi prosperităţii lor crime şi sânge, teritorii acaparate de la alte neamuri şi seminţii, popoare exterminate şi bunuri străine răşluite. Orice prosperitate s-a clădit pe jaf, pe mizeria şi nenorocirile altora. Recapitulaţi istoria imperiilor şi a naţiunilor celor mai bogate de astăzi... Excepţiile confirmă regula!

Să coborâm acum la realităţile noastre. Ziceam: R.M. (Republica Moldova) - o absurditate? Într-adevăr, cum să fondezi la sfârşit de secol XX un nou stat în baza unei foste colonii a unui imperiu, care nu a fost decât opera unuia din cei mai  odioşi tirani din istoria umanităţii? Şi asta pe un teritoriu şi dintr-o frântură de populaţie/ naţiune care îşi are, chiar aici, alături, statul ei, statul român! La baza oricărei naşteri se află un delict (Goethe) şi R.M. nu face excepţie. Din contra, este o mostră dintre cele mai elocvente. Nu citiţi în monograma R.M. şi numele celor doi semnatari ai protocoalelor adiţionale secrete la înţelegerea dintre U.R.S.S. şi Germania în problema Basarabiei? Dacă mergem şi mai în adânc şi aducem pe tapet în argumentaţia noastră nu doar delictul istoric care a fost R.S.S.M., ci şi pe cel al R.A.S.S.M., care a servit drept "trambulină a creării" primei, vom vedea că această formaţiune statală (o, nomina odiosa !), vie şi astăzi, a fost desigur "creată" de acelaşi Imperiu Roşu, dar având ca executori nu pe altcineva decât pe emigranţii, ce-i drept comunişti, dar români din regat şi Basarabia. Adevărat, declaraţi ulterior naţionalişti şi exterminaţi, dar asta după ce diversiunea a fost realizată.

Acum să privim fenomenul din alt unghi de vedere. Se strigă: separatism!  separatism! Asta la  adresa celor care şi-au proclamat unilateral statalitatea  lor în răsăritul R.M. Dar dacă te uiţi la R.M. însăşi,  oare nu este şi ea un fenomen clasic de separatism în raport cu Patria ei, România? Atâtea lucruri, momente şi încurcături se adună în această chestiune, încât vrând să pătrunzi şi să înţelegi faptul apariţiei acestui stat pe harta lumii, îţi dai seama că nu ai de a face decât cu cea mai mare absurditate... Ei bine, secolul XX cunoaşte mai multe cazuri când pe ruinele fostelor imperii au luat naştere noi state şi în Africa şi în Asia. Da, dar R.M. este singura care îşi reclamă originea de la foştii colonizatori.

Două momente memorabile: când se vântura în primul parlament ideea (entuziast/iluzorie) a suveranităţii, apoi şi cea a independenţei, eu, ca unul care făceam parte din acel for (vai, ce mult regret că m-am lăsat antrenat!), am spus următoarea temere/convingere faţă de un mare activist şi patriot naţional, deputat în actualul legislativ: "Basarabia nu poate exista ca stat: poate fi doar o provincie românească sau o gubernie rusească". Şi doi: când adevăraţii fii ai acestui pământ au cerut ca numerotarea sesiunilor parlamentare în nou creata  R.M. să fie luată de la I, adică de la Declaraţia de Independenţă, iar nu să continue şirul de sesiuni ale defunctului Soviet Suprem sovietic (iar cifra era de-a dreptul simbolică: cea de-a 13-a, total ghinionistă!), atunci porta voce a fostului imperiu, ideologul statalităţii R.S.S.M., Lazarev, a replicat doct/cinic: "Noi, istoricii, ştim prea bine că... etc." Adică, în subtext: de nu vă făcea Stalin stat sovietic, nu aveaţi acum R.M. suverană şi independentă. Nu e asta o altă absurditate?

Un lucru trebuie, totuşi, consemnat: includerea, graţie preşedintelui de atunci a acestui aşa-zis stat care nu împlinise nici patru luni în noua Comunitate, proiectată ca succesoare de drept a fostei U.R.R.S., - în C.S.I. În actul de la Alma Ata din decembrie 1991 stă pentru istorie semnătura sa, foarte răspicat ortografiată. Ei, şi? veţi zice, dar acel C.S.I. s-a dovedit a fi nu mai mult decât o ficţiune. Da, dar de ce atunci, văzând că primul parlament nu ratifică acea cu de la sine putere făcută semnătură, după câteva încercări eşuate reacţiunea comunistă, sub masca personificată a agrarienilor de atunci, a procedat la dizolvarea forţată şi înainte de termen a acelui parlament? Tocmai pentru a se ratifica de urgenţă ruşinoasa semnătură prezidenţială. A venit un nou speaker, ajuns ulterior preşedinte, care în primele luni ale aflării sale în noua funcţie a făcut o faptă de o atât de mare absurditate, cum nu s-a mai pomenit în istorie: în mod pompieristic semnătura de aderare la C.S.I. a fost "ratificată" de aşa-zisul prezidiu al parlamentului, un organ de buzunar, şi abia după dizolvarea primului legislativ şi alegerea celui de-al doilea - agraro-comunist, a fost supus procedurii, hai să-i zicem, legale, deşi semnătura fusese pusă ilegal de la bun început! Nu sunt aceste fapte şi atâtea altele mai mult decât absurde? Şi toate stau la baza naşterii/apariţiei pe mapamond a R.M. (Republica Moldova).

Când am scris: R.M. - un miracol? nu m-am gândit la apariţia acestui nou  stat, ci... la evidentul şi nedezminţitul fapt că acesta, câine-câineşte, există. Deşi, trebuie să recunoaştem, e o existenţă mai mult decât stranie. Dar altfel nici nu putea fi! O absurditate să fi devenit normalitate? Ar fi însemnat să fim martorii unui fenomen cu adevărat miraculos! Iată că această mai mult decât stranie existenţă durează de... zece ani. Chiar dacă pentru istorie nu e decât un infim segment de timp, dar totuşi! Chiar dacă totul se duce rostogol la vale, pârâie din toate încheieturile, se destramă şi putrezeşte, dar - există! Mai mult decât atât, acest stat caută să salveze unele aparenţe, să facă şi el figuraţie pe arena internaţională, deşi nu prea reuşeşte, pentru că nici nu are cum. Spune-i toate astea unui funcţionar de stat, mai mare sau mai mic - nu contează, contează faptul că e ataşat la buget, că are acces la treuca statului, şi el îţi va sări în cap, acuzându-te de antipatriotism, de anti... etc.

Nu aş avea să reproşez ceva cuiva: nici statului care se cheamă R.M., nici servitorilor lui, de la Preşedinţie, Guvern, coborând aşa în jos, dacă treburile în acest aşa-zis stat ar merge cât de cât. Dar nu merg!!! Totul dă  înapoi "ca racul", vorba poetului. De ce se întâmplă aşa? Pentru  că nu statul ca formă de organizare şi convieţuire a unei populaţii decide, ci însăşi  firea acestei populaţii, comportamentul şi voinţa clasei politice, a primilor conducători. Iar aceştia, având de-a face cu o gloată demoralizată, abia ieşită din infernul sistemului totalitar care a lipsit-o de conştiinţă naţională şi istorică, ei înşişi, conducătorii acestui stat, fiind produsul acelui sistem, au gestionat în aceşti zece ani treburile publice nu în interesul bietei populaţii, ci conform intereselor şi directivelor fostului şi actualului centru imperial. Veţi replica precum că toate acestea sunt vorbe arhiştiute şi răzrăsuflate. Da, sunt arhiştiute. Nu se cunosc însă unele "luări de poziţie" ale foştilor şi actualilor înalţi diriguitori, care s-au cristalizat în celebra expresie: "Mielul blând suge la două oi". Adică: şi cu Occidentul-România şi cu Răsăritul-Rusia. Ceea ce vădeşte firea versatil-duplicitară a înalţilor dregători, care au intuit perfect psihologia "gloatei" şi au folosit-o în propriile interese. Şi mielul a supt: un an, cinci, zece... Dar după un an de obicei vine înţărcatul! La noi vârsta infantilităţii, pardon, a prunciei s-a lungit până la zece. Şi, după cum se vede, se va întinde până la bătrâneţe (ha-ha! sugaci cu barbă!).

Acum să ne întoarcem şi să vedem pe ce au contat cei care au fondat statul R.M.? Câte tone de aur avea el în vistierie? Prin ce avea el să se încadreze în competiţia internaţională: produse, mărfuri, tehnologii - ca să reziste concurenţei dure de astăzi? Veţi replica: de unde aur? De unde tehnologii? Avem un sol bogat, avem... Ce mai avem? Vinuri, tutun?... Cam puţin. Iarăşi veţi replica: există state care nu dispun de resurse naturale şi, totuşi, prosperă. Da, există, dar acelea nu au avut şi nu au drept diriguitori persoane care în faţa opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor organismelor financiare europene declară că trudesc pentru democraţie şi reforme, dar în fapt lucrează pentru aducerea năucitei de sărăcitei populaţii îndărăt în ţarcul din care a încercat acum zece ani să iasă. Halal de aşa conducători! Preşedintele I a băgat R.M. în C.S.I., Preşedintele II a reabilitat Partidul Comunist, a ratificat semnătura predecesorului său, a anulat Legile privind limba de stat, a..., a..., ş.a.m.d. Despre guverne şi parlamente nici nu mai amintim. Parlamentele II şi III şi guvernele de la '92 încoace nu cu altceva s-au ocupat decât cu deturnarea de la linia pe care porniră primele două executive şi de distrugerea/anularea a ceea ce reuşiră sau porniră întru binele şi pentru interesul acestui stat...

Ziceam: un rău necesar. Mai corect ar fi fost: un rău inevitabil. O condiţie/soluţie sine qua non. În momentul destrămării imperiului răului, eveniment pe cât de epocal, pe atât de neprevăzut/surprinzător, cele mai curate şi fierbinţi inimi de patrioţi din parlament au realizat că este momentul de a repara marea nedreptate istorică ce i s-a făcut Basarabiei, dar nici clasa politică, aproape inexistentă la acea oră (am în vedere o clasă politică animată de idealuri naţionale), nici marea masă a populaţiei nu era gata pentru un asemenea act. Şi conducerea de la Bucureşti, în acel moment, tot într-acolo, spre răsărit se orienta. Momentul a fost ratat, consecinţele se văd clar astăzi. Le trăim pe propria piele de servi şi de... laşi cu experienţă de secole. Încât îţi vine să strigi cu tot năduful: aşa ne (vă) trebuie! Întrebat de deputaţii unionişti din Parlamentul I: de ce aţi pus semnătura sub actul formării C.S.I.? Preşedintele I răspundea: "Am văzut că iscălesc ceilalţi şi am iscălit şi eu"... Sau: "De ce nu aţi pledat cu toată puterea de care dispuneaţi pentru revenirea Basarabiei la Patria-Mamă?", Preşedintele I formula următorul răspuns: "Un fiu dacă a crescut mare şi s-a însurat, îşi face casa lui alături de cea a părinţilor săi"... Dumnealui era, bineînţeles, însurat la acea oră - cu cine, îl priveşte. Dar de ce să implice în acţiunile sale milioane de suflete şi să le trimită pe o cale care se vede clar şi o vede şi Domnia sa că a fost una absurdă - calea mizeriei şi înjosirii umane. De bună seamă, nu au fost destule zecile şi sutele de mii de oameni deportaţi în Siberia, exterminaţi şi aruncaţi în gropi comune fără cruce la cap, nu au fost destule sutele de mii de bărbaţi şi flăcăi băgaţi în focul războiului ca să piară ca oile la Kцnigsbergul pe care îl stăpâneşte pe nedrept Rusia astăzi, nu au fost destule sutele de mii de morţi în foametea organizată de regimul totalitar stalinist - astăzi zecile şi sutele de mii de oameni duc o existenţă de mizerie acasă, iar alte zeci şi sute de mii de disperaţi pleacă fără nici o siguranţă şi apărare în ţări din Răsărit şi Occident ca să câştige la negru un ban să-şi poată creşte copiii şi să lege cumva tei de curmei în viaţa asta de câine bătut la propria casă... Cu ce se pot lăuda marii diriguitori ai RîMî suverane şi independente, stat pe care l‑au constituit pentru ei şi odraslele lor - şi cei de ieri, şi cei de astăzi... Cum vor da seama în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei, căci vine ea şi ziua Judecăţii...

În fine: R.M. - pentru cine? Pentru oricine, numai nu pentru cei mulţi, şi, în primul rând, pentru aşa-zisa "naţiune titulară". Aceasta e prezentă doar în denumirea noului stat, care, de la chiar începuturile apariţiei sale, a fost acaparat, încet, metodic de forţele mai  mult sau mai puţin obscure, atât din structurile defunctului regim şi imperiu, cât şi de caracatiţa mafiei internaţionale. Aşa încât îţi vine să tragi concluzia că dacă nu ar avea nevoie acele forţe obscure de acest  stat în care legile sunt atâtea câte sunt şi pot fi de zeci şi sute de ori mai multe şi toate arhidemocratice, dar care nu funcţionează, din contra, sunt în momentul "necesar" modificate conform intereselor acelor forţe, acest aşa-zis stat care este R.M. demult ar fi sucombat.

Cât despre românii basarabeni ca naţiune titulară, ei abia dacă sunt toleraţi de respectivele minorităţi naţionale, care de facto ele sunt adevăraţii stăpâni ai noului stat. Se întreba un autor participant la această dezbatere tragic dureroasă: dar până când? Cât va dura starea asta idioată? Dumnezeu unul ştie. Poate o generaţie, ceea ce înseamnă  astăzi vreo treizeci, patruzeci de ani, din care să ne mângâiem cu gândul că zece au şi trecut deja. Sau, poate, mai puţin. Oricum, până nu dispare din psihologia electoratului sindromul mielului sugând la două oi, din care se trage şi cel al lui Vasile Porojan ţiganul. Până când se vor îmbuiba definitiv aleşii poporului şi odraslele lor, sau vor fi măturaţi, toţi împreună, la groapa de gunoi a istoriei. Până nu-şi vor da seama cei de sus că se pot menţine acolo doar graţie punerii pe picioare a producţiei în toate ramurile economiei naţionale, aşa încât statul R.M. să existe din propria sudoare şi muncă şi să vină pe piaţa internaţională cu produsele muncii sale, nu să cerşească pomeni ca să supravieţuiască de astăzi pe mâine. Până atunci nu se va schimba nimic spre bine. Asta: în cel mai bun caz...

Dar e posibilă şi o altă variantă: să rămânem pentru eternitate în starea în care ne aflăm, pentru că pe cine îl  doare în cot de nevoile şi sărăcia noastră? La urma urmei, nu toţi o duc rău. S‑au format categorii de cetăţeni ai R.M. care o duc foarte bine. Ba chiar f.f.f. bine. În primul rând, foştii, actualii şi viitorii ei diriguitori. Neavând tone de aur, aceştia au vândut, vând şi vor vinde teritorii, adică pământul ce aparţine neamului românesc luat în ansamblu. Ei întemeiază state în stat şi autonomii aberante. La fel cum altădată R.A.S.S.M., aşa şi R.S.S.M. şi, recent R.M. a fost constituită în cu totul alte scopuri decât cele declarate oficial. Prima ca trambulină pentru a doua, a doua ca un cap de pod împotriva României, aceasta din urmă neavând altă destinaţie decât să servească de coridor al puterii din răsărit către Balcanii etern jinduiţi. Nu a spus cam în glumă, cam în serios primul Preşedintele  Rusiei despre Preşedintele I al R.M. că acesta nu doar Moldova (recte: R.M.), dar şi România are să i-o aducă pe tavă...

Poftele celor mari sunt nemăsurate! Iată că ambele aceste personaje au şi devenit  istorie. Între timp România se desprinde de centrul de influenţă din răsărit, o parte din cetăţenii R.M. devin (redevin) cetăţeni ai României (chinurile celor zece ani i‑au trezit, în fine!), iar morile Domnului macină.