O după-amiază ca oricare alta? România, 2001

"După-amiaza unui torţionar", regia: Lucian Pintilie

Cu: Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ioana Macarie, Coca Bloos, Dorina Chiriac

Vedem pe murii barăcii, în care locuieşte Franţ Ţandără, la finalul filmului-talk-show, După-amiaza unui torţionar, un grafitti ce reprezintă imaginea unui uriaş falus erect. Cultura hip-hop a pătruns pînă şi pe cîmpurile din preajma oraşului Giurgiu (regiune cu preocupări preponderent ancestrale, grădinăreşti). Dar nu oricum, ci ca o reacţie a "României profunde" la ideea de căinţă. Imaginea penisului semeţ, arătată aşa ostentativ, vrea să ne spună că orice dialog este inutil, şi că insistenţa asupra acestui subiect va fi amendată. Drastic. Grupul de suporteri, adus de Ticuţu lîngă baraca tatălui său, exact cînd acesta îşi concentrează puterile pentru anunţata spovedanie publică, exact asta vrea să spună (de fapt, o spune scandînd): "Afară, afară, cu javrele din ţară"...

"Mărturisitorul" Franţ Ţandără este privit de cei din jurul său ca un trădător, ca cineva care-şi denunţă şi îşi defăimează propria ţară, îi dezgroapă cu neruşinare trecutul.

Filmul După-amiaza unui torţionar (la baza scenariului scris de Lucian Pintilie stă textul-document al Doinei Jela, Drumul Damascului, publicat la Editura Humanitas, carte ce are deja, în doi ani, două ediţii) evocă mai ales un personaj invizibil (tot mai puţin prezent în România amnezică, actuală): Memoria. Ea este învestită cel mai adesea cu un rol de paiaţă, bufon, irod. Din chiar debutul întîlnirii dintre Profesor, Ziaristă şi Torţionar vedem o scenă de teatru popular (fotografiată; aici fotografia funcţionează ca o fereastră spre trecut). "E de irozi...", ne lămureşte Ţandără. Pe vechea fotografie distingem un grup de copii mascaţi, ridicoli şi serioşi deopotrivă. Ce urmează, e o continuare /transpunere în realitatea imediată a acelei drame de demult.

Paricid, călău, necrofil, torţionar şi tată bun, Ţandără (numele acesta figurează şi în Lexiconul negru, al Doinei Jela) găseşte de cuviinţă să-şi mărturisească odioasele-i crime şi fapte din colonia în care a făcut o sută de victime. "Ţandăra nu sare departe de trunchi", slavosloveşte o străbună şi neaoşă zicală. Asta vrea să spună că, aplicînd-o la povestea sumbră a lui Pintilie, acele crime produse în jurul copacului (şi el un personaj în simbolistica pintiliesciană) au pus început rău viitoarelor crime ale lui Franţ. Lîngă acest copac tînărul Ţandără (proaspăt convertit la comunism) şi-a omorît tatăl, a fost îngropată o soră mai mică şi a murit prima oară (moarte clinică) mătuşă-sa. Acolo este mereu evocată imaginea morţii. "Copacul acela e un copac al crimei şi al groazei"  (Lucian Pintilie). Lîngă copacul funebru apar toţi morţii familiei, dar şi imaginea însăşi a morţii întruchipată de figura torţionarei-pedagog, Dunia. "O basarabeancă", precizează Ţandără - localizînd oarecum sursa răului, care venea/provenea dinspre răsărit (?). Anume femeia aceasta a adus metodele şi instrumentele de tortură.

Cu greu se poate imagina că filmul lui Pintilie nu are muzică. Se aude, sporadic, doar un clinchet de clopoţei: "Ăştia i-am confiscat de la un deţinut, un sas, unu' Reiter. Îl agăţase lîngă gratii la fereastră. Da' n-a vrut sã spunã de unde-i avea...". Ni se arată în prim-plan un ciorchine de clopoţei. Singuri, proiectaţi pe fundalul cerului. O amintire a unei prezen­ţe. Torţionarul o dorea lîngă el, a dus-o cu sine. A agăţat clopoţeii în pom, spre a-i aminti mereu de suferinţele pe care le-a provocat, cu plăcere, cu voluptate. Zicea că suferise cînd a fost pus pe liber. Nu l-a forţat nimeni să schin­giuias­că, a putut opta. Dar a făcut-o pentru că a avut acest "dar" genetic...

O după-amiază ca oricare alta? Cred ca da (deşi o spun cu mare părere de rău). Asta este, pentru  că orizon­tul speranţei lipseşte cu desăvîrşire din perspec­tiva acestui film.

P.S. Întîmplarea face ca filmul lui Pintilie să aibă parte de o companie incredibilă. Pe ecrane rulează şi ultima producţie a lui Jean-Luc Godard, Eloge de l'amour (2001). Este prima proiecţie pe marele ecrane a unui film de Godard, pînă acum filmele lui au putut fi văzute doar de cinefili, la Cinematecă. Filmul acesta este un film al unui film care nu s-a realizat. Este deci, un film despre film. Realizat pe jumătate în negru-alb, cealaltă jumătate - color. Are în centru ideea de maturitate, de cuplu şi de dragoste, dar mai ales, ideea de Istorie. Iar Istorie fără memorie nu se poate. Ei bine, este acolo, în film, un pasaj tulburător care vorbeşte foarte multe despre această complicată "maşinărie", care este memoria. Un personaj feminin, supravieţuitoare a Holocaustului, povesteşte după război despre ororile pe care le-a trăit unui public numeros din America. Într-un centru universitar. Efectul cuvintelor sale a avut acelaşi efect pe care-l produce, de obicei, un rece şi banal televizor. Televizorul are/oferă/serveşte acea necesară distanţă de care, probabil, omul contemporan are atîta (izbăvitoare şi relaxantă) nevoie. Oroarea nu este resimţită aievea, ci doar ca imagine. Undeva, acolo. Nu te contaminezi de ea, nu-ţi murdăreşti mîinile, nici faţa. Televizorul este un mediu aseptic. Moartea este pe-acolo, departe. Speranţa de a o ţine cît mai mult la distanţă ne ajută să aneantizăm memoria; trăind doar în prezent te simţi mai la adăpost.  

1