Politica conflictului exclus şi "epoca de aur"

A face politică înseamnă a căuta să convingi alţi actori sociali, a-i face să înţeleagă faptul că o anumită decizie colectivă va fi benefică, înseamnă a discuta pentru a ajunge la un acord între grupuri cu interese divergente. (Am început cu o banalitate, în fond. Pentru că, adesea, nu avem încotro în ţara paradoxurilor, dar şi a banalităţilor, care este Republica Moldova). Politica este deci un univers al discursurilor şi al comunicării. Nu însă şi pentru guvernarea comunistă. Pentru ea politica se reduce la un simplu instrument de dominare. Nu-i vorbă: politica, pe de o parte, integrează şi asociază, dar, pe de altă parte, exclude, alimentând o stare de ostilitate. Dar numai ostilitatea la modul paroxistic (stilul comunist) face conflictul să epuizeze conceptul politicului.

Nici după 24 aprilie a.c. - dată la care a fost adoptată rezoluţia APCE în legătură cu situaţia drepturilor omului în Republica Moldova - guvernarea comunistă nu dă semne că ar fi predispusă realmente să treacă pe făgaşul deliberativ de soluţionare a "marelui conflict" din societatea basarabeană, rămânând fidelă orientării "dogmatice". Până acum ei n-au înţeles că funcţia exclusivă şi intangibilă a instituţiei politice reprezentative într-o democraţie rezidă în controlul politic ce presupune o "chemare la răspundere" a guvernului în faţa organului reprezentativ. Alegerile parlamentare nu epuizează condiţiile unui sistem democratic reprezentativ. Or, prin acesta se înţelege prezenţa, alături de majoritate, a opoziţiei, astfel încât apare acel tip specific de control politic, care este asigurat de interacţiunea dintre majoritate şi opoziţie. Comuniştii n-au înţeles motivul pentru care în sistemele reprezentative primează mai degrabă principiul majoritar temperat decât principiul majoritar extrem. Acesta din urmă, în realitate, nu oferă garanţii minorităţilor (electorale) şi, prin urmare, nu permite opoziţiei să se manifeste, respectiv, nu asigură controlul politic ca funcţie permanentă instituţionalizată.

Competitivitatea, principiul majoritar temperat, adunarea electivă care ar avea ca obiectiv instituţional controlul politic, precum şi garanţiile pentru subiecţii individuali şi cei colectivi, strâns legaţi de toate acestea, cumulează regulile fundamentale ale democraţiei reprezentative, iar pe de altă parte, ele înseamnă lecţiile neînsuşite de comunişti, fapt constatat, cât se poate de clar, de către APCE. Dar,  probabil, pentru că această rezoluţie a fost expusă într-o formă politicoasă, diplomatică, comuniştii s-au arătat, iniţial, chiar mulţumiţi de ce-au obţinut la Strasbourg. Poate că alta le-ar fi fost reacţia dacă APCE le-ar fi dat cu cartea (eventual, cu Constituţia R. Moldova) peste cap spunându-le: "Pitecantropi nenorociţi! Într-un an de zile n-aţi învăţat nimic!" Poate numai aşa ei şi-ar fi dat seama că sunt restanţieri pe toată linia şi că au fost lăsaţi cu lucru pe vară. O dată ce APCE nu le-a vorbit "pe înţelese", guvernanţii s-or fi gândit în (ne)mintea lor că a fi prost prinde bine (în Republica Moldova) adesea şi că, poate, le va merge  şi de această dată.

Şi cum să nu crezi că ei încurcă fabrica de conserve cu societatea umană, maşina de făcut bomboane cu sistemul administraţiei de stat, producerea  dulciurilor şi coptul pateurilor cu procesul politic, iar tehnologia de preparare a chiflelor şi salamului de doi lei o aplică întocmai la "naşterea" deciziilor guvernamentale? Şi cum să nu asemuieşti brava noastră "troică"  de la vârful puterii cu trei minori care s-au pomenit într-un vehicul, fără a cunoaşte regulile de circulaţie şi fără a avea aptitudinile, priceperile şi deprinderile necesare pentru a-l pilota, dar care ţin cu tot dinadinsul să simtă, din plin, fascinaţia vitezei şi plăcerea vânătorului hă(r)ţuind dihania? În loc să încerce a-şi achita restanţele în faţa Europei, năstruşnicii minori, ajunşi în vară - perioada vacanţelor -, au preferat goana nebună cu un vehicul politic ce scapă tot mai mult de sub control. Turaţiile motorului cresc, pe zi ce trece, şi cu cât ne apropiem de 31 iulie (termenul-limită de îndeplinire a rezoluţiei APCE), şansele că motorul PCRM-ului nu va rezista, ori că timonierii nu vor mai face faţă situaţiei, sporesc. O dovadă în acest sens este şi accelerarea lor în faţa obstacolului "problema cu limba" (după expresia lui V. Tarlev), cu intenţia de a-l strivi, pur şi simplu, o dată pentru totdeauna.

De unde vine impertinenţa comuniştilor faţă de problemele societăţii? Dincolo de primitivismul care-i caracterizează, aceasta se trage şi dintr-un precept doctrinar care interpretează conflictul social ca un factor marcat în mod radical de negativitate, constituind o patologie colectivă care trebuie înlăturată din spaţiul public. De la Saint-Simon la F. Engels şi mai apoi la V. Lenin, toţi aceşti "căpoşi" pronosticau venirea "epocii de aur" în viitor, epoca nemarcată de conflicte sociale. Mai ales că obiectivul secret al lozincarilor actualei guvernări nu este altul decât: prin interzicerea limbii române şi a istoriei românilor, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale să "teleporteze" Moldova direct şi cât mai repede în "epoca de aur". Atitudinea antitetică proprie vieţii politice într-o democraţie matură, dimpotrivă, priveşte conflictul drept o esenţă autentică, exclusivă şi ineliminabilă din categoria politicului. Mai mult, aplicarea istorico-politică a doctrinelor care prezic sfârşitul conflictului a dus întotdeauna la accentuarea logicii conflictuale, a confruntărilor şi reprimării. Deci nu orice formă de regim politic se inspiră şi se comportă în acelaşi mod în faţa "chestiunii conflictuale". Problema politicii nu se reduce la înlăturarea completă, ireversibilă şi definitivă a conflictului. Adevărata menire a politicii rezidă în înfruntarea şi soluţionarea conflictelor.