A suporta absurdul

Paradoxal vorbind/scriind, chiar în baza absurdităţii existenţei şi creaţiei umane, ca iraţionalitate, lipsă de sens, scop şi speranţă, în raport cu Absurdul, parcă ar fi inutil să se ştie când a apărut în înţelegerea vreunui om (sau a vreunui veac) dintâiul semnal al conştientizării Absurdului propriu-zis ca dezacord fatal dintre strădania existenţial-cognitivă şi implacabila stare de fapt a Realităţii (la toate nivelurile ei "răsfirate" în infinitate), adică disonanţa tragică dintre posibilităţile concrete ale individului (sapiens...) şi fantasticele scopuri pe care le schiţează/jinduieşte speranţa şi iluzia lui. Acel prim şi brusc-descurajator semnal al absurdului ce-ţi inoculează definitivul sentiment de frustrare şi inutilitate pe care, spre o mai limpede înţelegere, filosofia l-a adus la scara raportului dintre unica zi de viaţă ce-i este dată efemeridei  (gâzei, insectei) şi misterul de nepătruns al eternităţii. Indiferent de faptul că omul, uneori, trăieşte şi peste o sută de ani (înmulţiţi suta cu 365 de zile, să vedeţi câte vieţi de efemeridă ar ieşi...), în permanenta-i tendinţă pasională de a substitui calitatea vieţii cu durata (cantitatea) acesteia (vivre le plus şi nu vivre le mieux); adică, indiferent că omul poate exista peste 100 de ani, conştientizarea raportului dintre viaţa terestră şi Absolut generează o cutremurătoare spaimă!... Spaima oarbă a absurdului (sau poate că indiferenţa la care vom mai reveni în aceste reflecţii) revelat(e) omului ce se văzu nevoit, de la un moment încolo, a-şi recunoaşte sieşi că nu este în stare să-şi explice într-o consonanţă pozitivă satisfăcătoare sensul vieţii, al lumii, al cosmosului etc., ba mai mult - că nu va fi în vecii vecilor abilitat (de Cine?) să intuiască un atare sens, acesta rămânând, tragic-predestinat, dincolo de potenţele percepţiei sale intuitive, ştiinţifice, filosofice. Încă Tertullianus (150-220 d. Hr.) se anunţă drept protagonist al orientării "antilogistice" în percepţia umană, susţinând că filosofia greacă nu e decât o eroare, dat fiind  că adevărul revelat depăşeşte raţiunea. De la el vine celebra apoftegmă: Credo, quia absurdum - Cred pentru că e absurd. (Curios, paradoxal lucru, dar, mai apoi, în confruntarea sa cu gnosticii, Tertullianus elaborează sau dezvoltă reguli cu adevărat fructuoase în arta interpretării, reguli pe care însă el însuşi nu le respectă.)

Prin urmare, de la cel dintâi semnal al conştientizării că absurdul este incompatibil cu rudimentara, totuşi, raţiune umană, crezutele atuuri ale epistemologiei şi-au pierdut din importanţă, elanul şi optimismul ştiinţifico-tehnologic diminuându-se serios în intensitate, eventualele perspective sugerate, cândva, de acestea obturându-se considerabil, Giles Lipovetsky (în Era vidului) constatând că: "Opoziţia dintre sens şi non-sens nu mai este sfâşietoare şi-şi pierde radicalitatea în faţa frivolităţii sau a zădărniciei modei, a distracţiilor, publicităţii. În era spectaculosului, antinomiilor dure, adevărul şi falsul, frumosul şi urâtul, realul şi iluzia se estompează, antagonismele devin neantagonice, începem să înţelegem, să nu se supere metafizicienii şi antimetafizicienii, că de acum înainte este posibil să trăim fără scop şi fără sens." Şi pentru că absurdul e de neconceput fără  doza de enormitate a paradoxului, Emil Cioran încerca, parcă, să facă oarecum suportabilă condiţia umană (ceea ce, de altfel, nu prea era în firea sa), spunând că "viaţa e cu adevărat interesantă şi are putere de atracţie din cauza că nu are nici un pic de sens". Aş zice că integritatea, unitatea... absurdului permite jocul diverselor paradoxuri, astfel că Solomon Marcus admitea până şi faptul că cercetătorul ştiinţific ar fi favorizat în cel mai înalt grad anume de conştientizarea "gratuităţii acţiunii sale, iar motorul ei este funcţia ludică, libertatea de a hoinări în universuri ipotetice, de ficţiune, libertatea de a încerca şi dreptul de a eşua în această încercare. Regulile jocului nu sunt impuse dinafară, ele sunt inventate chiar de jucător prin logica internă a demersului său. Un simptom al acestei libertăţi este prezenţa greşelilor". Deci, chiar conştient de absoluta relativitate ce duce dincolo de hotarele vreunui sens explicit, în plin absurd, chiar dacă ştie că orice rezultate "ştiinţifice" la care (va) ajunge nu vor fi întemeiate (pe adevărul suprem), savantul nu renunţă la preocupările sale profesionale. În consecinţă, prin amplificarea (în unde concentrice, probabil) a spaţiului cosmic (sau doar ideatic, fantezist) cunoscut prin extinderea acuprinderii fizice şi spirituale a ceea ce se numeşte a cunoaşte, a şti, în concepţia lui Camus oamenii nu fac decât să sporească şi să îmbogăţească "insula fără viitor la ţărmul căreia am tras". În realitate, oamenii nu au tras nicăieri, ci, prin necunoscută zămislire şi predestinaţie, au fost (a)"traşi" Undeva.

Dar cât şi până la ce moment (nivel, grilă, orizont) se poate afla ceva-altceva, se poate şti, lămuri din (în) nemărginiri crono-spaţiale? Apoi, "la ce bun" această nepotolită înaintare spre ceva ce nu va fi nicicând elucidat(ă) până la un bun sau, poate, nefast sfârşit? Or, probabil, ar fi totuşi mai bine ca, o dată ce a conştientizat paradoxalitatea existenţei sale ca provizorat şi insignifiant, urmate pentru totdeauna de inexistenţă, omul absurd, şi al absurdului, să scoată de la ordinea zilei/zilelor destinului, atât cât şi cum îi este dat, "problema de a explica şi a rezolva", rămânând doar la ipostaza "de a simţi şi a descrie"? Pentru că mai spunea Albert Camus (în Filosofie şi roman): "Totul începe prin indiferenţa clarvăzătoare".

Să insistăm, totuşi, a elucida, în nuanţe, această stare de fapt. Primo: odată ce omul dispune de facultăţi raţionale şi de percepţie sensibilă, este imposibil să nu-şi pună probleme şi să nu fie tentat de a-l explica/rezolva. Până şi simplismul act de a descrie implică destule combinaţii mentale care-ţi impun anumite probleme, fie astea şi insignifiante: de formă, stil şi de... principiu... interogativ (în fond, la ce mi-ar trebui mie o atare descriere?). Dar, odată ce apare un semn de întrebare, deja este exclusă "indiferenţa clarvăzătoare". (E de presupus că indiferenţa n-ar însemna decât un fel de stare de vegetare imposibilă, la voia/discreţia stării de mediu.) Aşadar, admitem că totul e absurditate şi deşertăciune a deşertăciunilor, numai că zadarnic am încerca să facem abstracţie de respectiva stare de fapt, prin tentativa de a "nu se mai pune problema de a explica". Chiar dacă experienţa e vană ("o experienţă a zădărniciei (şi) o zădărnicie a experienţei", ca să citez dintr-un poem al lui Ion Caraion), omul nu poate să rămână completamente afon la "apelurile neîncetate ale unui univers inepuizabil în cantitate", precum formula, plastic, Camus, imediat în vecinătatea întrebării dacă "pot rămâne credincios absurdului fără să cad pradă dorinţei de a trage concluzii?" Şi filosoful-scriitor trage concluzia că nu se poate  fără ceea ce fusese "prohibit" la începutul sus-amintitului  său eseu: "Problema e de a explica şi de a rezolva".

Însă este oare necesar ca omul să rămână "credincios" absurdului, acelei căi fără ieşire "pe care mergem cu toţii"? Posibil, e absurd să încerci a răspunde la această întrebare... Deoarece, precum a demonstrat-o însuşi Camus, în existenţa omului se "insinuează" un sens, fie şi ca "aprobare dictată de nevoia de linişte" care "este sora lăuntrică a consimţământului existenţial". Dat fiind că există şi "zei de lumină şi idoli de noroi", strălucitul comentator al mitului lui Sisif (fiul Vântului) spune/presupune că "noi trebuie să aflăm calea de mijloc ce duce spre chipurile omului". Astfel că, domnilor exegeţi ai absurdului, nu e adevărat că dnul Camus ar fi chiar mai catolic decât papa de la Roma! Şi el a acceptat un "ne-respect" faţă de absurd, încercând să afle "prin ce subterfugiu s-a introdus iluzia", concluzionând că există "o fericire metafizică în faptul de a susţine absurditatea lumii", fiindcă absurditatea, în diversele-i forme de manifestare (ştiinţifică, artă, cucerire, victorie, iubire, înfrângere, revoltă, resemnare...) înfăţişează tot atâtea "omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi, într-o luptă în care este dinainte învins".