Identitatea în alteritate sau un alt fel de a face critică

În Jocurile alterităţii (Editura Cartier, Chişinău, 2002) de Maria Şleahtiţchi, regăsim apetenţa criticului pentru literatură. Discursul gîfîit şi morocănos exegetic nu o ispiteşte pe autoarea acestor jocuri vii şi elegante, în care palpită pasiunea şi plăcerea faptului scris.

Cartea Mariei Şleahtiţchi ia în dezbatere o problemă dificilă de teorie şi istorie literară, şi anume problema alterităţii în cadrul limbajului poetic. Aventura critică a autoarei este cu atît mai riscantă, cu cît se încearcă aplicarea conceptului modern de alteritate nu numai la opera unor scriitori moderni sau postmoderni, ci şi la opera unor scriitori de factură romantică (Mihai Eminescu şi Alecu Russo).

Cartea este împărţită în trei părţi, inegale cantitativ, cu titluri extrem de incitante: tu eşti eu: romantici în căutarea identităţii pierdute; eu sînt tu, tu să fii "păşunea mea cu păpădii": proiecţii ale femininului în lirica romвnească modernă; eu sînt tu, tu sînt el, el sînt eu: alterităţi moderniste / postmoderniste. În prima parte, alteritatea este subordonată visului romantic al identităţii sau al redobîndirii unităţii pierdute cu sinele, oricare ar fi acesta din urmă: natura, iubirea, istoria. Ceea ce primează la eroul romantic este tocmai această refacere a statutului ontologic, de exemplu, prin iniţiere. În partea a doua, se descriu, din aceeaşi perspectivă, ipostazele femininului în lirica lui Tudor Arghezi, Grigore Vieru şi Dan Laurenţiu. Aici, autoarea se dovedeşte a fi ceva mai polemică decît în capitolul, ca să zic aşa, eminescologic al cărţii. În partea a treia, conceptul de alteritate se aplică, cu o excepţie, la domeniul prozei, prilej de fixare şi definire a unor contiguităţi structurale între romanele analizate (romanele lui Gheorghe Crăciun, Emilian Galaicu-Păun, Mircea Cărtărescu, Samuel Beckett şi Julian Barnes).

Se poate spune că Maria Şleahtiţchi utilizează, în general, două metode critice: critica arhetipală (vizibilă mai ales în comentariile la opera lui Eminescu şi Vieru) şi critica textualistă (în special cu raportare la romanele postmoderne). Uneori, metodele se suprapun şi atunci autoarea izbuteşte să dea o lectură interesantă unui poem labişian mai puţin comentat (v. Mioriţa după Mioriţa). Alteori, se renunţă la ambele metode pentru a prezenta, întrucîtva publicistic, o carte al cărei mesaj determină, într-un fel, opţiunea autoarei pentru problema alterităţii, a diferenţei în unitate (este vorba de un eseu, în care se comentează volumul "Frica de diferenţă" de Vitalie Ciobanu).

Alteritatea nu este numai o obsesie arhitectonică, o dorinţă de înregimentare obligatorie a impresiilor în structurile decodificate (cu lux de amănunte) ale textului. E de reperat aici un mijloc de explicare a propriilor lecturi (logica lăuntrică a acestora) prin felul compozit de a fi al operei însăşi. O acantă ionică peste un capitel corintic, căci criticului sobru i se refuză bizareriile. Dar nu şi modul bizar de a-şi trăi viaţa printre cărţi. În Proiecţii ale femininului în lirica lui Grigore Vieru, ne dăm seama că o femeie poate să înţeleagă un bărbat chiar din punctul de vedere al bărbatului. Răsturnarea e o garanţie a receptării prin alteritate. Acurateţea cu care se execută salturile dintr-o extremă în alta a trăirii şi receptării face posibilă intuirea rolului "tutelar" al "fiului" pe care şi-l asumă eul vierian: "Tatăl lipsind, fiul preia funcţia tutelară a bărbatului, pentru a menţine integritatea universului casnic, de aceea poezia lui Vieru este o poezie generată de dragostea tutelară a fiului (la nivelurile ascunse ale subconştientului şi inconştientului, a substituit absenţa principiului masculin al universului prin acea grijă accentuată ăaccentuez - n.m.î faţă de femeia-mamã) (...)". Comodã la scris ºi revelatorie la citit, muzica alter...ativă a intuiţiilor se regăseşte în tensiunea celor două timpuri eminesciene ale "Scrisorii I": timpul comentativ şi timpul narativ. S-ar părea că simţul "peisajului interior" al operei ce o caracterizează pe Maria Şleahtiţchi, păleşte, de această dată, în umbra preocupărilor veneţiene ale unui profesor ieşean. E o părere, întrucît autoarea ştie să se distanţeze de premisele scrisului său. Criticul bun scrie în consecinţă, iar echilibrul de care dă dovadă acest critic (s.f.) e admirabil, căci, ocolind modelele, nu se lasă ademenit de divagaţii pseudofilozofice pe "sama" cuvintelor. O calitate a scrisului Mariei ªleahtiþchi este, prin urmare, neputinþa de a-ºi dezminþi interioritatea, mai ales acolo unde ea nu pare a fi indicatã. Dincolo de orice paradox, autoarea e cu atît mai hermeneutã, cu cît e mai ... autoare, cu cît exegeza e mai adaptată intimităţii cu opera, intimitatea nefiind, în cazul de faţă, (doar) o metaforă a receptării.

Nicolae Negru are dreptate cînd afirmă că "Gesturile" lui Emilian Galaicu-Păun şi-au găsit, în persoana Mariei Şleahtiţchi, un interpret. "Gesturile" nu sînt însă singurul beneficiar al acestui discurs critic. Romane, în general, necunoscute publicului nostru (sofisticatul "Papagal al lui Flaubert" de Julian Barnes sau acel roman al lui Samuel Beckett, "Prima iubire", editat sub formă de prospect teatral cu circulaţie restrînsă), dar şi cîteva care ne pot părea familiare ("Travesti" de Mircea Cărtărescu, romanele lui Gheorghe Crăciun), sînt analizate cu o acuitate şi o pertinenţă care mă fac să cred că ultima parte a cărţii este şi cea mai consistentă şi mai valoroasă dintre toate.

Ce se poate reproşa unei doamne? Nimic, în fond. De observat totuşi lipsa, în Jocurile alterităţii, a unui plictisitor, dar necesar, din punctul meu de vedere, cuvînt înainte teoretic, care să ne prezinte atît istoricul conceptului în cauză, cît şi funcţionalitatea lui în cîmpul lingvisticii, al teoriei literare, al filozofiei limbajului, etc. Fără o propedeutică a alterităţii, rămîne nemotivată existenţa unor eseuri în cadrul acestui volum critic în mare parte unitar.