O carte curioasă

Notele de călătorie deţin un loc privilegiat în cadrul imagologiei pentru bunul motiv că autorii acestui gen de literatură se "confruntă" direct cu realităţile pe care le descriu. Particularitatea aceasta, fireşte, impune o doza de autenticitate şi credibilitate celor relatate, reuşind să ofere cititorului o imagine de ansamblu asupra unei ţări sau a unui popor. Cartea lui Josan Hatero Rumania en octubre. Diario de un viaje (România în octombrie. Jurnalul unei călătorii) urmăreşte un asemenea demers chiar din titlu. Trebuie să recunosc că "descoperirera" acestui volum la Madrid a constituit la început o surpirză pentru mine, fiindcă în Spania, ţara-soră întru latinitate, nu se ştie mare lucru despre România, r.m. fiind de-a dreptul un fel de terra incognita. (Cuvîntul român este asociat în vremea din urmă cu cel de imigrant. În presă mai apare cîte un articol doar la ... alegerile prezidenţiale sau atunci cînd vreun conaţional de-al nostru, "refugiat" acolo, comite vreun delict). Deci, în forul meu interior mă aşteptam ca autorul să încerce o conturare a unei "imagini" a noastre diferite de cea existentă în Peninsula Iberică. De asemenea credeam că înainte de a fi scris, el a sondat în profunzime realităţile cu care s-a confruntat, încercînd să înţeleagă "specificul" nostru naţional, modul nostru de a fi, depăşind astfel clişeele sau cel puţin integrîndu-le într‑o viziune de ansamblu. Dar la lectura primelor pagini a trebuit să abandonez orizontul meu de aşteptare. Mi-am propus atunci să încerc să-mi asum perspectiva cititorului de limbă spaniolă fiindcă, în definitiv, lui îi este adresată această carte. Să vedem împreună dacă în urma parcurgerii textului eventualii cititori în limba lui Cervantes ar putea să rămînă cu o impresie generală despre România, dat fiind că volumul a apărut în colecţia Vive la via, destinată tocmai însemnărilor de călătorie.

Volumul începe cu faptul că un tînăr spaniol care pe deasupra e şi scriitor - Hatero însuşi, deşi evită să-şi spună numele în text, iar naraţiunea se produce cu intermitenţe cînd la pers. a III-a, cînd la pers. I - întreprinde pentru prima dată o călătorie în România cu scopul declarat de a scrie despre această experienţă. Locurile pe care le străbate sînt cele propuse de orice ghid turistic din Occident - Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Suceava, Sighetul Marmaţiei, Cluj, Sighişoara, Sibiu, Braşov, Sinaia, Bucureşti. Or, un călător autentic care vrea cu adevărat să exploreze un spaţiu necunoscut, se abate de la informaţiile furnizate de un ghid turistic şi întreprinde propria sa aventură-trăsătură ce îi lipseşte cărţii de faţă. Pe de altă parte, doar acest traseu conferă coerenţă notelor de călătorie care se referă mai mult la autor, la acţiunile şi preocupările lui, decît la realităţile româneşti pe care ar trebui să le exploreze.

Primul contact al autorului cu "specificul" românesc este definitoriu şi îşi lasă amprenta peste tot ce va cunoaşte şi va vedea în continuare. Astfel, ajungînd la Bucureşti, el are ghinionul să meargă la hotelul Griviţa - pe care l-a preferat din considerente financiare - unde ascensorul are găuri, pereţii camerei sînt plini de igrasie, veioza e fără bec, podeaua e arsă de mucuri de ţigară, dulapul e stricat, iar gîndacii de bucătărie mişună peste tot.... Iese apoi în stradă "cu toate simţurile ascuţite: cu ochii larg deschişi, cu auzul la pîndă, cu porii pielii dilataţi" şi vede...  "o haită de 12 cîini care traversează strada în pofida traficului şi a furiei conducătorilor auto" (p.14). Străzile sînt pline de băltoace - călătoria se desfăşoară în luna octombrie - iar "copiii vagabonzi inhalează stupefiante fără să-i bage cineva în seamă". Cînd se întoarce la hotel, patru turci îl chestionează de unde vine, cine e şi dacă nu vrea să schimbe valută. În ascensor este acostat de o tipă cu o ţinută vulgară care îi propune să facă sex toată noaptea. Cu toate că refuză foarte politicos, nu se poate debarasa de ea şi va fi nevoit să împartă patul cu individa în prima lui noapte la Bucureşti. Doar chelneriţa Adriana de la Pizza Hut îi mai spulberă din aceste prime impresii bucureştene care abundă în promiscuitate.

Autorul doar consemnează aceste lucruri, el evită să-şi verbalizeze impresiile, însă ele transpar din mesajele pe care le scrie pe diverse cărţi poştale. Astfel, prietenei sale, Carmen, îi trimite o vedere pe care notează: "Sînt la Bucureşti. Uită-te în atlasul tău - România. Acest oraş e sărac şi trist". Pe altă carte poştală va recurge la un citat din Henry Miller: "Confuzie e un cuvînt pe care l-am inventat pentru a desemna o stare de lucruri care nu poate fi înţeleasă" (p.36).

Cînd se duce la Ambasada Spaniei, funcţionarul de acolo, Enrique, regretă că nu-i poate recomanda nici un hotel care să fie în acelaşi timp şi bun şi ieftin. Îi sugerează, în schimb, să fie atent cu banii şi cu paşaportul şi că ... Bulgaria e o ţară foarte frumoasă, există trenuri directe de la Bucureşti la Sofia. Fiind nedumerit de călătoria lui Josan Hatero prin România, îl întreabă care e motivul deplasării sale, la care protagonistul dezvăluie misterul: "O carte. Voi scrie o carte de călătorie despre România" (p.23).

Dezamăgit de capitala balcanică, scriitorul iberic pleacă la Constanţa, unde va avea ceva mai mult noroc, găsind un hotel acceptabil, o cameră cu apă caldă şi televizor color. Muzeul arheologic pe care îl vizitează e pustiu, litoralul nu este foarte curat. În tren  cunoaşte un tînăr, funcţionar CFR, care îi mărturiseşte că ar vrea să plece în străinătate ca să cîştige bani. Ioan îi vorbeşte despre situaţia economică din România, despre decalajul dintre cei bogaţi - o minoritate - şi cei săraci, majoritatea, însă pe călător nu-l interesează prea mult aceste amănunte socio-economice.

Ajungînd la Iaşi, este plăcut impresionat de faptul că oraşul are "o mulţime de clădiri interesante, de biserici, muzee, universităţi - mărturii ale trecutului său important" (p. 66). Remarcă totodată că e "oraşul românesc cel mai bine luminat noaptea" din cîte cunoscuse pînă atunci. După ce refuză micul dejun la hotelul Traian - chelneriţa nu a fost suficient de amabilă - pleacă la Suceava. Aici contrastul este izbitor, Bucovina i se pare "o regiune extrem de frumoasă, o altă Românie - rurală, tradiţională şi profundă" (p.73). Se pare că pentru prima dată orizontul de aşteptare al călătorului coincide cu realitatea, căci după ce vizitează Gura Humorului, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa şi Rădăuţi, va scrie, la rugămintea taximetristului: "Religia a comis multe crime împotriva fiinţei umane, în schimb ne-a lăsat în dar ARTA cu majuscule, cum ar fi picturile din aceste mănăstiri ă...î. Îţi mulţumesc, Gigi, pentru prima mea zi în România" (p.76).

Periplul său continuă cu Sighetul Marmaţiei, autorul fiind încîntat de peisajul pe care îl vede şi care îi aminteşte de Galiţia bunicii lui, însă este nedumerit de numărul mare al cerşetorilor din tren. Descrie laconic, dar cu simpatie Cimitirul Vesel de la Săpînţa, iar o dată ajuns la Cluj, consemnează că acest oraş e cunoscut şi cu numele său roman de Cluj-Napoca. Deşi măgulitoare, cuvintele referitoare la această urbe par a fi luate direct din ghidul turistic: "Fiind al doilea oraş din România după capitală, este atît maghiar cît şi românesc, fapt demonstrat de bisericile şi teatrele sale. Capitală a Transilvaniei, Clujul este totodată capitală a culturii române" (p.111).

 Motivaţia vizitei în România a scriitorului spaniol ni se dezvăluie atunci cînd ajunge la Sighişoara: "Castelul Bran, spre care se îndrepta acum şi ale cărui poze le văzuse într-un prospect la agenţia de voiaj, fusese motivul principal pentru care a ales ca punct de destinaţie România - o ţară apropiată, dar şi îndepărtată, cu iz străvechi şi misterios" (p.115). De fapt, este unicul pasaj în care cele văzute îi stimulează meditaţiile: "Şi-l imagina pe Vlad Ţepeş, cel care îi trăgea în ţeapă pe turci, ca principe şi erou naţional al Transilvaniei, galopînd pe acele coline, cu părul său negru în vînt şi cu ochii săi pătrunzători. Ce ar zice Vlad dacă s-ar întoarce din morţi, asemeni mitului său, şi s-ar regăsi convertit în Dracula? Un scriitor străin l-a transformat pe Vlad în altul..." (p.125).

La Sinaia este deja obosit, castelul Peleş îl lasă rece. Doar munţii mai au darul să-l trezească din toropeală. Întorcîndu-se la Bucureşti pentru a lua avionul spre Barcelona, autorul e luat cu asalt: "Nişte ţigănci la Gara de Nord îl trag de mînecă, strigînd "Trăiască Italia!" Spaniol, le corectă el. Atunci ţigăncile ţipă în cor "Trăiască Spania!" Caută în buzunar şi le dă o mie de lei... Urmează un protest vehement, căci cu această bancnotă ele nu pot cumpăra nimic şi le este foame..." (p.155).

Josan Hatero consemnează ceea ce vede, ceea ce i se întîmplă, el nu optează pentru o triere elementară a peripeţiilor. În consecinţă, întîmplări banale alternează cu altele fabuloase: un cerşetor enigmatic şi bătrîn îi povesteşte - în schimbul a 10 000 lei - aventura sa amoroasă cu o femeie lupoaică... Alter-ego-ul protagonis­tului e în căutarea unui vampir pentru a-şi salva prietena de la moarte... Însuşindu-şi mai curînd tehnica impresionistă, Hatero reţine ceea ce se remarcă în mod imediat. Elementele care revin pe parcurs şi care se configurează ca nişte simboluri sînt cîinii vagabonzi, gîndacii de bucătărie, femeile uşoare şi copiii străzii .

Deşi cartea are 159 de pagini, este constituită din 39 de capitole care se referă mai mult la protagonist (cel puţin titlurile îl privesc în exclusivitate pe J.H.) şi extrem de puţin la realităţile româneşti, ceea ce vine în disonanţă cu titlul cărţii şi cu aşteptările cititorului. E adevărat că există şi elemente interesante ale strategiei narative, cum ar fi utilizarea gerunziului pentru a denumi capitolele cărţii şi a sugera caracterul dinamic al călătoriei: Căutînd, Luînd micul dejun, Vizitînd, Schimbînd, Aşteptînd... Dar fiecare capitol conţine o acţiune, o faptă a protagonistului, ceea ce face ca cititorul să afle mai multe detalii despre el decît despre locurile vizitate: aflăm că nu-i place să se fotografieze de unul singur, că slăbiciunea lui sînt chelneriţele, că interpretul său favorit e Joe Hate, că îşi cumpără o umbrelă, că revine la hotel să-şi schimbe şosetele sau să-şi spele lenjeria de corp. Cititorul află despre autorul-protagonist toate detaliile insignifiante şi infim de puţin despre ţara în care se află. Să fie o justificare acest fragment? "Nu se călătoreşte pentru a cunoaşte lumea şi de unul singur, se călătoreşte pentru a cădea în uitarea de sine şi de toţi. Cel care călătoreşte nu eşti tu, totdeauna e altul  ă...î a fi turist este mai bine decît a nu fi nimic" (p.113). Atunci unde e justificarea titlului cărţii şi a promisiunii explicite de a scrie un volum de note de călătorie despre România?

Revenind la perspectiva cititorului de limbă spaniolă, mă întreb dacă acest volum îi poate stimula curiozitatea, dacă poate afla ceva mai mult decît ştia anterior despre România. Cred că răspunsul este negativ, cartea lui J.H. confirmînd cele ştiute şi cele auzite înainte despre copiii străzii, despre cîinii vagabonzi din Bucureşti... O dovadă în plus a lipsei de informare a autorului e şi faptul că transcrierea unor toponime şi a unor nume proprii este de cele mai multe ori greşită. În Maramureş, cînd taximetristul îi enumeră cîteva nume de scriitori români clasici, acesta rămîne indiferent, recunoscîndu-şi propria ignoranţă fără să încerce să o disimuleze.