Groenlanda cuvintelor: arhitecturi şi muzici

Alexandru Corduneanu se face remarcat încă de la debutul său cu Steaua înflăcărată (Chişinău, 1990). Ceea ce se evidenţia atunci ("fragmente de lume fantasmată, spiritualizată, colorată apocaliptic" şi faptul că "versurile sunt spaţiate capricios, caligramatic" - Mihai Cimpoi) transpare şi în recentul volum de poeme intitulat printr-o frază, Când vine dimineaţa va fi luni, chiar dacă de la data debutului până la volumul de faţă a trecut suficient timp capabil să schimbe multe lucruri, dar şi - iată! - să statornicească altele. În această perioadă de un ciclu zodiacal, Alexandru Corduneanu a publicat puţin şi sporadic, iar această tăcere a scurtat semnificativ pauza dintre cele două apariţii editoriale. Aşadar poezia lui nu a evoluat, dacă nu punem la socoteală măiestria ce vine o dată cu maturitatea. Poetul se dovedeşte a fi o fire conservatoare în materie de poezie proprie sau pare a fi încredinţat că deţine o nestemată ce trebuie doar şlefuită.

Dimineaţa şi luni sunt doi termeni ce vizează începutul sau poate situaţia de a  lua ceva de la capăt. Luni este prima zi de săptămână (într-o accepţie de după Vechiul Testament), iar dimineaţa este chiar motivul însuşi al regenerării, începutul începutului ("şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi" Geneza 1,5).

Volumul se deschide cu un moto care continuă tema religioasă cuprinsă oarecum în titlu. Epigraful cuprinde câteva versuri interogative despre natura ascunsă a lui Dumnezeu. Modul de abordare a religiosului este tipic intelectual: putem vedea doar spatele unui Dumnezeu care se îndepărtează. Dar şi acest intelectual nehotărât, ros mereu de îndoieli şi care îl ia la întrebări pe Dumnezeu descinde şi el din Iov, prototipul intelectualilor din toate timpurile.

Alexandru Corduneanu merge şi în acest volum pe ideea unei anume deconstrucţii arhitectonice: unele strofe (strofe în înţelesul larg al cuvântului) sunt tăiate în două, altele  împrăştiate pe pagină, încât necesită un efort de înţelegere pentru a potrivi cuvintele. Deseori poetul continuă versul cu două frânturi şi acest vers poate fi citit la ambele capete:

"ca părul tău despletit să şfichiuiască

faţa nopţii          cu luna pe toate" (p. 17)

De regulă, titlurile sunt evidenţiate cu aldine în chiar tevatura textului (ca în exemplul de mai sus) ori la sfârşit. Rar de tot când apar la locul lor obişnuit. Este o chestiune de regie grafică a textului din care unii autori fac metodă. Sunt de părere că aceste inovaţii de natură arhitecturală, de joc grafic, de puzzle ţin de un arhetip al labirintului de care autorii sunt de-a dreptul seduşi. Ca să nu spunem că însăşi poezia seamănă cu o confesiune a unui om pierdut prin meandrele unui labirint.

Cred că  Alexandru Corduneanu face parte din acei autori care se află într-o permanentă căutare a unui "elixir" al poeziei, a unei esenţe poetice, unei poezii într-o formă pură, epurată de tot ce i-ar putea crea fundal. Poetul nu este tentat de realitate, de detaliu. Acestea sunt scoase în afara câmpului de vedere. În consecinţă, autorul Stelei înflăcărate crede doar în forţa atotcuprinzătoare a metaforei. Poetul este un metaforist sadea. Metaforele sunt, în majoritatea lor, sugestive, dovada unei lungi gestaţii sau a unei îndelungate elaborări:

"apoi îţi prind între palme corpul de vise -

lasă urme amărui  albii secate"  (faţa nopţii)

Poetul Alexandru Corduneanu operează cu noţiuni mari, ceea ce imprimă poeziei o notă solemnă, o viziune cosmică şi trăsături abstracte. Chiar şi atunci când poetul se lansează în adresări către o fiinţă domestică, cuvintele ce ţin de o zonă particulară şi sensibilă sunt învăluite într-un cadru metaforic major, de ceremonial înălţător: "să nu pleci / îţi uit numele şi genunchii/ pleacă şi îngerii iar/ locurile faste se fac paragină" (p. 14).

Pictorul Camil Mihăiescu de la editura Augusta prezintă coperta cărţii în alb: doar două linii curbe trasate uşor, terminate în clarobscur, traversează pe diagonală coperta.

Vocabularul este, de asemenea, selectat cu grijă, limitat la un număr cât se poate de restrâns de vocabule şi pus atent în relaţie cu universul său poetic. În acest sens se poate spune că nimic nu este lăsat la voia întâmplării, totul este regizat şi filtrat.

Universul poetic este aşezat între câteva coordonate fundamentale: cerul şi pământul, cu predilecţie pentru inventarul celest, pentru eter, pentru tot ce se află undeva sus, deasupra. Vocabularul include constant cuvinte ca: a se ridica, cer, sus, cer, aromă, a ploua, nalt(uri), văzduh, fum, nori, înger etc. "te uită/ marie/  / la cer se ridică/ dulceaţa pământului/  / plăpându/ cale tăindu-şi prin nori străino/ de fum/ e ziua florii/  / azi/ de salcâm/ şi numele-ţi sus/ din aromă/ cum să nu plouă/ din nalturi/ pe urmele lui ce/ pe cai de văzduh nu încap/ ci doar în cuvântul de laudă/ zvâcneşte/ fiorul/ ave/ maria/ ave" (p. 12-13). E ca şi când poetul şi-ar impune aceste exerciţii de ascetism: de a scrie poeme după un vocabular prestabilit.

Poezia lui Alexandru Corduneanu izvorăşte dintr-o concepţie metaforică de ansamblu, în jurul căreia toate celelalte se ţes ca pe o urzeală. Dacă e să exagerăm puţin în spiritul acestei idei, lumea este şi ea în esenţă o metaforă şi expresia absolută a unei metafore.

O altă caracteristică, mai pragmatică, a acestei poezii este tendinţa autorului de a îmbina două lucruri aparent diametral opuse: pe de o parte, viziunea şi limbajul eminamente moderne, pe de altă parte, tradiţia exprimată mai mult la nivel de motive, de ritm şi frazare, la nivelul unor cuvinte aparte (primul ciclu este intitulat ison). Această combinaţie nu este deloc stranie, dacă ţinem seama de faptul că şi alţi poeţi, unii notorii, au încercat să alimenteze fondul de poezie modernă apelând la filonul tradiţional. Primul exemplu la îndemâna oricui este Levantul lui Mircea Cărtărescu. Poetul basarabean se ocupă de reactualizarea unor fibre poetice vechi şi uitate nu numai în primul ciclu, dar şi în al doilea intitulat cavaleri ai erorii. Acesta din urmă este cu mult mai extins şi cu o arie de acoperire mai largă.

Poezia lui Alexandru Corduneanu denotă un echilibru şi o muzicalitate tonică. Poetul nu este tentat de asonanţe, nu urmează dodecafonismul poetic, cu alte cuvinte, nu experimentează în acest sens. Muzica poemelor sale este liniştită. El mizează în general pe o metaforă sclipitoare ce scoate poemul din faza de adormire. În cele mai dese cazuri, poetul reuşeşte să găsească acea metaforă care să nu te îndepărteze de poezie sau chiar să te readucă în miezul ei: "e târziu sub bolţi de cărămidă nici o/ oază în pustiu ce-ar împărţi miros de/ mentă nici o culoare de rostit în jurul/ feţei tale în adieri de mit cădere de/ petale numai cântarea-i în azur fără/ pereche şi al străveziului auz delir de veghe fără putere de înfruntat năvălitor/ se pierde sub straturi grele afundat/ pescuitorul de perle/ ca vântul stingher la mal de ceaţă// retragere cu torţe în cer" (p.18-19). Ultimele sunt acel tur de forţă metaforic pe care îl reuşeşte  Corduneanu.

În fiecare poem, mesajul explicit este refuzat în favoarea unor schiţe, a unor punctări. Pe unele segmente, poezia seamănă cu alăturarea de cuvinte, ce-i drept minuţios alese, fără a se stabili mai multe punţi. Aşa cum unele grafii fixează doar consoanele, iar vocalele rămânând pe seama lectorului: "în marea tăcere stă numele Tău ca între vocale" (p. 72). Mesajul poetic arată ca frânt, esenţializat până la desfigurare. Astfel polisemia textului este împinsă la extremă. Poetul vorbeşte într-un poem de o "invazie a cuvintelor". Poate tocmai această avalanşă opacizează sau poate cuvintele, printr-o aranjare oarbă ca într-un caleidoscop, transmit alt sens, unul superior sau paralel.

În al doilea ciclu limbajul criptic şi metafora obscură sunt dezvoltate la o nouă dimensiune. Poetul încearcă să amplifice resursele intrinseci ale cuvintelor cu sonorităţi arhaice şi populare, punându-le tot mai des faţă în faţă cu cele neologistice. În poemul cu capul sus, vocabulele lumânare, spuză, manuscris, şuviţă stau în imediata proximitate cu opalescenţă sau verticală.

Alexandru Corduneanu este un poet al cuvintelor, al explorărilor lexicale şi mai puţin un imagist sau un traducător de idei. În poemele sale, el nu este preocupat, de regulă, de elaborarea unui tablou integru, ci de un fragmentarium întruchipat de cuvintele-boltă. Este interesat de găsirea unor formule ingenioase, după părerea lui, în spiritul lui Stănescu (de altfel, unul dintre poeme se numeşte ziua nichita), cum ar fi "ne-tremurul" sau "ne-jalea".

Uneori poetul trasează portretele unor figuri, dar acestea nu depăşesc niciodată un cadru schematic abstract. În spatele lui meister magnum intuim că se ascunde personalitatea unui pianist, dar jocul acestuia este făcut în stilul picturilor futuriste nonfigurative: "taie felii lucioase din ce-i stă în faţă". Şi sfârşitul poemului: "şi plăteşte/ cu un zâmbet în colţul gurii/ şi c-o înflorire de sprânceană/ peste umăr" (p.47).

Dacă la început  interpretarea biblică a titlului putea fi şi o întâmplare, în al doilea ciclu o serie întreagă de poeme tratează tema religioasă fără ocolişuri: din morţi a înviat iuda, levantul, învăţătorule. Poemul din morţi a înviat iuda îşi doreşte, în câteva tuşe, cam incolore, să descrie caruselul de deşertăciuni al lumii, iar levantul este o antologie de sonorităţi barbiene, ermetice, din perioada "Jocului secund". Cu adevărat, cineva a zis că arta constă în a face vizibilul invizibil.

În poemul care a dat titlu volumului este descrisă civilizaţia umană în datele sale principale. Aceasta este văzută ca un ciclu încheiat, de duminică apusă. Poetul înregistrează faptul ca într-un tratat sau într-o cronică neutră.