Lupta lui Mircea cu Îngerul

Unul din evenimentele remarcabile ale anului 2001 în literatura română, pe care încerăm să le prezentăm şi noi cu o întârziere regretabilă publicului basara­bean, a fost apariţia Jurnalului lui Mircea Cărtărescu. O noutate editorială cumva surprinzătoare, survenită pe un fundal de aşteptare generală a celui de-a doilea tom din romanul Orbitor - marele pariu al lui Cărtărescu, provocarea aruncată în 1996 lumii noastre literare. Volumul a fost lansat la Târgul de Carte din Bucureşti la sfârşitul lunii mai 2001, în lipsa autorului, aflat de mai mult timp la Berlin cu o bursă de creaţie, dar în prezenţa unui public extrem de numeros şi entuziast, căruia i-a vorbit cu multă însufleţire Ioana Pârvulescu, apreciatul critic literar al Generaţiei '80 şi unul dintre prietenii apropiaţi ai prozatorului, numindu‑l "candidatul nostru cel mai potrivit la premiul Nobel" (subscriu ideii fără rezerve). Am fost şi eu la lansare şi, mai târziu, am sperat, din nou fără succes, să-l avem pe Mircea oaspete al simpozionului despre postmodernism, pe care l-am organizat la Chişinău în august anul trecut. Iarăşi nu s-a putut. Cărtărescu îşi vedea de ale sale, adică de scris. Ce înseamnă pentru el literatura şi creaţia faţă cu celelalte îndeletniciri şi obsesii umane, inclusiv viaţa de familie, se vede din Jurnal, o carte dificilă, de multe ori derutantă, dar şi eliberatoare (într-un sens mai subtil), care nu ar trebui să lipsească din raftul privilegiat al oricărui tânăr ce îşi ia în serios vocaţia literară.

Deşi se ştie că M.C. ţine jurnal de mai mulţi ani, volumul acoperă doar intervalul 1990-1996, extrem de bulversant pentru realitatea românească postdecembristă, însă nu oferă o cronică a timpului decât într-o proporţie cu totul nesemnificativă, în schimb ilustrează pendularea autorului între diverse opţiuni existenţiale: nevoia de a scrie, de a-şi menţine trendul ascendent al perioadei anterioare, şi chemarea insidioasă a prezenţei în cetate, căreia îi căzuseră pradă mulţi colegi ai săi de generaţie. Ne amintim bine cât de greu era să-i rezişti: lumea se arunca în publicistică, în militantism civic şi de partid, nimeni nu avea timp pentru literatură. Nu s-a putut sustrage, iniţial, nici Cărtărescu acestei tentaţii, ajungând redactor la proaspăt înfiinţatul Contrapunct - prima revistă liberă a Generaţiei '80. "Încep să simt ura unora, pe măsură ce mă implic în viaţa literară. Mi-e greu s-o suport, dar trebuie să mă obişnuiesc. Trebuie să merg înainte ca o tanchetă, pentru că sunt unul dintre acei oameni care se află pe creasta valului şi de care depinde totul acum. E vreme de luptat şi trebuie să lupt. Scrisul - pe mai târziu. Acum e nevoie să urnim lucrurile." (p. 8) Dar înţelege foarte curând că nu are ce căuta printre figuranţii vieţii publice şi literare şi că treaba lui este literatura, scrisul, astfel că la numai o săptămână se va retrage din redacţia Contrapunctului. Totuşi, încă îl mai cutreieră sporadic frisoanele activismului protestatar, şi participă la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Decizia sa de a se consacra în exclusivitate muncii de scriitor va fi în curând irevocabilă: "Aş vrea să pot trăi doar din scris, să las toată nebunia şi imbecilitatea asta de reprezentare socială deoparte. Oricum m‑am prăbuşit în anonimat, aş vrea să plec, să dispar, să fiu anonim până la capăt. Nu mai pot să-mi fac jocul, nu mai vreau să intru în cercuri de influenţă, nu vreau să devin o personalitate. Să stau închis în casă şi să scriu, fără nici o altă obligaţie." (p.37) Să-i reproşezi autorului faptul că nu rezervă evenimentelor comunităţii mai mult spaţiu în Jurnal e absurd. Le-am consacrat unii dintre noi, scriind în presă, luând atitudine, nutrind iluzii, fără să fi reuşit să îndreptăm destinul colectiv pe un făgaş de normalitate, alegându-ne însă cu nişte frustrări pe plan literar. Opţiunea lui Cărtărescu trebuie respectată, tipul său de scriitură confesivă îl are ca precursor pe Kafka, alături de alţi mari referenţi ai autorului, cum ar fi Proust şi Musil, luaţi de modele literare şi, poate mai mult, de structuri umane afine.

Nu doar Istoria cu majusculă are de suferit în acest document intim. Jurnalul lui Mircea Cărătrescu este reducţionist la nivelul epicii cotidiene, al anecdoticului pe care îl vânăm de obicei în astfel de opere, dintr-o nemărturisită nevoie de a trăi prin procură, de a vedea lumea prin ochii celui care a cutreierat-o în locul nostru. Deliciile acestei cărţi sunt de natură superioară şi nu pe "gustul" oricărei sensibilităţi. Diaristul face o ierarhie a întâmplărilor (deloc spectaculoase, în accepţie comună) prin care trece. Nu orice este demn de consemnat pentru el - realitatea ca un fundal de zgomote în surdină este metodic des-calificată - ci doar ceea ce capătă reflexe preţioase în viaţa sa interioară şi în metabolismul scrisului. Jurnalul, un fel de seismograf de mare adâncime, înregistrează  pulsaţiile celui care scrie, surprinde urzeala unor cărţi, precum Levantul, Lulu / Travesti, Visul / Nostalgia, Nimic, Dragostea şi, mai presus de toate, Orbitor-Aripa stângă, volumul care reprezintă încununarea perioadei, apoteoza rezolvării sale estetice. Pentru acest motiv, lectura Jurnalului este de făcut după ce vei fi parcurs obligatoriu operele amintite mai sus, pentru o mai bună orientare în aceste "culise". O sugestie inutilă, pentru că publicul lui M.C. constituie o legiune. Autorul îşi înfăţişează prima ruptură cu adevărat gravă din viaţa sa de scriitor, intervenită la 35 de ani, printr-o soluţie salvatoare: când e cu puterile la pământ, lipsit de inspiraţie, stors de idei, diaristul îşi descrie chiar această criză, deci lucrează, exersează, formulează ceva - o neputinţă (a creaţiei) formulată, e o neputinţă depăşită. Jurnalul ne oferă un regal al lecturii, o baie de expresivitate pe care doar Cărătărescu o posedă: "Mă trezesc chinuitor de greu, iar apoi mai rămân în căldura voluptoasă de sub plapumă zeci de minute, de parcă ar trebui să mă nasc şi n-aş avea nici un chef să cad din uter direct în zăpadă." (p.244) Cronica deambulărilor sale imaginar-afective nu este deloc transcrisă cu inocenţă, ci profesionist, cu grijă asupra cuvintelor, stilului, credibilităţii, adică cu gândul la cititor. Mai putem vorbi de autenticitate în cazul acesta? "Dacã n-aº fi cu adevãrat ºi iremediabil artist (...), cred că aş fi încetat de mult orice intenţie de literatură. De fapt, nu se poate face decât literatură pentru literatură, nu se poate căuta decât plăcerea de a-ţi plăcea ţie însuţi, de a fi propriul tău idol." (p.228). "Mircea, you right", îmi vine să spun, chiar dacă frazele acestea, ca şi faptul în sine de a fi publicat un astfel de Jurnal, i-a enervat peste seamă pe unii dintre cronicarii săi din presa culturală - aversiuni psihanalizabile faţă de cineva care refuză să mănânce "salamul cu soia" al patimilor meschin-balcanice din lumea literară românească. În altă parte, M.C. îşi descrie sentimentul descurajant al maturităţii ca pe un transfer de personalitate, de parcă ar vedea lumea cu ochii tatălui său. Simultan, i se întâmplă şi procesul invers, senzaţia unui recul biologic: Mircea se identifică total cu Ioana, fiica sa, trăieşte prin ea un trecut actualizat. Trecerea de la adolescenţa idealistă la maturitatea tuturor flexibilităţilor şi abdicărilor i se pare oribilă, şi în asemenea confesiuni Cărătărescu este egal cu sine însuşi, confirmându-şi "specialitatea", unică probabil în literatura română: ingenuitatea copilăriei şi androginismul pubertăţii, investigate în Visul, REM şi Travesti.

Dacă ar afişa o mulţumire de sine, morga unui gânditor plin de conştiinţa excepţionalităţii sale, nu ai putea citi acest Jurnal, care, fără îndoială, şi-ar pierde valoarea şi motivaţia. Cărtărescu are o subtilă strategie (involuntară, cred, dar nu inconştientă!) de seducere a publicului. Ceea ce incită lectura sunt tocmai frământările şi autoflagelările autorului - altfel spus: vasta panoramă a luptei sale cu Îngerul. Este şocant să cunoşti, parcurgând aceste pagini, un M.C. epuizat, abulic şi monoman, care îşi exhibă nesiguranţa şi contradicţiile. Neputinţele, ezitările, disperările - da, acestea sunt vânate cu lăcomie de cititori, care-i iubesc vulnerabilităţile, nu neapărat pentru faptul că autorul le livrează motive ne-demne de exultare, ci pentru că li-l apropie, îl umanizează. O penitenţă cu atât mai credibilă, cu cât se sprijină pe strălucirea performanţelor anterioare ale scriitorului. Aşa cum a fost, de pildă, "deceniul de aur" al poeziei sale, 1978-1989. Din acest punct de vedere, lectura Jurnalului lui Cărtărescu constituie un exerciţiu extrem de tonic, un model pentru orice artist care traversează o vârstă a crizei de maturitate, când simţi nevoia unor reţete, cauţi cuvinte de îmbărbătare, provenite dintr-o sursă prestigioasă. Expresia morală a acestei angoase, nutrite din conştiinţa perisabilităţii, se traduce într-un sentiment de înstrăinare a omului de acum, premiat şi omagiat, faţă de autorul de cândva: "Mi se pare că îmi însuşesc meritul altuia, al celui care scria odată. Căci orice recunoaştere e retrospectivă: nu eşti recunoscut tu, ci acela care ai fost şi nu mai eşti." (p. 30) Sau în altă parte: "Exaltarea în faţa "Levantului" sau altor cărţi mi se pare obscenitate, ca şi când ţi-ai privi sexul în faţa oglinzii, l-ai cântări în palmă şi ai fi deodată mândru şi fericit că eşti bărbat. Prefer eboşele informe de acum, căci ele au viitor. Restul miroase a trecut, a uitat, a "impor­tant" poate, nu însă a carne vie şi tânără." (p. 139)

Ignorând realitatea exterioară, volumul estom­pează figurile unor perso­naje posibile. În afară de soţia - Cri/ Kitty - şi Ioana, micuţa fiică, cele mai apropiate fiinţe ale scriito­rului, nu apare nici un alt însoţitor / însoţitoare în intimitatea, scrutată de aproape, a diaristului. Singurele referinţe clare: Liiceanu, Crohmălniceanu, Manolescu, fără pretenţii deosebite, apoi unii congeneri şi prieteni, dosiţi în spatele unor iniţiale: B.L., Simona, Ioana P., P.C., F.I. (cred că unii dintre ei s-au simţit frustraţi la lectura "testimoniului" cărtă­res­cian). Numele de autori şi titlurile cărţilor citite de M.C. în aceşti ani îl covârşeşte pe cel al prezenţelor vii. O componentă în minus, regretabilă, întrucât la fel de interesant ţi-ar fi fost să cunoşti opiniile, observaţiile lui Mircea despre colegii săi sau despre alţi intelectuali. Lacuna aceasta nu o poţi pune decât pe seama gradului extrem de scăzut de socializare - asumat, altfel - şi pe (horribile dictu!) narcisimul funciar al diaristului. Notez în treacăt o performanţă în sine a detaşării lui Cărtărescu de realitatea exterioară universului său personal: însemnările din 1996 nu consacră nici o propoziţie victoriei în alegeri a CDR-ului şi lui Emil Constantinescu! Absolut scandalos, ce mai.

Raritatea lucrurilor "semni­ficative", socialmente vorbind, în Jurnal, este compensată, abundent, cu visele lui Cărătă­rescu. Ele i-au irigat deşertul multor zile anoste. Transcrierea viselor - arborescente, cum le ştim, din cărţile sale - este foarte plastică, detaliată, colorată, intens literaturizată: peisaje fastuoase şi palate de cleştar, sau, la celălalt pol al emoţiei, fantome misterioase, figuri terifiante, care adastă la capătul patului, aţintindu-şi privirea goală în irişii tumefiaţi ai povestaşului. Visele sunt elemente ale ebuliţiei sale existenţiale, realităţi peremptorii, pe care Mircea le trăieşte intens, transportat, fără rest, în magma lor cleioasă şi ambiguă. Redate atât de amănunţit, visele lui Cărtărescu au o corporalitate uluitoare. O astfel de regie elaborată îţi induce întrebarea dacă fantasmagoriile ce ni se servesc drept proiecţii onirice nu sunt decât construcţii ulterioare, trucuri de meseriaş? Nu contează. E scriitura lui M.C., dreptul său suveran de a-i conferi doza de fantastic sau verosimilitate dorită, împingând jurnalul spre ficţiune pură. Oricum, fiziologia viselor stimulează meditaţii în care "gheara leului" se simte din plin: "mă întrebam de ce n-ar fi posibil ca neuronii noştri să engrameze, cum poartă reflexele înnăscute şi competenţa limbajului - şi amintiri din vieţile părinţilor sau strămoşilor mai îndepărtaţi, arhivă emoţională nu de tipul arhetipurilor, ci concretă, cu "poze" din alte vieţi, cu lucruri percepute de alte simţuri şi prelucrate de alte creiere, acum putrezite. Sculptate în carnea sticloasã a neuronilor ar putea fi pieþe cu statui ºi oraºe crepusculare, prin care eu însumi n-am cãlcat niciodatã, de-acolo mi-ar putea veni comenzi imperioase: iubeºte femeia asta! scrie poemul ãsta! admirã norii!..." (p. 331)

Ce mai surprinde în Jurnalul acestui habotnic al scrisului şi artificier al fantasmelor este preocuparea metodică, obsedantă, pentru editarea cărţilor sale în străinătate - o adevărată contabilitate "la milimetru", care contrastează puternic cu lipsa "detaliilor realiste" ale traiului său în România, ceea ce decodifică, ironic, adevărata socializare a autorului, faptul că M.C. este poate cel mai adaptat dintre confraţii săi din ţară rigorilor vieţii unui scriitor occidental, fiind şi unul dintre cei mai cunoscuţi în afară. Alte fragmente care mai "drenează" mlaştina lecturii sunt sejururile în străinătate, cuprinse în cei şase ani ai Jurnalului: International Writing Program la Iowa City (unde va ajunge, 8 ani mai târziu, şi colegul nostru Vasile Gârneţ), Stuttgart, Paris, Amsterdam, Dublin - deplasări consemnate frugal, în timpul cărora suportă greu despărţirea de familie, îşi mărturiseşte preponderent inhibiţiile scrisului şi acuză situarea arbitrară şi inconfortabilă într-un mediu care îi tulbură habitudinile. Aflarea în Occident: o sărbătoare a trupului, dar un chin pentru spiritul incapabil să-şi regăsească aplombul secreţiilor. Acasă, lucrurile se inversează şi "starea de criză" inundă paginile Jurnalului, recuperator.

Acum, după ce a repurtat succesul cu Orbitor, (succes ce va trebui, e drept, confirmat cu volumul II, pentru că - aşa cum declară într-un interviu din România literară nr. 3/2002 - "primul volum a creat un orizont de aşteptare care m-a obligat la eforturi despre care nici nu vreau să-mi aduc aminte"), Mircea nu se sfieşte să-şi deconspire laboratorul de lucru al Orbitorului. E ca şi cum ai pătrunde într-o cală a maşinilor, unde poţi contempla arcurile, roţile dinţate, pârghiile şi niturile imbricării. Îmi imaginez, citind aceste secvenţe febrile, aviditatea fanilor cărtărescieni, care după ce au devorat romanul, se aruncă asupra firimiturilor, veselei, ambalajelor rămase după marele ospăţ, reciclate în Jurnal. Mircea îşi cuantifică mereu, aproape maniacal, numărul de pagini scrise la roman şi-şi planifică randamentul, evident, tot în număr de pagini şi caiete; încearcă să instaureze o logică în "termitiera" manuscrisului care creşte mecanic,  luptă să descopere motivaţia straturilor textuale, înfruntând necunoscutul scriiturii: "Succesiunea planurilor trebuie să pară naturală, imprevizibilă şi totuşi necesară. Aici e cea mai mare problemă: cum voi şti, în fiecare moment, ce trebuie să urmeze, pe care palier să sar? Cred că, deocamdatã, doar prin intuiþie (...). Deocamdată cel mai mic amănunt poate încă schimba totul." (p. 400) Asistăm de fapt la o deconstrucţie, la o "dezvrăjire" a operei, pe care publicul n-ar trebui să o privească altfel decât ca pe un bloc incasabil. Dar nu aceasta este miza lui M.C. "Dezvrăjirea" Orbitor-ului nu are cum să scadă sau să adauge ceva din / la substanţa sau prestigiul romanului, ea face parte dintr-un alt "scenariu", ce nu poate fi ignorat: scenariul Jurnalului, a cărui raţiune este să redea cu fidelitate tranziţia chinuită a autorului spre "omul viitor", spre noua geneză, prefigurată în Orbitor. Este felul său de a învinge destrămarea sensului, fenomen de care e conştient orice autor postmodern. Patetismul implicit al acestor pasaje alternează cu "analize de atelier", cu teoretizări întreţesute în pânza unor impresii de lectură. Ele îl ajută pe M.C. să-şi clarifice poziţia de principiu faţă de lume şi text, confecţionându-i o morală bazată pe estetic. "Când spunem că "numai Dumnezeu există cu adevărat" comitem un fel de tautologie, căci de fapt numim Dumnezeu exact ceea ce există cu adevărat. Şi, dacă-l considerăm pe Dumnezeu autorul lumii noastre, dispar deodată toate nesfârşitele probleme morale: a existenţei răului, a liberului arbitru etc. Când trăieşti într-un roman sau o pictură, lucrurile astea devin ridicole. (p.361) Şi pentru că receptarea nu este niciodată ingenuă, câteva pagini mai jos, în Jurnal, am găsit un posibil răspuns, o replică învăluită la critica pe care o aduceam eu însumi lui M.C. în cronica mea la Orbitor, atunci când remarcam absenţa filonului etic în demersul manierist şi fabulos al autorului: "Un prozator - şi e aşa pentru orice artist adevărat - nu pleacă de la o idee despre lume ca să-şi construias­că romanul în funcţie de ea, în prelungirea ei, ci mai curând subs­tan­ţa epică îl constrânge să gân­deas­că o metafizică locală, care func­ţionează numai în acea carte ca o componentă estetică a ei." (p. 417)

Cărtărescu este un scriitor vizionar şi pentru acest motiv acuza de egocentrism ce a fost formulată în unele comentarii la Jurnal mi se pare mioapă şi nedreaptă, după ce, renunţând la orice ipocrizie, el nu a ezitat să se expună, în toată goliciunea sa, ca om şi creator, judecăţii publice în care nu se poate apăra decât cu forţa expresiei. Spunea cineva - o vorbă pe care am reţinut-o! - că talentul e atunci când nu ai încotro, dar la fel de important îmi pare să adaug că dimensiunea talentului o dă curajul, ca disponibilitate în faţa destinului, o atitudine fără de care abilităţile tehnice se transformă într-o prestaţie lipsită de substanţă. În ce mă priveşte, sunt predispus să văd în publicarea Jurnalului mai degrabă un gest de curaj, decât o infatuare puerilă, cum s-a insunuat. Orgoliul unui scriitor autentic reflectă lupta pe care o poartă cu Îngerul, în cercul magic al vieţii şi operei sale, unde sinceritatea este singurul teritoriu cu adevărat cucerit. Acele întâlniri nu pot fi provocate, ci doar aşteptate cu umilinţă, dacă te simţi în stare. Mircea: "Ah, azi noapte, deschizând ochii, am văzut o mână întinsă spre mine, o mână rembrandtiană, cu degete delicate. Nu puteam zări a cui este din cauza cearşafului tras peste cap. Oricine ar fi fost, şi-a retras mâna încet, gingaş, şi n‑am mai văzut decât spaţiul negru al camerei întunecate."

1