Opţiunile tinerei literaturi din Basarabia (3)

Johannes Gelich: În Austria a fost publicată recent o foarte interesantă carte de statistică. În anii '50, anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, oamenii au fost întrebaţi dacă ar accepta un stat autonom austriac şi limba austriacă. Doar 20% dintre cei chestionaţi agreau ideea unui stat austriac şi a limbii austriece, 80% declarându-se germani. Într-un sondaj recent, după 50 de ani de prosperitate economică, 60% s-au declarat în favoarea unui stat austriac şi a limbii austriece! Aş vrea să ştiu cât de puternic este aici, în Basarabia, sentimentul identităţii naţionale.

Dumitru Crudu: Vreau să fac întâi o completare la ceea ce s-a vorbit înainte. Încă din şcoală, am fost nişte persoane scindate, schizofrenice pe undeva, după cum s-a mai spus, trăind între cultura oficială, moldovenească, şi cea subterană, română. Pe de altă parte, ţin minte nişte experienţe traumatizante, cum ar fi faptul că nu găseai în dicţionare cuvinte pe care le citeai în cărţile româneşti, astfel încât nu puteai să le înţelegi sensul. Se putea întâmpla să înveţi la şcoală cuvinte al căror sens rămânea necunoscut. Ulterior, a trebuit să învăţ din nou acele cuvinte, unele deja uitate, de data aceasta aflându-le şi sensul. Acelaşi lucru se poate spune despre literatura pomenită de Constantin Cheianu: aveai poftă să citeşti, dar citeai fie nişte traduceri infecte, fie literatură de proastă calitate, pe care trebuia să o uiţi mai t`rziu. În paralel, exista şi acea cultură subterană română care te ajuta să te formezi, cultură la care unii au avut mai mult acces, alţii mai puţin.

Nicolae Popa: Eu cred că orice scriitor trăieşte întâi experienţa copilăriei, cu un limbaj al satului sau al mahalalei lui, iar când începe să se formeze ca scriitor nu învaþã limba românã, în general, ci limba cultã, cea care-þi permite sã faci criticã literarã, sã scrii eseu... Dacă facem confuzia între aceste două realităţi ale limbii, reiese că noi, cei care ştim nişte neologisme, vorbim altă limbă decât mătuşa Ileana, din sat.

Vitalie Ciobanu: Revin la întrebarea pusă de tine, Johannes: cât de puternic este sentimentul identităţii naţionale la noi, în Basarabia. Dezbatem o chestiune care ne marchează profund la nivelul comunităţii majoritare de aici. Putem vorbi chiar despre mai multe "Basarabii" în acest spaţiu, de mai multe grupuri umane, sociale, diferenţiate prin gradul de cultură şi informare, care trăiesc aici. Oamenii mai cultivaţi se identifică în mod firesc şi spontan ca români. A fi român înseamnă, pentru noi, recuperarea unei identităţi interzise de regimul sovietic timp de 50 de ani, pentru care au suferit din plin bunicii şi părinţii noştri, prin arestări, deportări, execuţii în masă sub regimul comunist. Cred că generaţia de acum poartă în continuare acest stigmat, dar şansa noastră este că putem deja respira într-un aer mai liber, într-o lume în curs de democratizare şi civilizare. În afară de aceşti oameni cultivaţi, există marea masă a populaţiei, oameni de rând care îşi conservă un sentiment de identificare locală mult mai accentuat. Ei îşi zic "moldoveni", pentru a reflecta o realitate a locului. Propaganda sovietică a extins însă abuziv noţiunea şi, astfel, simpla denominaţie geografică, "moldovean", a devenit un element de identificare politică şi etnică. Din păcate, cercurile politice dominante de aici, care sunt promoscovite, filoruseşti şi antieuropene, antiromâneşti, speculează în continuare această confuzie, chiar şi după zece ani de viaţă aparent independentă a Republicii Moldova.

Radu Andriescu: Unul din rolurile intelectualilor de aici ar fi, prin urmare, să clarifice această confuzie.

Vitalie Ciobanu: Asta au şi făcut. Revoluţia noastră a început prin reabilitarea unor adevãruri care þineau de românitatea noastrã profundã, pe care doream sã o recuperãm. Limba românã, grafia latinã, istoria ºi simbolurile naþionale... Doar că treaba nu a fost dusă până la capăt. De aceea am şi ajuns în braţele tov. Voronin.

Radu Andriescu: Am vorbit foarte mult despre limbă. Aş vrea să ne întoarcem spre literatură şi să discutăm despre motivaţia scriitorului din Moldova: ce v-a determinat să scrieţi, redescoperirea unui instrument interesant şi relativ nou, cum ar fi limba română, sau poate prestigiul social pe care îl avea scriitorul înainte de '89, prestigiu de care se bucura, de altfel, şi de partea cealaltă a Prutului? Pe ce filieră interioară a venit impulsul de a scrie? A fost doar forţa inerţiei care a făcut să meargă lucrurile mai departe, până în momentul în care o nouă generaţie de intelectuali va părăsi cuvântul scris pentru a se dedica imaginii? Îşi va pierde cuv`ntul scris atracţia pe care o are în momentul de faţă?

Constantin Cheianu: Eu cred că şi aici, în Basarabia, ca şi oriunde în lume, motivaţia scriitorului este una şi aceeaşi. Nu cred că este vorba de o specificitate. La un moment dat descoperi această relaţie aparte pe care o ai cu cuvântul. De fapt, descoperi cuvântul şi vezi că el îţi poate spune ţie mai mult decât le spune altora. Din acel moment începe o aventură pasionantă care te absoarbe în totalitate.