|
- Dvs. aţi fost la Paris ca să-l cunoaşteţi personal pe Emil Cioran. Ce impresii v-a lăsat?
- L-am vizitat în toamna anului 1977 din două considerente: mai întîi, mă impresionase filosofia lui - îi citisem toate cărţile de filosofie în versiune germană - apoi, aveam un prieten, fost coleg de facultate cu Cioran, care mi-a vorbit cu multă căldură şi cu mult respect despre studentul Cioran şi despre ideile radicale pe care le avusese încă din anii de studenţie. Cu alte cuvinte, eram curios să-l cunosc pe filosoful care a scris o aforistică atît de cinică şi de arzătoare, dar nimic din toate acestea n-am constatat la omul Cioran, discutînd cu el. Omul Cioran părea absolut altul decît scriitura lui: era blînd, tolerant, fără nici un fel de cinism, dimpotrivă, îi plăcea să bea un pahar de vin, să spună o glumă, preferabil legată de România. Ne-am distrat împreună vreo trei ore şi n-am vorbit deloc de filosofie. Aş fi vrut să vorbim româneşte, însă Cioran a insistat să vorbim nemţeşte, dat fiind că e limba marilor filosofi, zicea el. Nici vorbă de dificultăţi de exprimare în germană, vorbea impecabil şi cu un vădit accent ardelenesc, ceea ce pentru mine a fost extrem de interesant.
- Frecventînd cursurile de literatură comparată aici la Universitatea din Tьbingen şi acum doi ani la Universitatea Autonomă din Madrid, am constatat că literatura română, din păcate, nu este integrată în literatura romanică şi nici în cursul de literatură universală.
- Într-adevăr, literatura română e prea puţin cunoscută. Nu ştiu din cauza căror circumstanţe, dar probabil că româna, ca limbă latină, e greu să se prezinte alături de italiană, spaniolă, portugheză, limbi cu tradiţii literare seculare. Fiind totodată o limbă romanică de est, româna are o circulaţie mică în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Din acest punct de vedere literatura română suferă de un dezavantaj nedrept fiindcă multe texte ar face faţă oricărei capodopere. Pe lîngă scriitorii deja amintiţi, aş vrea să-i menţionez pe Arghezi, Sadoveanu, Preda, dar mai sînt şi alţii. Nu ştiu cum se poate repara această situaţie. Recent la Institutul român "Titu Maiorescu" din Berlin, la sugestia dnei Demetrescu, am prezentat o expoziţie cu genericul "Crimele comunismului în România". De fapt, ideea îi aparţine dnei Ana Blandiana, directoarea Academiei Civice din România. Mai întîi am făcut-o la Mьnchen, după aceea am fost solicitaţi la Berlin, apoi la Hamburg şi la Dьsseldorf. Cu aceste ocazii m-am convins că lumea nu ştie nimic referitor la situaţia politică de după 1945 din România. În al doilea rînd, nici nu vor să se intereseze prea mult, din cauza proastei reputaţii pe care o are România din punct de vedere politic şi economic. Eu încerc să le explic că România, în comparaţie cu Cehia, Polonia, Ungaria, a fost cea mai nenorocită: nici una din aceste ţări nu a avut un Ceauşescu, care a distrus pînă şi substanţa spirituală a românilor. Dar cum se repară aceasta? Eu fac cît pot, dat fiind că inima mea e legată de România, însă eu singur nu pot schimba imaginea ţării în Occident, asta trebuie să o facă românii.
- Ar trebui elaborată o strategie pe termen lung?
- Trebuie început cu educaţia, fiindcă a sta cu mîna întinsă nu e o soluţie. Cu asta nu facem absolut nimic. Dacă nu se schimbă mentalitatea în România actuală, nu se va schimba nici situaţia economică...
- Se pare că este un handicap al nostru, al tuturor românilor, neputinţa de a ne asuma propria noastră istorie. Fireşte că există eforturi izolate, dar nu se întîmplă la nivelul statului, cum spuneaţi Dvs.
- Tocmai acest subiect a constituit şi tema discuţiei mele cu Emil Cioran. De altfel, nu eu, ci Cioran a deschis această temă, spunîndu-mi că românii sînt maeştri în a-şi găsi scuze, dar că prin această "capacitate" ei ratează posibilitatea de a recunoaşte realitatea, de a porni de pe altă poziţie. Numai de la recunoaşterea acestui lucru poate pleca o regenerare. Asta le lipseşte românilor şi pînă astăzi văd acest lucru atunci cînd merg în România. De exemplu, prietenii mei care nu trebuie să-şi caute scuze în faţa mea - ne cunoaştem de cînd eram copii şi nu avem de ce să ne ascundem greşelile unii faţă de alţii - îmi spun uneori "da să vezi că cutare...". Eu le zic imediat să termine. Asta e tragedia voastră, le spun şi îi îndemn să fie brutali cu ei înşişi, aşa cum sînt nemţii după nazism. Se poate spune orice despre nemţi, dar de la 1945 încoace ei au luat în serios această critică a nazismului, uneori chiar exagerînd, dar mai bine aşa, fiindcă în felul acesta se ţine cont de realitate, nu se vine cu o perdea frumoasă care să-ţi oprească privirea. Fireşte, nu toţi românii sînt aşa, însă această atitudine pare să se fi generalizat.
- Există totuşi spirite critice atît în România, cît şi în Republica Moldova. Patapievici, bunăoară, are un spirit critic uneori exacerbat, însă cred că noi în prezent avem nevoie de spiritul său critic pentru a ne conştientiza greşelile.
|
Hans Bergel
Inapoi la cuprinsul numarului