Complexele culturilor din Europa Centrală şi de Est şi integrarea europeană. Cazul românesc (2)

Mai grave decât handicapurile naturale sunt, pentru culturile şi societăţile din Est, carenţele de ordin interior. Integrarea europeană, în sensul ei cel mai larg, este indiscutabil un proces cultural, pentru că implică un anume gen de pedagogie socială, de transformare a mentalităţilor, de evoluţie a individului şi comunităţii. Or, societatea românească a ieşit din comunism cu infirmităţi nici până astăzi vindecate. Constatăm astfel o mare discrepanţă între nivelul elitelor şi gradul de civilizaţie al ţării. Ideile liberale, filozofia capitalismului au o rezonanţă foarte slabă la mase. Priviţi în zona partidelor de centru-dreapta: practic nu mai ai pe cine să te bazezi, nici în România, nici în Basarabia. Mulţi intelectuali români trăiesc într-un fel de ghetto aurit, izolat de societate. În interiorul acestei lumi închise se poartă "războaie canonice", se dezbat teme care dau celor implicaţi sentimentul sincronizării lor cu Occidentul, în timp ce în Bucureşti nu se mai încheie epopeea copiilor instituţionalizaţi sau dilema câinilor vagabonzi. Până în acest moment integrarea europeană în cultură s-a realizat prin efortul unor structuri independente, private sau nonguvernamentale. Ar trebui să amintesc aici activitatea prodigioasă a unor edituri precum Humanitas, Polirom sau Univers, care au pus în circulaţie traduceri din gândirea şi beletristica occidentală, inaccesibile înainte publicului românesc. Voi menţiona eforturile deosebite ale Fundaţiei Culturale Române privind propagarea culturii române în lume şi ale Colegiului Noua Europă, angajat în fundamentarea unor studii postuniversitare avansate pe teren autohton. Este remarcabilă activitatea unor cercuri de acţiune şi reflecţie intelectuală, precum Alianţa Civică şi Grupul pentru Dialog Social. Din păcate, aceste întreprinderi culturale, meritorii, nu au izbutit să contrabalanseze tendinţele perimate, de tip centralist şi etatist, ale căror reprezentanţi tratează cultura ca pe o servitoare a puterii politice. Spiritul critic la noi se izbeşte de o doză considerabilă de autosuficienţă şi autoadulare, de o mefienţă psihanalizabilă faţă de necesitatea revizuirii vechilor ierarhii stabilite prin ucaz, de teama de a dezbate metehnele spiritului naţional, carenţele culturii şi civilizaţiei noastre, scăderile de caracter, duplicităţile comportamentale. Deci, un complex de natură etică, de metabolism biologic, dacă doriţi, un rudiment mental rămas din perioada naţionalism-comunismului ceauşist. Reacţia de dispreţ faţă de Europa a devenit blazonul grosier al acestei specii de aşa-zişi oameni de cultură. Or, spre deosebire de Răsărit, care a venit peste noi asemeni unui tăvălug, rupându-ne de propriile tradiţii democratice din interbelic, Europa este o opţiune, nu un ultimatum. Ai libertatea să îmbrăţişezi acest model sau să-l repudiezi, asumându-ţi consecinţele - aceasta e marea diferenţă între cele două sisteme de valori, diferenţă care scapă partizanilor naţionalişti şi protocronişti. Laşitatea de a adopta nişte principii universale ne face vulnerabili şi slabi, pentru că în sinea noastră ştim (deşi nu o recunoaştem public) că avem neîmpliniri regretabile, mituri false, reprezentări eronate, construcţii abandonate - pe scurt, falii care ne împiedică să avansăm, să susţinem un dialog de la egal la egal cu alte centre de spiritualitate. Defectele culturii şi caracterului naţional sunt agravate de lipsa instrumentelor de comunicare cu exteriorul, pentru că dacă realizăm puţine traduceri din alte literaturi şi nu ne propagăm valorile proprii nu vom avea suficiente oglinzi în care să ne privim spre a ne cunoaşte mai bine, vom suferi de lipsa termenilor de comparaţie, vom exalta virtuţile autarhiei şi vom demoniza străinătatea. Într-un volum de dialoguri cu Sorin Antohi, apărut recent la Polirom, Adrian Marino propune o soluţie ideologică acestei inadecvări a fondului autohton la aspiraţia occidentalizantă, desemnând-o prin sintagma: "Al treilea discurs", adică o pledoarie de tip paşoptist pentru modernizarea, democratizarea şi europenizarea României şi culturii române, prin adoptarea spiritului protestant şi a instituţiilor occidentale, în paralel cu valorificarea potenţialului de originalitate românească. Altfel spus, realizarea unei sinteze organice, care ne-ar ajuta să evităm deopotrivă ambele extreme: naţionalismul izolaţionist, suficient sieşi, şi moda cosmopolită a unor împrumuturi mimetice, insuficient asimilate. În faţa unui nou început, un discurs neopaşoptist, întemeietor, are o reală funcţie civilizatoare. Cei 12 ani de tranziţie defectuoasă ne obligă să luăm în serios complexele culturii şi societăţii româneşti.

Aceeaşi atitudine este recomandabilă şi pentru Basarabia. Cu deosebirea esenţială că problema identităţii naţionale nerezolvate, după dispariţia imperiului sovietic, complică situaţia acestei vechi provincii româneşti. Pentru cultura din Republica Moldova recuperarea apartenenţei la cultura română premerge, constituie o bună repetiţie pentru integrarea culturală europeană. După o jumătate de secol de barbarie ideologică, regăsirea identităţii naţionale şi a principiilor democratice constituie o prioritate pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Fără o integrare profundă a culturii române, fără cultivarea unui limbaj comun, inteligibil, nu ne putem valorifica specificul local, experienţa multiculturală dobândită în urma succesivelor ocupaţii ruseşti şi a convieţuirii cu minorităţile alogene. Or, complexele de inferioritate ale intelectualului basarabean au toate şansele să încremenească în condiţiile reculului politic inaugurat de guvernarea partidului comunist, care a câştigat alegerile parlamentare din februarie curent cu o majoritate zdrobitoare de voturi, încununând un deceniu de eşecuri şi speranţe spulberate pe calea spre o lume mai bună, democratică şi capitalistă. Este singurul caz în Europa Centrală şi de Est, după 1989, când fosta nomenclatură comunistă revine la putere fără să fi renunţat la vechea sa denumire. Dimpotrivă, tocmai această "puritate" ideologică i-a asigurat succesul electoral. Noii guvernanţi au anunţat un program restauraţionist agresiv: politica externă a fost reorientată spre Moscova, a fost reintrodusă deja cenzura în mass-media de stat, procesele de reformă din economie au fost blocate, motiv pentru care FMI şi Banca Mondială au suspendat creditarea Republicii Moldova. (...) În aceste condiţii, a vorbi despre integrarea europeană, inclusiv culturală, a Basarabiei este un bluf. Din păcate, slaba implicare a Occidentului în acest stat sfâşiat pe deasupra şi de conflicte separatiste - Transnistria la est şi găgăuzii la sud - a favorizat apariţia unei aşa-zise oligarhii economice, de tip mafiot, extinderea corupţiei şi adâncirea sărăciei.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină