Lumini şi umbre. Eminescu în interpretarea lui Dumitru Irimia

Dumitru Irimia face parte din categoria eminescologilor, care, pe modelul lui G. Călinescu, au făcut din cercetarea şi interpretarea operei lui Eminescu proiectul vieţii lor. Dacă ar fi să stabilim o cronologie a „Proiectului Eminescu” în „dinamica” (termen frecventat adesea de profesor) vieţii şi activităţii lui Dumitru Irimia, ar trebui să coborîm în timp spre anii de liceu, cînd l-a „întîlnit” pe poet. „Cu Eminescu m-am în­tîlnit în anii de liceu, mărturisea profesorul, dar nu pentru că trebuia „să învăţăm lecţia”, ci pentru că profesorul ne-a spus că Eminescu nu este numai Împărat şi proletar şi ne-a vorbit despre Luceafărul, despre Doina, despre Titu Maiorescu şi ne-a invitat să mergem la biblioteca oraşului”. Apoi a urmat în 1962 elaborarea „cu greu” (deoarece Eminescu era la „secret”) a tezei de licenţă Concepţia lui Eminescu despre artă. Teza a condus spre elaborarea şi publicarea în 1970 a ediţiei  Eminescu: Despre cultură şi artă. Momentul este evocat de Dumitru Irimia ca fiind unul crucial din destinul său. Întîlnirea cu manuscrisele eminesciene a fost, îşi aminteşte profesorul, „una din întîlnirile mele cu cea mai mare încărcătură fiinţială (cu tot greul de semnificare a acestui adjectiv).” În 1970, vedea lumina tiparului „primul Eminescu” citit şi gîndit de Dumitru Irimia. El a făcut posibilă trecerea spre cel „de-al doilea”, din Limbajul poetic eminescian, care a condus, în final, spre elaborarea unei viziuni integratoare asupra lui Eminescu. Dumitru Irimia reconstituia întregul traseu într-un interviu cu întrebări de bilanţ, publicat la începutul anului 2008 în revista Limba Română de la Chişinău. „Gîndirea estetică eminesciană, preciza acolo exegetul, se află într-o corespondenţă perfectă cu mutaţia radicală pe care o produce poezia lui în cultura românească: prin Eminescu limbajul poetic îşi asumă funcţia întemeietoare de lumi semantic-poetice, lumi care au ca nucleu de semnificaţie întrebările fiinţei şi nu interpretarea, fie aceasta şi frumos poetică, a lumii cu determinări spaţio-temporale. În acest sens, aş considera – chiar dacă nu îmbrăţişez sintagma – că spre „Eminescu total”, mai exact, spre esenţa profundă a poe­ticii şi a creaţiei poetice eminesciene (în vers şi în proză deopotrivă), aspiră în mod complementar, interpretarea din Limbajul poetic eminescian (Junimea, 1979) şi interpretările din Dicţionarul limbajului poetic eminescian, în cele două componente: (I) Coordonanţele poeziilor antume (2 volume, Botoşani, 2002), Coordonanţele poeziilor postume (4 volume, Iaşi, 2006) , (II) Semne şi sensuri poetice. I. Arte (Iaşi, 2005), Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale (Iaşi, 2007), realizat, sub conducerea mea, de un minunat colectiv de cercetători de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” şi de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi”.

***

În mod tradiţional, cînd schiţăm reperele de bază ale eminescologiei române, facem trimitere la cele cîteva modele interpretative ale operei lui Eminescu, de la Titu Maiorescu la G. Călinescu şi Ion Negoiţescu, modele care au impus o exegeză dinspre istoria literaturii spre poezie, dinspre societate spre literatură. Sîntem obişnuiţi însă mai puţin sau mai puţin formaţi sau/şi informaţi, trebuie să recunoaştem, să citim opera unui mare scriitor dinspre limbă/lingvistică, dinspre limba română spre literatură, spre poezie în cazul nostru. Această lucrare migăloasă, ce pune în valoare cele mai mici detalii, a fost realizată de profesorul Dumitru Irimia, care şi-a aşezat lucrarea între studiul gramaticii şi stilisticii limbii române şi opera lui Mihai Eminescu, într-o vie tensiune interioară. Dumitru Irimia propune eminescologiei un Eminescu citit în perspectivă lingvistică, semiotică, poetică, ceea ce face ca inedita contribuţie a exegetului să ocupe un loc inconfundabil, bine meritat, în contextul general al eminescologiei. În acest sens, credem că a avut un destin împlinit, or, mărturisea el însuşi: „Fiinţa mea, umană şi intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş fi simţi măcar în parte împlinit, dacă la cultura care m-a format voi fi adăugat şi eu ceva şi dacă voi fi contribuit, într-o măsură cît de mică, la cunoaşterea ei în spaţiul românesc  (cu hotarele configurate de identitatea profundă)”.

Dumitru Irimia şi-a elaborat studiul Limbajul poetic eminescian (la care vom face referiri de aici încolo) sub auspiciile semioticii, una din direcţiile cele mai noi în studiul lingvisticii, abia intrat în vogă în anii aceia. Autorul făcea cîteva referinţe succinte la acest concept, asumîndu-şi-l deliberat, în momentul de introducere în studiu propriu-zis, în scopul clarificării termenilor. Astfel, termenul semn îşi extindea aria de întrebuinţare dincolo de planul strict lingvistic în planul semioticii literare. E de reţinut accepţia pe care o dă termenilor: „Între poem, semn şi limbaj poetic relaţiile dezvoltă un grad superior de complexitate, din perspectiva celor două planuri, paradigmatic şi sintagmatic, axe organizatorice ale oricărui sistem semiotic. Poemul se relevă în ansamblul său ca un semn poetic complex (E. Al. Poe), care, în baza unei idei poetice centrale, dezvoltă o singură semnificaţie poetică.” (Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Junimea, Iaşi, 1979, p.15)

Procesul creaţiei este definit acum dinspre actul lingvistic spre cel poetic, iar termenul elocvent este, in viziunea autorului, cel de resubstanţializare. Analiza operei lui Eminescu prin prisma acestui fenomen constituie de fapt axa conceptuală a monografiei. Nivelele limbii se află în raport de reciprocitate complexă. Pentru a putea înţelege mecanismul lăuntric de funcţionare a limbajului poetic, care implică limba populară, limba literară, ridicate la nivel estetic, exegetul opera într-un cîmp al deconstrucţiei. Obiect constant al investigaţiei, limbajul poetic este surprins în elementul său natural, organic - de colaborare şi concomitent de negare a semnului lingvistic. „Negarea dialectică a semnului lingvistic de către semnul poetic, susţine Dumitru Irimia în deschiderea studiului, înseamnă, din perspectiva amplă a limbii naţionale, negarea drumului spre abstract al limbii literare, printr-o reîntoarcere la origini şi, în consecinţă, printr-o resubstanţializare a limbii”. (p.13)

Aşa cum se poate observa, dat fiind faptul că poemul ca semn poetic complex se constituie la rîndul său din alte elemente alcătuitoare – „semne poetice minimale”, autorul elaborează o construcţie analitică sprijinită de schele complexe şi riguros montate. Exegeza porneşte de la semnele poetice minimale – nivelul fonetic – la cele ample – nivelul conotativ-filosofic al limbajului. Nu doar această ordine logică susţine conceptul lui Dumitru Irimia. În cazul liricii  poetului „bolnav de eufonie”, după cum afirma Zoe Dumitrescu-Buşulenga, intrarea în studiul limbajului poetic eminescian prin analiza nivelului fonetic al armoniei muzicale era, fără îndoială, iminentă. Dacă Zoe Dumitrescu-Buşulenga atrăgea atenţia asupra faptului că eufonia eminesciană trebuie privită „într-o perspectivă obligatorie de altitudine şi integralitate”, Dumitru Irimia realiza analiza integrală a liricii eminesciene, de la mutaţiile fonetice spre semnificaţii. Obişnuiţi cu exegezele care insistă în cadrul semnificaţiilor conotative ale poeticului, ni s-a părut cu totul ine­dite comentariile nivelului fonetic al limbajului poetic. Fascinante de-a dreptul apar comentariile care pun în evidenţă schimbările minuscule ale formei, schimbări ce implică importante resemnificări sau resubstanţializări. Exegetul a lucrat la detalii nu doar pe textele antume, dar şi pe nenumăratele variante şi subvariante ale textului eminescian, fapt care a lărgit aria de investigare şi, drept consecinţă, exegeza a primit argumente în plus. Dumitru Irimia nu se rezumă la analiza armoniilor muzicale, or, consideră el, armonia este un principiu axă al operei lirice a lui Eminescu. El stabileşte morfologia (gradată) a fenomenului: armonia expresiv-muzicală, armonia metaforică.

Din aceste două, vom insista asupra armoniei metaforice, cea mai spectaculoasă prin efectele ei poetice, nu înainte de a atrage atenţia asupra nivelului sugestiv-metaforic al exegezei înseşi. „În poezia eminesciană, afirmă Dumitru Irimia, aliteraţia susţine sau creează ea însăşi o anumită fluiditate versului, pe fundalul unei armonii muzicale, constituită din sunete de timbre şi înălţimi diferite, în funcţie de relieful reclamat de cuvinte, în funcţie de dezvoltarea ideii poetice, îmbinînd lumini cu umbre, realizînd contraste sau asocieri sonore, în discretă dar strînsă corelaţie cu procesul semnificării lirice”. (p. 48)  Astfel, transferul metaforic devine concept operaţional şi la nivelul fonetic al limbajului. Dumitru Irimia stabileşte relaţii de corespondenţă, dar şi de opoziţie între sunet şi sensul poetic. Autorul identifică şi comentează procesul viu şi dinamic în care „sugestia muzical-poetică se instaurează suverană în planul expresiei ca în celebrele versuri din  Mortua est!: „Cînd totul s-aude l-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape şi aur în aer”, a căror muzică stranie depăşeşte înţelesurile particulare ale cuvintelor, ca şi semnificaţia care ar putea rezulta din „suma” sau din „sinteza” acestor înţelesuri. Structura expresiei astfel constituită devine semnificativă, preluînd şi rolul conţinutului, în procesul de dezvoltare a ideii poetice, a semnificaţiei lirice, de declanşare a trăirii estetice”. (p. 49)

Celorlalte nivele ale limbii Dumitru Irimia le acordă importanţa şi spaţiul proporţionale rolului lor în mecanismul mereu în mişcare al universului eminescian, deşi, spaţiul, pe drept cuvînt, este tot timpul insuficient pentru a încăpea multitudinea de semnificaţii pe care le generează opera poetului. Frecvenţa concurenţială dintre substantiv şi verb constituie motivul unei lungi dezbateri asupra funcţiei infinitivului lung substantivizat sau a conversiei unor părţi de vorbire şi efectele semantice şi poetice ale lor. Observaţia fină a lingvistului şi poeticianului surprinde, prin profunzimea ideilor şi argumentările fără echivoc, pe tot parcursul studiului. Spre exemplu, autorul demonstrează că substantivizarea adjectivului calitativ adînc „sensibilizează sugestiv reprezentarea zonei originare a spaţiului şi timpului cosmic, încă necunoscute, acolo unde ajunge Luceafărul în drumul său spre Demiurg: „Nu e nimic şi  totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adînc asemene / Uitării celei oarbe”. (p.54)  Analiza statistică impune concluzia potrivit căreia „dintre toate pronumele, mai frecventă este substantivizarea nehotărîtului nimic. Întrebuinţat la singular o singură dată, în Mortua est!, substantivul sugerează, într-o imagine zguduitoare neantul: „Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă”. (p. 55)  Adînc, nimic, tot sînt semne din arealul semantic al realităţilor cosmice sau precosmice, or, poetul a supus operaţiei de regîndire a funcţiei acestor semne minimale necesare întemeierii unei lumi de care fiinţa umană nu are cum să aibă ştiinţă. „Ca şi nimic, afirmă exegetul în acest context, substantivizat în formă de singular, pronumele nehotărît tot îşi extinde sfera semantică pînă la dimensiuni cosmice. „El zboară, gînd purtat de dor,/ Pîn’piere totul, totul”, cu ecouri din filozofia hindusă: „Nu era azi, nici mîne, nici eri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una”. (p.56)

Munca în filigran a exegetului, nu vom pregeta să repetăm, este îndreptată şi spre funcţia poetică a substantivizării unor adverbe, în mod special a adverbelor temporale. „În contexte cosmogonice, afirmă Dumitru Irimia, circumstanţele temporale exprimate de adverbele substantivizate sînt convertite în concepte temporale; pentru reprezentarea stării pregenetice, absenţa timpului, dimensiune esenţială şi existenţială a universului însuşi, este sugerată prin negarea limitelor temporale, exprimate conceptual prin adverbele substantivizate azi, ieri etc.: Nu era azi, nici mîne, nici eri, nici totdeauna”. (p. 56)

Şi inovaţiile eminesciene în sfera genului substantivelor sînt subordonate, în viziunea exegetului, creării unui limbaj poetic autentic: „Creator de mituri (al codrului, al teiului, al izvorului, al stelei etc.), Eminescu converteşte legi şi caracteristici de profunzime, specifice limbii române, în condiţii, circumstanţe, căi de dezvoltare a unor idei poetice, de desfăşurare a unor semnificaţii lirice. Există în organizarea limbajului poetic eminescian o intercondiţionare discretă, dar de esenţă, între genul substantivelor româneşti şi sistemul imagistic al poeziei. Genul masculin al substantivului luceafăr s-a adăugat altor factori, de expresie şi semantici deopotrivă, în constituirea simbolului Luceafărului în poezia eminesciană şi românească. Genul feminin al substantivelor lună şi stele a condiţionat  dezvoltarea structurii metaforice prin care este „introdusă” fata de împărat în procesul complex al desfăşurării semnificaţiei poemului ca şi a semnificaţiei altor creaţii. Genul masculin al substantivului nor a făcut posibilă ecuaţia metaforică ani-nori, fundamentală pentru ideea poetică din Trecut-au anii... ş. a. m. d.” (p.68)

Sînt urmărite îndeaproape mutaţiile gramatical-semantice din poezia eminesciană prin raportare la limba literară. Privit dinlăuntru, procesul de naştere a sensurilor şi expresivităţii poetice cadrează aceluiaşi concept de resubstanţializare sau remetaforizare, despre care exegetul decela în debutul studiului. Remetaforizarea este pusă în seama preferinţei poetului pentru formele de singular sau plural ale unor substantive. Memorabil este comentariul asupra semnificaţiilor poetice ale pluralului substantivului luceafăr-luceferi. „Trecut la plural, afirmă Dumitru Irimia, substantivul luceferi îşi dizolvă individualitatea în semnificaţia de „stea” oarecare: „Şi luceferi ce tremur aşa reci prin negre cetini”. Aceasta este şi direcţia pe care o dă mutaţiei semantice Cătălin, care vrea să situeze în anonimat pe Hyperion: „Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. (p. 77-78) Sau preferinţa pentru singularul substantivului codru etc.

Plină de semnificaţii poetice (cosmogonice) este şi utilizarea în context a altor forme şi semne gramaticale, precum prefixul negativ ne-, superlativul la adjectiv, a diferitor categorii de articole, pronume, verbe, interjecţii, dar şi diferite forme ale vocabularului, relaţii sintactice, topică, figuri de stil etc.

Modul în care relaţionează propoziţiile în fraze devine izvor al poeticităţii. Comentînd fenomenul juxtapunerii în lirica eminesciană, profesorul Dumitru Irimia constată că „fondul de adîncă melancolie al poemului Peste vîrfuri izvorăşte fără îndoială din conţinutul semantic al termenilor şi al unor construcţii sintactice, dar şi din autonomia pronunţată a fiecărei propoziţii, în ea însăşi un mic poem. Pauza dintre propoziţii, consecinţă a juxtapunerii, condiţionează, pe de o parte, această autonomie sintactică, pe de alta, rezonanţa poetică a versurilor cu deschideri largi sugestiei”. (p. 178)

Ambiguitatea, condiţie imanentă poeziei, este susţinută, demonstrează Dumitru Irimia, şi la nivelul instrumentelor gramaticale, cum ar fi funcţionalitatea conjuncţiei dacă. Atrage atenţia exegetul şi asupra interdependenţei dintre „amploarea propoziţiilor şi frazelor” şi „fondul semantic al creaţiilor”. Astfel, „interdependenţa dintre amploarea propoziţiilor şi frazelor [...] se împleteşte cu cea dintre natura verbală sau nominală a structurilor sintactice şi sensul de constituire şi desfăşurare a semnificaţiei poetice. Aglomerarea de propoziţii verbale, precizează exegetul, dinamitează expresia, introduce multă mişcare, sugerează o accentuată stare de tensiune”. (p. 207) Edificator este exemplul din Luceafărul, poem la care exegetul face cele mai frecvente referinţe, în mod explicabil: „El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare”.

Pe de altă parte, anumite constructe sintactice vor asigura liniştea, calmul, potolirea şi contemplarea sau visarea. „Construcţiile nominale, de mare frecvenţă, creionează, în schimb, în manieră impresionistă, uneori tablouri statice”. (p.228)

Procedeu preferat şi psihanalizabil cu uşurinţă al scriitorilor romantici, antiteza este decelată de profesor la toate nivelele textului eminescian. Ca punct de pornire şi motiv temeinic i-a servit faptul că „antiteza, structură definitorie pentru gîndirea poetică a lui Eminescu şi pentru limbajul creaţiei sale, extinsă la toate nivelele: fonetic, morfologic, lexical, primeşte şi dezvoltă dimensiuni expresiv relevante şi profund semnificative”. (p. 228)

Unul din procedeele novatoare pentru poezia română este „ruperea paralelismului dintre structura semantic–artistică a versului şi cea prozodică”.  Între aceste două „entităţi” ale textului eminescian se stabileşte un conflict, care împinge lirica poetului dincoace de structurile clasicizate ale romantismului, în modernitate, „în contemporaneitatea poeziei moderne”, susţine Dumitru Irimia. (p. 224) „Pauza de rimă”, precum o defineşte eminescologul, are menirea să desfacă „cu regularitate unităţi sintactice esenţiale” şi să izoleze „termenii nucleici ai semnificaţiei.”  Procedeul devine antologabil prin Odă (în metru antic), or, afirmă autorul studiului, „întreagă tensiunea dezvoltării ideii poetice din Odă, spre conturarea unei drame a căutării propriului eu, prin suferinţă şi în singurătate, trece prin sintagmele reliefate de conflictul dintre pauza metrică şi continuitatea sintactică: „Ochii mei-nălţam visători la steaua / Singurătăţii”. (p. 243)

Subtile nuanţări stabileşte Dumitru Irimia între semnificaţiile filozofice şi cele poetice ale substantivelor timp şi vreme, în care se încadrează una din categoriile esenţiale ale paradigmei estetico-filozofie din poezia eminesciană: temporalitatea. Între aceşti „termeni fundamentali [...] se desfăşoară discrete distincţii din perspectiva opoziţiilor concret-abstract, fenomenal-esenţial ...” (p. 254)

Din şirul procedeelor lexicale inventariate de profesor, „polisemia şi sinonimia fac din vocabularul eminescian nivelul cel mai revelatoriu atît sub aspectul sugestivităţii, cît şi pentru starea de tensiune dintre semnificat şi semnificant în dezvoltarea unor semnificaţii poetice de mare complexitate şi de ample deschideri, în dezvoltarea celor trei ipostaze ale limbajului poetic eminescian: liric-meditativ, satiric, ironic, în determinarea sensurilor fundamentale ale lirismului lui Eminescu, dominat, pe fundalul întrebărilor cosmice, de drama căutării propriului eu în desfăşurarea „conflictului” dintre apariţie şi dispariţie, dintre viaţă şi moarte, dintre neant şi veşnicie”. (p.455-456)

Părţii de poetică propriu-zisă (vorba vine!) îi este rezervată analiza tropilor şi figurilor de stil, supuse clasificării şi subclasificării extrem de riguroase. Pe parcursul analizei docte la care a fost supus limbajul liricii eminesciene, apare în faţă relaţia pe care a avut-o poetul cu norma limbii literare. Verdictul este categoric: „Poetul „încalcă” norme şi, mai ales, creează altele”. Un alt mare lingvist Eugeniu Coşeriu aducea precizări asupra aceluiaşi subiect, în unul din interviurile pe care ni le-a acordat. Ambii lingvişti au văzut în Eminescu un creator de limbă/ de limbaj. I-a îndreptăţit să creadă astfel capacitatea lui Eminescu de a dezvolta unele „virtualităţi ale limbii, rămase ascunse, nevalorificate de limba comună abstractizată în limba literară”. Importanţa lui Eminescu a fost şi mai mare în ceea ce priveşte impulsionarea dezvoltării limbajului poeziei româneşti, ca limbaj autonom. „Cu o concepţie modernă despre poezie şi depăşind net, prin opera sa, paşii făcuţi în acelaşi sens de înaintaşi, Eminescu, afirmă Dumitru Irimia, smulge cel dintîi limbajul poeziei dintre limitele închise ale limbii literare, acordîndu-i pentru prima dată autonomie”. (p. 452)

***

Parcurgînd într-o viziune de ansamblu cele mai importante studii eminescologice ale lui Dumitru Irimia, apărute după 2000, am putea vorbi despre o evidentă lărgire a cîmpului semantic în interpretarea operei eminesciene. De la analiza lingvistică doctă a limbajului poetic eminescian în emblematicul studiu din 1979, în care exegetul adoptă, cu preponderenţă, o viziune din interiorul limbii/lingvisticii şi semioticii lingvistice spre funcţionalitatea poetică a categoriilor şi nivelelor limbii în opera lui Eminescu, în ultimul deceniu este evidentă îndreptarea lingvistului spre filosofia limbii, spre filosofia literaturii şi, implicit, a culturii în general. Toate, prin intermediul operei lui Mihai Eminescu.

Deşi toată opera eminescologică a lui Dumitru Irimia are în centrul atenţiei ideea că doar „prin poezie se poate intra în  comunicare cu Fiinţa lumii şi se poate da răspuns la întrebările esenţiale ale Fiinţei”, anume preocupările din ultimul deceniu, sau mai degrabă împlinirea unor proiecte în ultimul deceniu, sintagmele Fiinţa lumii, Fiinţa limbii, Fiinţa umană, Fiinţa poetică conturează un concept interdisciplinar, pentru a folosi un termen în vogă azi. În comunicarea sa Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii românilor, din cadrul celei de-a X-a ediţii (şi ultima, cu părere de rău) a Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română, azi”, organizată la Iaşi şi Chişinău în 3-7 noiembrie 2006, lingvistul afirma că „universul semantic al creaţiei eminesciene are în centru asumarea de către poet a întrebărilor Fiinţei în general, a întrebărilor Fiinţei umane în raport cu Fiinţa lumii sau ca fiinţa istorică”. Este un studiu în care Dumitru Irimia punea în pagină termeni importanţi pentru exegezele ulterioare. Dacă în studiul din 2006 era urmărită funcţia întemeietoare a limbajului poetic eminescian, în forma raportului de mai sus, ecuaţia fiind operaţională în special pe texte lirico-filosofice, cum ar fi poemul Luceafărul, în exegezele ulterioare (comunicarea din anul trecut din cadrul Colocviului de la Putna) funcţionalitatea acestui raport va fi aşezată, cu preponderenţă, în cadrul publicisticii, în mod special în contextul cronicilor teatrale ale lui Mihai Eminescu. Extinderea ariei analitice face dovada faptului că anunţata corelaţie transcede întreaga operă eminesciană, nu doar cea lirică. La o analiză superficială a operei eminescologice a lui Dumitru Irimia se poate crea falsa impresie că studiile de ultimă oră ar contura o altă exegeză, realizată cu ustensile noi. De fapt, eminescologul revine de pe culmile unei prodigioase cariere ştiinţifice, deci cu tot ce s-a putut acumula pe parcursul a mai bine de patru decenii, spre Eminescu, dinspre cultură, artă, morală, filosofie. Iar de aici proiectele priveau spre Stilistica şi poetica imaginarului.

***

Cele expuse aici sînt doar cîteva însemnări de lectură din opera profesorului care mai adineaori era cu noi. În această lună, pe 21 octombrie, ar fi trebuit să-i sărbătorim cei 70 de ani de viaţă şi să-i spunem prin viu grai cum i-am citit opera la care a trudit o viaţă, cît am înţeles din ea. Am impresia adesea că alergăm din urma timpului şi totul devine vremelnicie, deodată şi irecuperabil... Întîrziem cu un an, cu o lună, cu o zi... Am întîrziat şi de această dată... Am simţit nevoia să mă adresez cu acest text celor care l-au cunoscut pe Dumitru Irimia, cărora le-a fost profesor şi celor care nu l-au cunoscut, îndemnîndu-i să-i caute cărţile. Cu părere de rău, din 2 iunie 2009 poate fi găsit doar acolo. De acolo continuă dialogul cu noi.

4 octombrie 2009

1