Plecarea lui Druon, muzee şi Salonul de Carte

La 14 aprilie a încetat din viaţă Maurice Druon (n. 1918), membru al Academiei Franceze din 1966, scriitor, poet, ministru al Culturii în cabinetul lui Pierre Messmer (1973-1974), luptător în cadrul Rezistenţei, autor, împreună cu unchiul său după tată J­oseph Kessel (aventurier, jurnalist, scriitor, academician) al „Le Chant des partisans” (Cântecul partizanilor), care, fiind pus pe note de Anna Marly, devine imnul mişcărilor de partizani pe durata Ocupaţiei. Maurice Druon a fost un autor prolific – a scris peste 30 de romane, inclusiv binecunoscutul „Les Rois Maudits” (Regii blestemaţi), în 7 volume. De-a lungul carierei sale scriitoriceşti, care se întinde pe o lungime de peste 65 de ani, Maurice Druon a fost onorat cu diferite premii şi distincţii atât literare, cât şi politice.

Se naşte la 23 aprilie 1918, în familia lui Lazare Kessel (evreu rus, emigrat la Niţa în 1908, originar din Orenburg), membru al Comédie Française, care însă îşi trage un glonte în cap în 1920. Până la împlinirea majoratului, Druon va crede că moartea tatălui său a survenit ca urmare a gripei spaniole, iar când descoperă adevărul este cuprins de angoasă şi o ispită irezistibilă de sinucidere. În 1925, mama sa se căsătoreşte cu un notar, René Druon, al cărui nume de familie îl va purta Maurice.

Unchiul său pe linie paternă, Joseph Kessel, este cel care-l influenţează cel mai mult: în casa acestuia Druon se va întâlni cu multe somităţi ale vremii: Jean Mermoz, Antoine de Saint-Exupéry, Henri Guillaumet.

Participă la războiul franco-german din 1940, iar după demobilizarea forţată pleacă în zona liberă, la Monte-Carlo, unde montează, în 1942, la teatrul local, prima sa bucată literară: o piesă în trei acte – „Mégarée”. În acelaşi an, după încadrarea în forţele Franţei Libere, părăseşte în mod clandestin ţara, şi, prin Spania şi Portugalia, ajunge la Londra, angajându-se la BBC: împreună cu unchiul său realizează emisiunea „Honneur et patrie” (Onoare şi Patrie)... Pe undele BBC este lansat şi „Cântecul partizanilor”, devenit în scurt timp imnul partizanilor francezi.

După Eliberare, se dedică literaturii. Trilogia „Les Grandes Familles”, scrisă în perioada 1948-1951, este cea care îl consacră – în 1948, obţine Premiul Goncourt. În 1955, apare prima parte a septologiei „Regii blestemaţi”, un proiect de atelier, cum va fi numit mai târziu (la realizarea lui vor contribui mai mulţi „negri” literari) – probabil, cea mai tradusă parte a operei lui Maurice Druon. Stilul fluid, construcţia romanescă fină în stilul lui Alexandre Dumas-tatăl, trama încărcată de intrigi au făcut această serie romanescă foarte populară, care a şi fost tradusă în cele mai importante limbi ale lumii, inclusiv, masiv, în lagărul socialist.

În 1966, Maurice Druon este ales membru al Academiei Franceze, fotoliul cu numărul 30, în locul poetului şi prozatorului Georges Duhamel. Este numit ministru al Culturii în cabinetul lui Pierre Messmer, iar ministeriatul său va rămâne în istorie mai ales ca o epocă a conservatorismului cultural şi a rupturii cu modernitatea şi avangarda. Cenzurii „culturale” sunt supuse unele proiecte cinematografice -  „Histoires d'A” a lui Belmont şi Marielle Issar­tel, care prezenta în direct, un avort prin aspiraţie. La 13 mai 1973, o procesiune funerară, simbolizând moartea libertăţii de expresie sub ministeriatul lui Druon, va fi organizată de unii dintre cei mai influenţi oameni de teatru francezi: Ariane Mnouchkine, Jean-Pierre Vincent, Jean Jourdheuil şi Bernard Sobel.

În omagiul oficial al preşedinţiei franceze, printre alte merite, Maurice Druon este salutat şi pentru că ar fi fost unul dintre pionierii ecranizărilor literare, promotor al televiziunii în calitate de instrument de popularizare şi educaţie a maselor.

Din 4 aprilie 2009, vizitarea colecţiilor permanente a peste 50 muzee şi peste 100 monumente naţionale franceze devine gratuită pentru tinerii europeni cu vârsta de până la 26 de ani. Printre instituţiile de salvgardare a patrimoniului naţional implicate în acest proiect al Ministerului Culturii se regăsesc Louvre, Versailles, Mont-Saint-Michel, Orsay, Cluny,  muzeul Picasso, Muzeul Marinei, Muzeul de Istorie Naturală, Arcul de Triumf, Panteonul, fortificaţiile de la Carcassonne, Notre-Dame.

Ideea a fost lansată încă în iarnă de preşedintele Nicolas Sarkozy şi urma să favorizeze accesul la cultură al tinerilor, un grup social curios, mobil, flexibil, dar cu posibilităţi financiare reduse. Este vizat un public ţintă de peste 7 milioane de francezi şi peste 50 de milioane de tineri europeni. Costul proiectului, iniţiat încă anul trecut prin gratuizarea accesului pentru tinerii de până la 18 ani, este de peste 30 de milioane de euro pentru anul curent. Un alt proiect, ce ţine de promisiunile electorale ale UMP, partidul aflat la guvernare, a fost implementat în primul semestru al anului 2008 şi viza o gratuitate totală pentru muzeele franceze. Experimentul a fost întrerupt – preţul anual de 200-300 milioane de euro pentru o asemenea măsură a fost considerat prea mare. Simultan, un alt experiment de gratuizare, pe segmentul de vârstă 18-25 ani, o seară pe săptămână, a fost testat în patru cartiere ale Parisului. Rezultatele au fost mai mult decât bune:  în medie, frecvenţa vizitelor tinerilor în muzee a crescut cu 52%. 

Expoziţiile temporare sau expoziţiile-gazdă rămân în continuare cu plată.

Între 13 şi 18 martie, la Parc des expositions de la porte de Versailles, cel mai mare parc expoziţional francez, Parisul a găzduit a 29-a ediţie a Salonului de Carte. Spre deosebire de ediţia de anul trecut, când Salonul a fost boicotat de ţările arabe, nemulţumite că Israelul fusese declarat oaspetele de onoare, anul acesta candidatura Mexicului nu a provocat vreo animozitate. Parte pentru că profilul politic al Mexicului este oarecum mai şters decât al Israelului (cunoştinţele despre Mexic ale europeanului mediu cultivat se reduc la faptul că SUA vor înălţa, la graniţa cu Mexicul, un zid de beton cu o lungime de aproape 1 200 km, dotat cu instalaţii video de supraveghere, pentru a curma exodul ilegal al mexicanilor spre El Dorado-ul american, iar cele culturale ajung cel mult pentru a fixa o origine a sombrero-ului şi a supei pozole), parte pentru că, cu excepţia unor Octavio Paz, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1990, şi Carlos Fuentes - cei mai traduşi autori mexicani, literatura din ţara aztecilor este practic necunoscută în Europa, asociată cel mult cu literatura latinoamericană în general. Salonul de Carte a prilejuit, aşadar, o dublă bună ocazie: publicul european a putut, în sfârşit, să cunoască mai bine peisajul literar extraordinar de divers al Mexicului, iar autorilor mexicani invitaţi li s-a oferit ocazia de a afla gusturile literare ale, poate, celei mai mari concentraţii de public cititor din lume.

37 scriitori mexicani invitaţi, printre care Jaime Alfonso SANDOVAL, Enrique SERNA, Tomás SEGOVIA, Martín SOLARES, Jordi SOLER, Paco Ignacio TAIBO II, David TOSCANA, Alvaro URIBE, Jorge VOLPI, peste 1 200 edituri din 25 de ţări, standuri cu o suprafaţă de peste 55 000 metri pătraţi, 198 150 vizitatori, adică o creştere de tocmai 19,87 % faţă de anul precedent – acesta ar fi un rezumat în cifre al Salonului de Carte de la Paris...

Mult timp obsedată de chestiunea originii şi a propriei identităţi, scindată de 2 mari linii, europeană şi indigenă, literatura mexicană încearcă să rezolve acest conflict dureros între local şi universal, între vocaţia naţionalistă autoreflexivă şi cea cosmopolită. Anumite evoluţii par să traseze un profil literar complex al Mexicului, ale cărui linii generale operează o dublă demarcaţie: pe de o parte, de literatură latinoamericană, pe de altă parte, de chiar instrument al creaţiei literare – limba spaniolă. S-a dezvoltat, în ultimii ani, o dorinţă de emancipare de sub „tirania” neocolonială a limbii spaniole literare, adică dialectul castilian, care ignoră cu desăvârşire atât americanolatinismele, cât şi aztecismele... Unii editori, autori şi cititori mexicani se plâng că, odată traduse în limba spaniolă standard, cărţile autorilor străini mai trebuie traduse încă o dată în dialectul spanioloid al popoarelor Americii Latine. Genurile literare cu priză la public, cum ar fi romanele poliţiste sau cele de dragoste, sunt în fruntea acestei tendinţe: publicul se plânge că proza scrisă în spaniola castiliană, adică spaniola de Spania, este ininteligibilă, inaccesibilă şi deci moartă. Scandalul legat de ultima carte a lui Marquez, al cărui agent literar barcelonez a vândut drepturile unor trei edituri concurente din trei ţări diferite: Spania, Columbia şi Mexic, fiecare urmând să facă traduceri în dialectul local, este încă o dovadă a unui proces sinuos, care afectează nu doar Mexicul, ci şi întreaga literatură din America Latină (unul dintre autorii invitaţi la Salon, Paco Ignacio TAIBO II, este un adversar convins al latinoamericanismelor, despre care spune: Un roman care începe la Madrid, este continuat în Guatemala, sfârşind în Peru, dar reuşind să aspire, în drumul său, toate idiotismele).

1