Arta de a numi (Nicolae Leahu, Nenumitul)

După unsprezece ani de tăcere poetică, Nicolae Leahu, adept al principiului non multum, sed multa, se pare, iese din culisele căutării febrile a cuvintelor potrivite cu un nou volum de poezie – Nenumitul (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2008). Dacă titlurile volumelor anterioare – Mişcare browniană şi Personajul din poezie – sugerau orientarea programatică a poetului către livresc şi textualism, Nenumitul, titlu oarecum neaşteptat pentru cititorul obişnuit cu retorica postmodernistă, exprimă mai degrabă setea (eminesciană?) de nefiinţă, de nepătruns sau visarea (stănesciană?) a necuvintelor. Să fie oare dovada intenţiei de a numi nenumitul, de a exprima inexprimabilul, de a comunica, prin poezie, inefabilul? Operînd cu scenarii mitice, arhetipuri sau imagini livreşti, Nicolae Leahu lasă „personajul de poezie” (cum îl numea Emilian Galaicu-Păun) să hălăduiască, dantelînd serpentine de metafore şi metonimii, prin ascunzişurile sinelui sau prin cotloanele memoriei, în căutarea vagului, a imperceptibilului ce ascunde esenţa.

Nenumitul se constituie din şapte (nimic nu e întîmplător în poezie!) poeme, organizate circular: Ce-i de făcut (prolog), Capătul (I), Elegii pentru streaşină şi păienjeniş, Vag, Elegiile de apoi, Capătul (II), Baladă (epilog). Ordinea lecturii rămîne la discreţia cititorului, ca în Şotronul lui Cortázar: firească (pe verticală), de la prolog spre epilog, ca pe un scenariu poetic, ce începe cu anunţarea intenţiei artistice („Întîi l-am pieptănat/ apoi i-am ascuţit gheruţele/ cu pila frumoasei adormite// după care m-am întrebat/ dacă nu e cazul cumva/ să deschid şi eu un atelier/ de potcovit inorogi/ asemeni lui Lucian”) şi culminează cu declaraţia nietzscheană „poezia muri într-o zi senină”, sau aferentă (centripetă), ca pe o plonjare, de la Capăt I şi II, prin Elegii, în Vag. În ambele cazuri, cartea se dezvăluie ca un Bildungsroman al eului parcurgînd  experienţa de descoperire, cunoaştere şi numire poetică a trăirilor autentice. Astfel, dacă în volumele anterioare poetul Nicolae Leahu prefera ipostaza de homo ludens, în Nenumitul domină cealaltă latură, homo sentens. Cele şapte poeme ale cărţii rezultă din stăruinţa poetului de a prinde în cuvinte/ definiţii componentele nenumitului, sau vagului: poezia, sinele, iubita/iubirea, moartea.

Ducînd, „în traista de la şold”, „spaimele altor poeţi/ de exemplu ceea ce spune Yves poezia hrăneşte/ o mare tristeţe de ţărm mort ceea ce spune Georges-/ Emmanuel cuvinte numai cuvinte spre a suprima/ moartea care le anulează”, personajul din poezia lui Nicolae Leahu meditează asupra esenţei creaţiei poetice şi constată că actul artistic nu e doar scriere, nu e gest banal şi nici perfecţiune suficientă sieşi: „Poezia nu e aşa:/ se ia o foaie de hîrtie un pix/ şi se scrie:/ femeie fără fisură/ atingînd numai obiecte lucioase/ reflectarea degetelor ei fără amprente/ rămîne stană în ele”. Poezia pare să fie stare ce însoţeşte actul căutării sinelui. Ea este mai mult decît scriere – este smulgere din sine a confuzului, ambiguului, inexplicabilului: „declinînd verbe/ să mergi cu mîinile în buzunare/ să rupi acolo chibrituri să striveşti gămălii/ simţind cum se desprind din tine/ felii de noapte/ să scrii/ lăsînd pagina albă/ uitînd/ uitînd de cuvinte”. Şi chiar constatarea morţii poeziei, în Balada din finalul cărţii, se face numai pentru a sugera contaminarea cotidianului banal cu poezie: „poezia muri într-o zi senină/ cu iarbă încă înrourată – / dăduse de mîncare la păsări/ dusese vitele pe maidan/ şi se aşezase oarecum obosită/ lîngă stîlpul prispei/ sub cununile de ceapă şi usturoi”, pentru a dezvălui diseminarea poeziei în real: „amurgul/ mirosea a pelin uscat/ şi a fum de ciocleji/ iar aerul curţii/ părea uns cu cîntec de greier”.

În Capătul (I) şi Capătul (II), este urmărită relaţia eului cu lumea. Nicolae Leahu îşi construieşte la modul eliotesc poemele: asamblează fragmente aparent eterogene, amestecă stilul elevat, livresc cu oralitatea, îmbină biografismul sau referinţa la banalul cotidian cu faptul de cultură, face aluzii culturale, citează, parafrazează, se supune dicteului automat sau cizelează pînă la rafinament imaginile. Eul se complace în ipostaza de observator al realului şi încearcă să descopere poezia acestui real. În Capătul (I), cu ajutorul imaginilor suprarealiste, se creează un anti-pastel: „pe drumurile părăginite ale ţării/ cu cioturi de liliac alb de măslin de curmal/ şi salcîm calul galben cu canafuri roz/ în harnaşament cusut cu fir de argint/ şi înhămat invers împinge o sanie lungă/ de sticlă dantelată nonfigurativ/ dar frumos un avangardism clasicizat/ îi transpare pînă la încheieturi/ sania lunecă”, urmează intrarea în scenă a unui „schelet frumos/ dezbrăcat pînă la brîu dar purtînd/ o pelerină de tul îngheţată pe umeri” şi a „cîinelui lui Law Fe”, care „ţopăie/ pe trei picioare în preajma calului/ încîlcindu-şi blana/ compact şi simetric bătută cu scai/ în paragina de-a dreptul exotică”. Scenele se succedă, legătura între ele realizîndu-se prin intermediul unor trucuri textualiste: „voi schimba foaia sania va luneca/ peste negara în pîrg şi pătlagină/ anticipînd ca Hortensia acţiunea” sau: „iar cuvintele sună ca seminţele în păstaie/ ca sarea în tidvă/ s-ar putea să spună el cititorul sau eu/ urmărind rîndurile cu lupa/ pusă sub lupa mai mare”. Toate, pentru a sugera caracterul imprevizibil şi anevoios al citit-scrisului: „greu de scris greu de citit/ nimeni nu ştie cum e/ şi cînd.” În Capătul (II), cu ajutorul tehnicilor imagiste, se creează un pastel: „Ca într-o imagine video/ proliferează vegetaţia:/ s-a desprimăvărat/ acolo în crîngul de salcîmi/ corbii îşi mută cuiburile/ mai aproape de cer/ s-au ivit brînduşile au ieşit toporaşii şi/ viorelele la ocolul silvic găinile pădurarului/ scurmă stratul de păstăi şi de frunze jilave/ armăsarul purpuriu/ nechează după iapa albastră/ liniile melodice se suprapun/ şi se aştern pe ziarul din pîlcul de măceş” sau: „rediul – străbătut de zefir/ valea – aburind idilic/ grămezile de coceni – mocnind/ e fum un fum imperceptibil/ cum ar sfîrîi pe grătar o idee/ stropită cu vin de busuioacă/ peronul e trist/ trenurile ruginesc/ pe terasament – dîre de var ciment făină/ un poem scris cu cretă pe un vagon:/ „Te-am aşteptat o oră”/ preotul de alături tînăr şi voinic/ roşcat şi cu pleata prinsă cu elastic/ ronţăie o prescure violetă/ muiată probabil în cerneală.” Pentru cititorul nepregătit, cele două poeme vin ca o adevărată avalanşă de imagini, ca un vîrtej ce te poartă din „temă” în „temă”, din imagine în imagine şi nu te lasă să prinzi sensul, ideea. Ideea însă constă anume în această voită incoerenţă, în nedorinţa de a exprima o idee. La o lectură atentă, se poate observa că aceste texte se constituie din mai multe poeme, fiecare din ele sugerînd/ exprimînd/ definind trăiri, atitudini, reacţii proprii eului în diferite momente ale existenţei sale.

Predispoziţia ludică din Capătul (I) şi Capătul (II) este înlocuită cu atitudinea gravă, dramatică chiar, în Elegii pentru streaşină şi păienjeniş şi Elegiile de apoi. Poem de un rafinament impresionant, Elegii pentru streaşină şi păienjeniş vizează comunicarea (stănesciană, se pare) cu primordialul: „să stai între pietre/ ca şi cum ai vieţui între oameni/ să-ţi imaginezi chipurile lor/ de la Facerea Lumii/ scufundate în ele însele/ să le vezi milenarele pleoape/ scrîşnind nisipos/ de mirarea de a nu fi/ singure/ în sălbătăcia/ materiei”. Căutarea primordialului, a arhaicului şi arhetipalului (pietre, incunabule, sîngele menestrelilor) presupune efortul de comunicare cu esenţele. Dramatismul volumului Nenumitul se concentrează în Elegiile de apoi. Retras în spaţiul paradisiac al copilăriei („intru în şură cu toate cuvintele după mine”), eul re-trăieşte un scenariu thanatic (cele 10 fragmente ale poemului reconstituie necruţătorul scenariu). Fără patetism, dar cu o evidentă implicare afectivă, poetul exprimă neputinţa de a cuprinde în cuvinte noţiunea de moarte: „ce nebunie!/ să încerci să o captezi/ în descripţii/ şi să nu ştii nimic despre ea.” Secvenţa 1 conţine o inedită definiţie a morţii: „...vine se tîrăşte pe caldarîm/ pe cărări înfundate peste troiene/ lăsînd o dîră lipicioasă o scamă/ de argint viu o şuviţă de umbră/ nu are nici n-ar avea nevoie de/ dinţi gingiile îi clănţănesc/ precum cremenea sufletul i-i/ ca iasca prefăcîndu-se-n scrum/ se hrăneşte cu urme cu hîrşîitul/ tălpilor cu mirosul celui/ celei/ care te iubeşte vine îi adulmec/ privirea şi-mi spun cuvintele/ ce i s-ar potrivi cu tristeţea/ mea se unge pe faţă şi îşi clă-/ teşte părul de somnul meu îşi/ ascute ghearele dacă te atinge/ îţi apar riduri în sînge şi smocuri de zdrenţe în memorie”. Realie ubicuă, moartea face parte din fiinţa eului şi devine tot mai agresivă, pe măsură ce se apropie. În secvenţa 9, ca în Duhovniceasca argheziană, moartea înseamnă risipire: „noapte de noapte satul îşi ia/ fragment cu fragment ceea ce/ îi aparţine într-un fel/ ochiuri de geam uşi ferestre cărămizi/ olanele turnate de mîinile mamei /.../ şi pentru că tot au ars/ împreună mai luîndu-se odată/ unul pe altul („cine pe cine?”)/ lumea le-a zăngănit-trăncănit/ patru sute de zile prohodul”. Cu referire la Elegiile de apoi, Adrian Dinu Rachieru afirmă, în Convorbiri literare, că Nicolae Leahu „propune gospodăreşti stampe rurale”. Credem că acest text e mai mult decît descriere poetică a unor privelişti rustice. Tabloul evocat constituie doar cadrul în care este prezentat sfîrşitul tragic al două vieţi devenite un destin. Pentru poet, moartea nu este nici obiect al premoniţiei, nici prilej de meditaţii metafizice pe tema implacabilităţii destinului uman. Palpabilă, perceptibilă, reală, moartea înseamnă devastare, mai bine zis pîrjolire („rotocoale de fum învăluind deşertul”, „numai în gînd/ numai în gînd/ învie cenuşa”, „această nuntă în flăcări”) a unei lumi, altădată securizantă. Majoritatea poemelor din Elegiile de apoi dezvoltă motivul golului şi al zădărniciei („ca să umplu acum cornul cu vînt/ îmi plimb degetele prin aerul sec/ inspir golul din cartea pustie”, „neant alb neant negru/ înaintea-mi şi înapoi”, „lăcrimez/ sau surîd/ şi nu se întîmplă nimic// scriu sau citesc/ dar la capătul vorbelor/ nu mă aşteaptă nimeni”). Profunde, de un dramatism nedisimulat, versurile din Elegiile de apoi alcătuiesc un cutremurător poem al morţii.

Vag este poemul sinteză al volumului. În cele 20 de secvenţe, Nicolae Leahu concentrează o serie de noţiuni ce ar putea face parte din aria semantică a vagului: esenţa existenţei umane, sinele, iubirea şi frumuseţea, moartea. Pentru a accentua ideea de neclaritate, autorul utilizează anaforic adverbele cum şi parcă sau pronumele nehotărît ceva, îmbină ludic conjuncţii, prepoziţii, forme scurte ale pronumelor personale („să vă am din a fi pe/ unde cînd s-a în ce se// cum prin mă te ne vi ţi/ care că pînă şi ci”) sau îşi exprimă direct confuzia („e poate verb/ poate un substantiv”). În Vag, Nicolae Leahu propune o poezie cu caracter gnomic, prin care încearcă să prindă în definiţii inefabilul: „a trăi rana ridului geneza întinderea nesaţiul ei/ a surpa în celule memoria epurînd-o de idoli şi zei /.../ a muia genele rimelate în transpiraţia unui poem/ a uita că sînt şi că eşti a uita că am fost că sîntem/ a eşua în talazurile unui trecut transparent/ a fi la propria-ţi nuntă crispată mirare absent”. Uneori, poemele impresionează prin densitatea metaforică: „o catedrală/ petrecîndu-şi turlele/ pe cărările asfinţitului/ un iaht scufundîndu-se/ în adîncul privirii/ o ilustrată/ evocînd suburbiile/ memoriei/ un pahar/ cu lumină:/ atît!”. Alteori, notele grave alternează cu cele ludice, autorul adoptă ritmul poeziei populare, creează eufonii, evocînd o atmosferă carnavalescă: „iarăşi cadă o! citeţe/ în fuioare mălăieţe/ cu alai ca să răsfeţe/ fiţe fufe nătăfleţe/ poleind cu sînii pieţe/ balustrade (şi coteţe?)/ nostalgii în cărunteţe/ măşti sau feţe?/ chipuri-feţe?”.

Nicolae Leahu este un poet care deschide rar cartea senzaţiilor. Există totuşi cîteva poeme/versuri în care senzualitatea dictează imaginea poetică. Instruit la şcoala lui Solomon, autorul Nenumitului se lasă stăpînit de percepţii şi descrie misterul sau ambiguul (feminin?) cu ajutorul olfacţiei şi gustului: „avea/ ceva de vanilie şi scorţişoară/ ceva de cimbru şi miez de cocos/ ceva străveziu-amărui ca sucul de mesteacăn/ ceva dulce dulce-acrişor/ cremă de căpşuni şi zmeură/ ceva ce-ţi dilata porii sfîşiind clipele/ amestecîndu-se într-un vîrtej/ de măr verde şi prună răscoaptă/ răscolind filele/ cărţii senzaţiilor/ era miros şi gust de pădure/ văz şi auz subacvatic/ atingere şi căldură/ de umbră”. Este un poem demn de o antologie cu genericul Cele mai frumoase poezii de dragoste, pentru că tulbură, încîntă, sensibilizează.

Profundă şi gravă, jucăuşă şi spectaculoasă, migălos cizelată sau spontană, poezia lui Nicolae Leahu este o poezie matură ce depăşeşte rigorile vreunei retorici/ mode/ tendinţe/ poetice şi se defineşte prin principiile dintotdeauna ale artisticităţii: originalitate şi  autenticitate, rigurozitate şi măiestrie, expresivitate şi plasticitate. Nenumitul este o carte care trebuie citită. Pentru că ne arată că poezia nu a murit, ea îşi îndeplineşte eterna misiune – numeşte nenumitul.

1