Istoria lui Iwein, Cavaler al ordinului Leului (fragmente)

Această istorie este povestită de Felicitas Hoppe după romanul lui Hartmann von Aue

despre cineva, care a pornit la drum în căutare de aventuri.

Iwein e tânăr, e puternic şi e cavaler – cel mai bun dintre cei mai buni! Aşa câştigă el inima frumoasei Laudine. Alături de consoarta sa şi ca domnitor al Ţării de Alături a putut fi fericit doar până într-un amurg al vieţii. Căci nu trebuie un cavaler să lupte în continuare pentru a-şi arăta virtuţile.

Iwein porneşte la drum şi nimereşte în cele mai uimitoare aventuri. Luptă cu balauri, îşi face prieten un leu, îl învinge în luptă chiar şi pe un uriaş. Însă cea mai grozavă aventură din toate încă îl mai aşteaptă.

Un roman fulminant despre prietenia dintre un cavaler şi leul său, într-o lume de basm a regelui Artus. Cu patru ilustraţii colorate de Michael Sowa.

1. În Pădurea Eternă

CUNOAŞTEŢI POVESTEA LUI IWEIN, care, într-o zi, muncit de plictiseală, a pornit la drum în căutare de aventuri, schimbându-şi inima pe o alta şi astfel pier­zân­du-ş­i minţile? A rătăcit prin Pădurea Eternă şi a trebuit să lupte cu mii de monştri până când totul s-a sfârşit cu bine.

Vreţi să ştiţi cum s-a ajuns la asta? Atunci ascultaţi-mă cu mare atenţie, pentru că mai bine decât mine nimeni nu vă va povesti această întâmplare, căci eu am fost acolo. Povestea aceasta este de fapt una foarte veche, datează de cel puţin o mie de ani. Dar se poate să se fi întâmplat abia ieri, când tocmai mergeaţi la culcare, pe drumul viselor.

Îmi plac visele. În special după o luptă câştigată sau după o masă bună. Stai întins la călduţ, sătul şi pe jumătate adormit, şi asculţi poveşti lungi în care timpul nu are nici o importanţă. Oricum nu mi-am făcut niciodată griji în legătură cu timpul, probabil că este doar o născocire a învăţătorilor, iar orarul lecţiilor chiar nu-l înţeleg deloc.

Deci, uitaţi de şcoală şi imaginaţi-vă mai bine o pădure, o pădure ca în poveşti. Întunecoasă şi plină de zgomote, plină de animale periculoase şi invizibile. Aceasta e pădurea de o mie de ani, Pădurea Eternă.

O pădure nemărginită, fără drumuri şi indicatoare, în care se rătăceau chiar şi cavalerii şi regii, şi în care copacii creşteau atât de sus, până la cer, de nu se mai vedea nici cerul. Ziua nu era soare, noaptea nu era lună şi stele.

Aici se descurcau doar animalele. Pentru că chiar şi ziua în pădurea aceasta era întuneric beznă de nu-ţi zăreai nici măcar mâna întinsă înainte. Dacă un om şi-ar dori să învingă acest întuneric, el ar avea nevoie de multă putere. Dar nici puterea nu ar fi de-ajuns, ar mai avea nevoie şi de curaj, şi de o inimă puternică, şi de o sabie fermecată. Dacă ar fi să tai acest întuneric în două jumătăţi, atunci te-ai afla deodată într-un luminiş.

Imaginaţi-vă acum acest luminiş şi în acest luminiş de pădure două animale sălbatice. Un leu măreţ şi un balaur înfiorător ce luptă până se umplu de sânge.

Voi credeţi că ştiţi ce sunt leii? Probabil, chiar aţi văzut vreunul recent? Dar eu aici nu vorbesc despre leii de la grădina zoologică sau despre cei de la circ care stau pe taburete mici şi cască boturile pentru a-şi arăta dinţii, iar când dresorul pocneşte din bici sar uneori prin cercurile în flăcări.

Ăştia nu sunt lei ci pisici mari, care se prefac că ar fi regi. Ştie vreuna din pisicile astea cu adevărat ce înseamnă să duci o luptă pe viaţă şi pe moarte? Ochi în ochi cu un balaur?

Eu, dimpotrivă, ştiu foarte bine. Pentru că atunci când vorbesc de balauri, mă refer chiar la balaurul cel mai înspăimântător dintre toţi care există. Acesta e Balaurul din Pădurea Eternă. Răsuflarea sa e foc, limba sa e bici, picioarele sale sunt stâlpi, paşii săi vuiesc ca tobele, iar trupul său e o armură din solzi şi mocirlă.

Dar mai rea decât toate e foamea sa, pentru că balaurul din Pădurea Eternă trebuie să înfulece zi şi noapte şi tot nu se satură. El nu ştie ce este somnul sau ce sunt visele. Hoinăreşte neliniştit prin pădure şi e mereu singur, căci toţi se tem de el. Colţii săi sunt ca cuţitele, şi gâtlejul său e o prăpastie în care dispare universul. Tot ce respiră, orice vietate este devorată de balaur.

Eu, ce-i drept, n-am fost niciodată în infern, dar cred că nici măcar infernul nu poate fi atât de rău.

Leul însă este regele animalelor, şi un rege trebuie să lupte, altfel nu ar mai fi rege. Deci acum imaginaţi-vă cum luptă un leu împotriva unui balaur, cu colţii şi ghearele, urlând şi bătându-se până când spre final i s-a curmat respiraţia, pentru că răsuflarea balaurului l-a izbit chiar în inimă.

Tocmai când leul se pregătea să-şi dea ultima suflare a auzit deodată o voce. O voce clară şi puternică ce venea de la marginea luminişului. Şi din ceaţa densă de fum şi miasme grele a apărut un cavaler.

Şi dacă zic cavaler, atunci chiar la un cavaler mă gândesc! La un cavaler veritabil. Calul său era alb, armura sa era dalbă, iar în mână cavalerul ţinea o sabie. O Sabie Eternă. Cea mai bună sabie dintre câte există. Nici prea mare, nici prea mică, nici prea uşoară, nici prea grea, ci tocmai bună.

Dacă ştii cum să mânuieşti aşa o sabie, poţi despica cu ea întunericul şi chiar răpune balaurul din Pădurea Eternă. Şi acest cavaler ştia exact cum se mânuieşte o Sabie Eternă. Pentru că este cel mai bun cavaler din toţi câţi există pe pământ.

Şi balaurul l-a recunoscut imediat pe cavaler şi a înţeles că i‑a sunat ceasul. Însă el nu dorea să se lase învins, ci se mai zbătu o ultimă dată şi scuipă o ultimă dâră de foc şi pară, scoase un ultim răcnet. Un urlet îngrozitor, atât de puternic şi fioros, încât întreaga pădure a încremenit, de parcă ar fi cuprins-o iarna.

Animalele au înţepenit, copacii au înţepenit, tufele şi ramurile au înţepenit şi ele, şi pe ramuri au înţepenit frunzele. Până şi calul cavalerului a înţepenit. Doar cavalerul şi-a păstrat vioiciunea. Însă oricât şi-a zorit calul, cu mâinile, cu picioarele şi cu vorbe bune, acesta nu se mişcă din loc.

Ce i-a rămas altceva de făcut cavalerului? Nu prea multe. A sărit pur şi simplu de pe cal şi şi-a continuat calea pe jos. Cu Sabia sa Eternă strânsă în ambele mâini, el păşi fără a se uita înapoi.

Şi în timp ce cavalerul înainta, pas cu pas şi stând ochi în ochi cu balaurul din Pădurea Eternă, Pădurea Eternă îşi ţinu răsuflarea şi toată lumea încetă să mai respire. De parcă timpul însuşi s-ar fi oprit brusc în loc.

Mă credeţi sau nu mă credeţi, totul a fost aşa cum vă spun: cavalerul l-a răpus cu o singură lovitură pe balaurul din Pădurea Eternă, sfârtecându-l de sus până jos şi din creştet până-n tălpi!

Şi dintre jumătăţile balaurului doborât se ridică spre cer, deasupra luminişului din Pădurea Eternă, o coloană de foc şi fum.

Aceasta am văzut-o cu ochii mei.

2.  La curtea veche de mii de ani

DAR DACĂ DORIŢI SĂ ŞTIŢI cum continuă povestea, trebuie să aflaţi mai întâi ce s-a întâmplat până la ea. Pentru că povestea nu începe în Pădurea Eternă, ci într-o altă ţară.

E ţara de o mie de ani. Acolo trăieşte în curtea sa măreaţă cel mai mare şi mai puternic rege din toţi câţi există. În orice caz e cel mai mare printre oameni şi pun pariu că voi îl cunoaşteţi, pentru că fiecare a auzit cândva de el. Numele lui e Artus.

Imaginaţi-vă deci acum curtea regală. Cerul e mereu albastru. Dimineaţa e albastru deschis şi seara e albastru închis. Ziua se vede soarele şi noaptea luna şi toate stelele. Într-o grădină minunată se află cel mai frumos şi cel mai mare palat din lume.

Prin grădină se plimbă femei frumoase, care, dacă am înţeles bine, nici nu sunt femei, ci doamne care recită poezii şi cântă cântece. Unele joacă şi şah. De altfel ele joacă mai bine decât toţi cavalerii, dar întrucât au o educaţie aleasă, nu au nimic împotrivă să le îngăduie cavalerilor să câştige.

La curtea regelui Artus domnesc reguli stricte, şi regula supremă e politeţea.

Şi acum palatul. Acolo există o sală imensă. Şi în mijlocul acestei săli imense stă o masă imensă, rotundă pe care au cioplit-o mii de tâmplari. La masa aceasta imensă şi rotundă au loc cel puţin o mie de cavaleri. Căci regele are necontenit oaspeţi. Fireşte că s-a răspândit vestea că aici se adună doar cei mai buni dintre cei mai buni.

Imaginaţi-vă deci acum masa aceasta rotundă, la care stau doar cei mai buni dintre cei mai buni.

Din bucătărie răzbat mirosuri de fripturi alese, bucătarii aduc tacâmuri din aur şi rostogolesc butoaie din care curge vinul direct în pocale de argint. Acesta e vinul vechi de mii de ani, Vinul Etern, pe care-l îndură doar cei mai buni dintre cei mai buni, deoarece însăşi aroma lui îmbată. Uneori, înaintea mesei se face câte un turnir. Cavalerii încalecă atunci pe cai, înarmaţi până în dinţi cu lăncii şi săbii. Acestea sunt cele mai tari săbii din toate câte există, vestitele Săbii Eterne, care se găsesc doar la curtea regelui Artus.

Cavalerii se lovesc şi se înţeapă aşa cum ştiu ei mai bine, până când unul din ei cade de pe cal. Uneori, lupta durează destul de mult, pentru că nimeni nu se vrea învins. Cavalerii dau pinteni cailor, doamnele bat din palme. Şi când în cele din urmă cel mai bun câştigă, acesta primeşte ca răsplată o panglică albastră şi o prinde calului său în coamă.

E vestita panglică albastră şi e nespus de preţioasă, de aceea o poate dărui numai Ginevra, pentru că Ginevra este soţia lui Artus şi cea mai mare şi mai frumoasă regină. Nicăieri în lume nu există cineva mai frumoasă, de aceea regele o iubeşte chiar mai mult decât viaţa sa. Şi toţi ceilalţi o iubesc. Însă despre aceasta regele nu trebuie să ştie.

Precum vedeţi, regele Artus are tot din ce poate să aibă un om. Şi totuşi el nu este fericit. Poate că a pierdut plăcerea să tot fie de mii de ani rege. Iese foarte rar din palat, i-a pierit pofta de vânătoare, puţine lucruri îl emoţionează. Nu a fost niciodată în Pădurea Eternă, probabil că nu a văzut nici un balaur şi nu a luptat niciodată cu vreunul. Tot ce ştie despre ei e doar din poveştile pe care i le spun cavalerii.

Căci fără poveşti regele nu mai poate dormi. Atât de mare e pofta sa de poveşti că toţi cavalerii din jurul mesei rotunde trebuie să-i povestească neîntrerupt istorisiri, de dimineaţă până seara, până se istovesc. De atâta oboseală aceştia adorm uneori chiar în timp ce povestesc, iar regele nu se mai satură să asculte.

De aceea unii îl numesc şi Regele Curiozitate sau Regele marii plictiseli. Însă o spun numai pe la spate, deoarece regii mari sunt sensibili.

Şi pentru că regele doreşte să asculte mai multe istorisiri decât pot înşira o mie de cavaleri, şi pentru că ei au frică de pofta lui de poveşti, aceştia trebuie să născocească aventuri pe care încă nu le-au trăit.

Însă regele observă imediat dacă e dus de nas, pentru că regele nu-şi doreşte nimic altceva decât poveşti adevărate. Şi poveştile adevărate sunt rare, mai ales la curtea unui rege.

3. Plecarea

AŞA S-A ÎNTÎMPLAT ŞI ÎNTR-O DUMINICĂ FRUMOASĂ ŞI SENINĂ ÎNAINTE DE PAŞTI. Pe frigare se rumeneau ultimii boi, însă cavalerii erau demult sătui. Ca întotdeauna au mâncat prea mult şi au băut prea mult vin roşu. Nici chiar celui mai bun dintre cei mai buni oaspeţi nu-i mai veneau în minte alte istorisiri.

Şi ca întotdeauna se iscase ceartă, pentru că toţi doreau să stea de partea regelui sau de partea reginei. Dar acum era demult trecut de miezul nopţii şi nimeni nu se mai certa din cauza locurilor celor mai bune, ci şedeau somnoroşi umăr la umăr în jurul mesei rotunde.

 Regele stătea lângă regină, iar lângă regină stătea Iwein, pentru că era cel mai bun dintre cei mai buni. De partea cealaltă a regelui stătea cavalerul Gawein. Să reţineţi acest nume, el este cel mai bun prieten al lui Iwein. Sau nu este. Vom vedea încă.

Şi mai era unul care nu stătea la masă ci sub masă, printre picioarele cavalerilor beţi. Trebuie să-l reţineţi îndeosebi de bine, căci el nu vrea să stea la masă şi să asculte mereu aceleaşi istorisiri. El preferă somnul în locul poveştilor, mai ales după o masă bună.

Acesta este domnul Keie. Chiar dacă Keie stă culcat sub masă şi doarme şi încalcă normele politeţii, el este la curte un om important. Keie este mareşalul Curţii şi porunceşte tuturor slujitorilor de la curte. El îi supraveghează pe mii de bucătari şi grădinari şi pe toţi cei ce lucrează pe lângă curte.

Keie doar se prefăcea că doarme, căci chiar şi în somn ţinea un ochi întotdeauna deschis şi ştia exact ce se petrece, nu se lăsa tras pe sfoară. Şi mai avea o limbă periculoasă şi mai ascuţită decât orice Sabie Eternă. De asta se şi temeau toţi de el.

Căci el nu povestea istorii, ci zicea liber tot ce gândea şi simţea. Limba sa era aidoma inimii sale. Şi inima lui Keie nu era prietenoasă, ci posomorâtă.  Asta pentru că trebuia să dea ordine de dimineaţă până seara. De aceea el era atât de neiubit la curte şi nu avea prieteni şi stătea întins sub masă, în loc să stea cu toţii dimprejur.

Şi nu a fost vreunul din miile de cavaleri, ci mareşalul Curţii în persoană a fost cel care în noaptea albastră a duminicii de dinainte de Paşti şi-a ascuţit limba sub masă şi l-a bătut pe Iwein pe picior şi a început să-i şoptească încet şi desluşit.

„Ascultă-mă cu atenţie, Iwein”, şopti Keie, „eu ştiu bine că tu eşti cel mai bun şi văd bine cât de mult te plictiseşti şi cum îţi risipeşti vremea pe aici. Tu nu eşti mulţumit aici, la curte. Nici nu e de mirare, pentru că ce fel de domni sunt ei? Şi ce fel de doamne sunt ele? De ce-ţi pierzi timpul cu şahul, cu turnire şi istorii proaste? Tu ai mare nevoie de o aventură adevărată, sau poate chiar de două sau trei sau de mii de aventuri!”

În timp ce vorbea se strângea şi mai tare de Iwein, îşi apropie gura sub masă de genunchiul lui Iwein şi zise cu o voce şi mai joasă:

„Iwein, eu vreau să-ţi destăinui ceva. Astea nu sunt poveşti, e o taină. E taina ţării De Alături, unde se mai găsesc aventuri veritabile. Şi când zic aventuri, mă gândesc la aventuri şi nu la partide de şah sau la turnire. Eu vorbesc de monştri adevăraţi. Dincolo de hotar, în ţara De Alături trăiesc încă monştri adevăraţi. Dar nu numai monştri adevăraţi, ci şi doamne adevărate. Şi când zic doamne, mă gândesc chiar la doamne! Nu doamne care recită poezii şi cântă cântece şi se prefac a pierde la şah din politeţe.”

Iwein şi-a ciulit urechile. Şi nu numai urechile, ci îi tresări şi inima. S-a trezit dintr-odată şi se zbuciuma, neizbutind să se liniştească. Sângele începuse să-i curgă repede prin vine, inima-i bătea în piept cum de mult timp nu i-a mai bătut.

Voi ştiţi şi singuri ce bine se simte o inimă bătând. Şi vă puteţi gândi cât de mult i-a plăcut lui Iwein gândul de a se ridica acum, imediat şi fără ezitare şi de îndată să purceadă călare, într-o altă ţară pe care nu a văzut-o nicicând. În ţara necunoscută De Alături, de dincolo de hotar.

„Povesteşti-mi mai multe!”, zise Iwein agitat, şi vocea-i tremura de nerăbdare. „Despre ce fel de monştri vorbeşti tu?”

Însă Keie râse şi îl bătu pe Iwein uşor cu mâna pe genunchi, căci el încă mai stătea sub masă.

Apoi coborî iarăşi vocea şi spuse încet: „Cum aş putea eu să ştiu? Eu nu am fost niciodată în ţara De Alături, eu doar am auzit de ea. Dacă doreşti să ştii mai multe, urcă pe cal şi mergi călare trei zile. Mergi mereu după soare. Şi când vei fi ajuns până acolo”, şi iar îl bătu pe Iwein pe genunchi, „vei vedea şi monstrul. Şi imediat ce-l vei vedea, vei şti cine este, cum arată, ce face şi vorbeşte. Şi apoi te vei întoarce şi-mi vei povesti despre el. Sau nu. După aceea, va fi cum va fi.”

Aşa vorbi Keie.

Şi aşa s-a întâmplat că spre sfârşitul nopţii, până a răsări soarele dinspre  duminică spre luni, Iwein a părăsit în taină curtea lui Artus. S-a urcat pe cal şi a pornit călare şi nu a destăinuit nimănui ce-şi pusese în gând.

Nici regelui şi nici reginei, nici chiar prietenului său cel mai bun, Gawein. A pornit pur şi simplu călare fără a se mai uita înapoi.

Traducere din germană de Corina Gîrlă

________________