Intrând pe sub unghii

În memoria lui Ondrej Ştefanko,

prietenul, colegul meu slovaco-român

De ce să nu-mi amintesc ceea ce va fi poimâine, dat fiind că eu fiinţez, pot fiinţa în avans?

Mai că-mi vine să-mi cer scuze, înainte de a spune sau după ce spun că pot fiinţa în avans. Anume. Ca privilegiu. Ca unul mai decât ceilalţi. Ka – într-o supranuvelă de Hlebnikov (da, aşa se numeşte: Ka) pe care am publicat-o la editura slovacilor din România. Poimâine nu mai e – nu mai era, ar fi corect să spun, pentru că îmi amintesc, memorez, – nu? – zi mohorâtă, ca astăzi, ci e una senină, cu soare potrivit, uşor leneş în difuzarea căldurii sale. Pe scurt, plăcut e. Numai că poziţia mea nu s-a modificat, probabil – nici situaţia: reflectat în oglindă, la masa de scris. La care, trebuie să recunosc, uneori şi mesesc. Dau aşa, cu mâna îndoită până la cot, filele, fişele, pixurile, claviatura computerului, „şoricelul”, ceaşca pentru cafea, dar deja fără ea, cafeaua, – le dau la o parte. Uneori, fac acest lucru cu o riglă logaritmică, pe care o păstrez încă din secolul trecut, de pe la începutul ultimului său sfert, pătrat; linia logaritmică, pusă pe muchie, vertical-pe-muchie, cu care împing tot ce este pe masă, pentru ca soţia să-mi pună platoul cu farfurii, lingură, furculiţă, solniţă, piperniţă (aşa-i zic eu ouşorului de porţelan cu găurele, în care e pus măciniş de piper negru sau – pepe nero, cum i se spune în italiană), paharul cu vin sau păhăruţul cu vodcă...

În oglindă, mă reflect îmbrăcat „pe jumătate”, cum îmi place să zic, când sunt în şort. Şi aşa, de la oarece depărtare până la oglindă, până în oarece adâncime a ei, unde sunt plasat eu de ciudata, fantastica – aproape – reflecţie a geometriei spaţiale şi nu mai ştiu ce să zic (ca să nu ajung la Euclid, pe care „l-a combătut” Lobacevski), mi se pare că genunchii mi-ar fi în vânătăi, juliţi ca ai unui copil. Bătrân. Sau care a căzut în mintea copiilor. Aha! Vânătăile sunt anume din cauza acestei căderi. În mintea copiilor. Adică – vânătăi pe... spirit, conştiinţă! Plus starea de artă. Literatură. Fantezie. Rememorare. În genere, de scris. Starea.

Curios, ce-ar fi, dacă nu m-aş reflecta în oglindă, dacă nu m-aş vedea acolo? – M-aş impacienta, poate că – înspăimânta?! Un ombrageux, cum zice francezul şi cum spunea regretatul Octavian Paler că l-a numit criticul Piru (nu Pirus, regele Epirului, de-ţi vine să strigi: E pur si move, precum Galileo Galilei:!). Viaţa şi arta nu ar mai produce asupra mea nici un efect? În scris, să zicem. În timpul scurtisimei sieste de azi – sau, dacă memorez în avans, de poimâine? – fie, oricare; bine, să admitem – de poimâine, siesta, visai că urmele mele pe care le lăsam pe Plaja Sahara (da, nu-mi place să folosesc cuvântul „deşert” sau „pustiu”; nu, zic plajă; imensa, uriaşa, fantastica  Plajă Sahara!...); că urmele mele nu erau decât urme de şoricel. Zău! Şi din urma mea venea o pisică ce păpa cele urmuţe de şoricel. Iar cuvintele mele se transformau în fluturi de tablă. Zângănitori. Uite aşa, roiau zângănitor peste uriaşa Plajă a Saharei! Şi, fireşte, celebrul, poate că, să zicem, clasicul banc... Să vi-l spun?... Bine, vi-l scriu. Vi-l computeroscriu. Cu toate că la scris se pierde ceva, ce există la spus. Când puteţi vedea gestica mea, îmi puteţi auzi intonaţia, modulaţiile vocii. Când... în genere, atunci e mai fain, pentru că, înseamnă, noi ne întâlnim şi eu nu mai sunt singur. Reflectat sau nu (luăm în consideraţie ipoteza emisă mai sus) în oglindă. Iar bancul e următorul:

„În plină amiază, prin Pustiul (uite, aici nu pot înlocui cuvântul; este inevitabil: pustiul) Sahara păşeşte destul de alegro un ins. Doar în slip. Cu un prosop peste umăr şi un lighean subsuoară. Merge el merge, chiar pare să fredoneze ceva, încă vesel, când, pe după amiază, întâlneşte un caravanagiu ce conduce, legate una de cealaltă, vreo cinci-zece cămile. Se salutară – Asalam aleikum! – Aleikum asalam! – pentru că, politicos precum era, europeanul învăţase această formulă a locului, – după care cel în slip, cu ligheanul subsuoară, prosopul peste umăr, întreabă beduinul:

– Domnul meu, cam cât mai e până la mare?

La care caravanagiul, serios, precum sunt, la înfăţişare, sobri, musulmanii, zice de sub cealmaua lui voluminoasă:

– Cam la vreo mie de kilometri ar fi până la mare...

La care, despuiatul cu lighean şi prosop, unde face a mirării:

– Măi, măi, aia a măsii ce plajă aţi trăsnit voi, bre!”

Ha!... ha!.. ha...

Dar ăsta fu banc. Bancul de poimâine. De când, de unde memorez, îmi amintesc. Însă important rămâne roirea aia densă de fluturi. Fluturi de tinichea, zângănitori, dar cu ochişorii albaştri. Desimea, densitatea ochişorilor lor înlocuiau seninătatea cerului. Mai să nu pricepi că eşti acoperit de roiuri, roiuri de fluturaşi interpuşi între tine şi cer. Puzderia lor de ochi albaştri substituia albăstrimea celestă! Şi roiurile celea erau foarte agitate, se speriaseră, chiar, în tentativa lor de a găsi ieşirea din vis. Visul meu. Iar când tensiunea spaimei că nu vor găsi ieşire ajungea la maximă intensitate, la paroxism, adică, ochii li se adumbreau şi albăstrimea lor otova – senzaţie creată în iutea, fulgerătoare viermuială a milioanelor de fluturaşi – devenea oarecum vineţie, de ţi se părea că se lasă amurgul. Peste Plaja Sahara. Peste nisipişul ei. Peste care păşeam eu, lăsând urme de şoricel, pe care, venind din urmă, le păpa o pisică.

Însă cel mai important era ceea ce se întâmpla în faţa mea! – firele de nisip se transformau în puncte, trei puncte, virgule, punct şi virgulă, două puncte... Prinsesem a mă nelinişti, la rândul meu, fiind în tonalitate, ca şi cum, cu impacientatele roiri de fluturaşi, cu... Presupuneam că, iată-iată, voi ajunge la porţile monstrului, căpcăunului, nesăţiosului Moloh al Scrisului! Că aş putea da nas în nas, pix în pix cu el, Nesăţiosul, care înghiţi atâţia Iona şi inşi ai scrisului!

Însă, la un moment dat, simt în mânecă un foşnet aspru şi o uşoară roadere ce mi-ar trece pe piele dinspre cot spre dosul palmei. Podul palmei în care, iată, din mânecă, îmi alunecă un petec de hârtie. Îl desfac, citesc: „Nu te teme, eu sunt prietenul tău”, e scris pe el. Dar cine semnează? Aha! – pe revers se vede un cuvânt. O semnătură: Scrisul. Aşa, simplu, e scris: Scrisul. Ceasul arăta orele patru de poimâine. Eu mai visam. Că aş fi un Adam modelat din coasta Caligrafiei. Inutile, astăzi. Nimeni nu o mai ia în serios. Contează pur şi simplu însuşi scrisul.

În cealaltă mânecă, un alt bileţel: „Noi ne ştim, dar nu suntem cunoscuţi personal. Voi fi foarte bucuros să te cunosc. Şi, dă-mi voie să vorbesc şi din partea ta, – şi tu vei fi extrem de bucuros să mă cunoşti. Pe bune, ca o confirmare că suntem nedespărţiţi. Daţi unul pentru celălalt”. Pe verso, aceeaşi semnătură: Scrisul.

Mă oprii, oarecum derutat de cele ce mi se întâmplau, uluit de aceste mesaje mistice, misterioase, în plină Plajă Sahara. Pusei fiţuicile celea pe nisip, ca să observ cum pe una din ele, fiţuicile, prinde a creşte o... blăniţă! De şoricel! Pe cea mai mică. Da, aceasta se transformă în şoricel! Pe a doua, cea mai mare, se înfoia deja o blană de pisică. Şoricelul prinse a fugi prin Pustiu... pardon! – pe Plajă, pisicuţa după el, păpându-i urmuţele! N-aş putea spune că în timpul fiecărei sieste, scurtisime, mi se întâmplă atare lucruri, subiecte, metamorfoze, mişcări, acţiuni, imprevizibilităţi... Nu! Ieşind din vis, trezindu-mă, mă ridicai, dând picioarele jos de pe divan, stând aşa, pe margine, cu mâinile sprijinite în arcurile acoperite de pânză, cuvertură, pled... Derutat. Plăcut? Neplăcut, derutat? Cred că e logic, poimâine, de unde îmi amintesc, să mi se pară că-mi ies din minţi. Încă niţel, un punct mişcare, virgulă cu suspendare de codiţă, şi gata, m-aş transforma... în ceva anume. Pisică. Şoricel. Căţel. Fabulă cu fel de fel de animale şi animăluşe.

Mă duc la masă, aşezându-mă în jeţul aproape înalt, îmi zic să deschid computerul, dar nu, mă răzgândesc în aceeaşi clipă, iau pixul, trag sub el topul de file şi prind a transcrie, absolut diferit – dar absolut altfel decât mi s-a întâmplat în realitatea visului de poimâine, în memoriile de peste o zi decât cea de azi, scriu că, de la un moment încolo, prin degetele răsfirate ale palmelor mele prinse a curge nisipul Pustiului Sahara (cuvântul plajă l-am anulat, l-am tăiat, aproape l-am uitat, scos din circuit, personal). Întregul nisip al deşertului Sahara prinse a-mi curge printre degete. Probabil, privit de Dumnezeu (mă frigea creştetul; vede-se, privirea Lui Alelui era strict-verticală!), eu aş fi semănat cu Clepsidra Eternităţii. Şi (deşer)tăciunii. (Deşer)tăciunilor. Şi ce credeţi? – am rezistat! (Nu ştiu dacă am şi învins...) Am rezistat până, într-adevăr, printre degetele palmelor îmi trecu, se cernu tot nisipişul Saharei! (În sinea mea îmi plăcea să cred că, printre degetele mele, nisipişul Saharei se transfera, tot, după orizont, iar în locul Saharei, în locurile unde fuseseră nisipurile, dunele sterile, se întindeau oaze, mai curgea un Nil, ceva mai umil, mai înflorea un lotus, mai învia o mumie, un secol, un mileniu... Astfel că întreaga Sahară se călători printre degetele mele de Clepsidră a Eternităţii.)

În fine, în palme nu-mi rămaseră decât cuvinte, cuvinte. Cuvintele limbii române. Care rămâne. Şi cu care scriu. Erau cuvintele rămase, ca nişte peştişori de acvariu. Dar fără acvariu. Fără apă. Şi eu le-am strigat să mi se înfigă pe sub unghii, să-mi intre în vene, în sânge! Să se salveze. Şi ele s-au dovedit a fi ascultătoare. Şi au intrat în acvariul sângelui meu. De poimâine. Care confirmă că, în fine, m-am contopit cu însuşi Scrisul. Lumii. Strig:

– Scrisul! pe care, un ins care nu aude prea bine, poate să presupună, mai mult, că am strigat:

– Stixul!