O necesară restituţie biografică (Carol Iancu, Alexandru Şafran: o viaţă de luptă, o rază de lumină)

Născut la 12 septembrie 1910 la Bacău, stins din viaţă la 27 iulie 2006 la Geneva, Alexandru Şafran este, pentru generaţiile postbelice din România, un nume care nu spune multe lucruri. Cîţi mai ştiu, astăzi, că el a fost şef rabinul României – dacă nu mă înşel, cel mai tînăr, ales vreodată în această înaltă funcţie (la 30 de ani) – într-una din perioadele cele mai critice din istoria comunităţilor evreieşti din acest spaţiu? La fel, cîţi ştiu că Alexandru Şafran a fost un erudit cărturar, cu importante contribuţii exegetice, biblice şi talmudice, şi, totodată, unul din cei mai timpurii şi fervenţi promotori ai dialogului interconfesional din Europa? În fine, cîţi dintre cei care au fost martori la onorurile decernate Marelui Rabin de autorităţile române cu prilejul vizitelor sale istorice din anii 1995 şi 1997 în ţara natală au putut înţelege sensul profund reparatoriu al acestor gesturi? Evident, numai foarte puţini. Eu însumi – sînt dator să o spun – am fost, atunci, un simplu spectator al acestor momente, fără să mă simt implicat în vreun fel. Ca atîţia alţii, nici nu prea aveam cum, din moment ce, la vremea respectivă, nu ştiam cît ştiu astăzi despre rolul acestui ilustru personaj în istoria recentă a României: asemenea multor intelectuali, conducători religioşi şi altor figuri evreieşti proeminente, Alexandru Şafran a căzut, puţin cîte puţin, în uitare (o uitare, e drept, uneori şi abil întreţinută din varii motive, îndeosebi politice), odată cu trecerea timpului şi treptata diminuare numerică a comunităţii din care a făcut parte.

Frumoasa biografie pe care i-o dedică profesorul Carol Iancu pune, din fericire, punct (să sperăm că nu va fi unul provizoriu) acestui proces, restituindu-ne profilul intelectual şi uman al unui personaj, neîndoielnic, de excepţie.

Cînd scriu acest lucru nu am în vedere numai foarte rapida carieră rabinică a lui Alexandru Şafran (numit în 1935, la numai 25 de ani, rabin de Bacău, iar patru ani şi cîteva luni mai tîrziu – cum am spus – şef rabin al României, o poziţie pentru care tînărul intelectual se calificase în urma unui strălucit doctorat în filozofie luat la Universitatea din Viena, unde, între 1930-1934, făcuse şi studii de teologie iudaică). De altfel, nici părintele său, de asemenea, un foarte învăţat rabin – Bezalel  Zeev Şafran – nu trebuise să aştepte maturitatea pentru a ocupa funcţii asemănătoare: născut în 1867, în Galiţia, el fusese, între 1887- 1889, rabin la Sculeni, pentru ca, după aceea, să ocupe acelaşi post la Ştefăneşti (unde a rămas pînă în 1905, cînd s-a instalat definitiv la Bacău). La fel, caracterul oarecum aparte al personalităţii lui Alexandru Şafran nu este conferit, în totalitate, nici de neobişnuita înzestrare intelectuală a fostului Mare Rabin, firească pentru toate familiile care au ocupat astfel de funcţii (cum ne-o arată şi excepţionalele cariere religioase şi universitare ale mai tinerilor fraţi ai lui Şafran, Joseph şi Menahem). Ceea ce particularizează, însă, în cel mai înalt grad biografia lui Alexandru Şafran, oferindu-ne cel mai potrivit unghi de a o judeca, sînt circumstanţele deosebit de grave în care cel ales la 4 februarie 1940 ca lider religios al tuturor evreilor din România a început să-şi exercite funcţia, fiind constrîns să-şi asume şi un rol politic pe care, în condiţii normale, nu ar fi trebuit să-l joace la acelaşi nivel (de unde şi tensiunile ocazionale în relaţiile sale cu Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti, asupra cărora profesorul Iancu, autorul biografiei, nu insistă, lăsîndu-ne, însă, să le deducem).

Aceste circumstanţe sînt binecunoscute. În 1940, în condiţiile succeselor militare germane, ale ameninţării crescînde din partea politicii revizioniste a unor state învecinate şi ale îngustării permanente a spaţiului de evoluţie diplomatică a României (fidelă, încă, alianţelor sale tradiționale) începea, pentru minoritatea evreiască din Vechiul Regat şi provinciile întregite după 1918, cea mai tristă perioadă din întreaga sa istorie. Inaugurată de o legislaţie care restrîngea sau îi priva pe evrei de o parte a libertăţilor cetăţeneşti dobîndite după Marea Unire, deteriorarea accelerată a situaţiei acestei minorităţi a înregistrat un moment de cotitură prin instaurarea guvernului naţional-legionar din septembrie 1940, culminînd cu masacrele din ianuarie 1941, pogromul de la Iaşi, din vara aceluiaşi an şi cu deportările în Transnistria, care au făcut, cum se ştie, sute de mii de victime. Ca pretutindeni în ţările europene angajate în război, evreii din România au fost, ca să spun aşa, prinşi la mijloc, între tradiţionala mefienţă (uneori şi animozitate) a unei mari părţi a populaţiei locale, exacerbată, mai ales după 1939, de un discurs antisemit dominant şi, pe de altă parte, politica din ce în ce mai ostilă a unui stat, tot mai puţin dispus să-i considere pe membrii acestei minorităţi cetăţeni cu drepturi depline. Nu trebuie uitat faptul că, în Europa primelor trei sferturi ale secolului trecut, stereotipurile antiiudaice, atît iconologice, cît şi verbale sau „imaginale” erau monedă curentă, fiind adînc înrădăcinate într‑o cultură cotidiană (nu numaidecît antisemită), în al cărei context păreau perfect naturale. Cei care vorbesc, atunci cînd se referă la aceste clişee, despre pornirile antievreieşti (la limită, antisemite) ale comunităţilor neevreieşti locale din Europa modernă se înşală la fel de mult ca şi cei care le neagă vehement existenţa. Invers, se poate susţine că amîndouă opiniile sînt la fel de întemeiate. Ca „referinţe culturale implicite”, aceste idei şi imagini primite de-a gata, inofensive în ipostazele lor cotidiene, au putut, însă, deveni, în contexte agravante, extrem de nocive, aprinzînd instinctele ucigaşe ale mulţimilor.

Acesta a fost, în linii generale, climatul în care şi-a început activitatea rabinică Alexandru Şafran. Mai întîi în calitate de senator de drept, apoi (după pierderea acestei calităţi, ca urmare a dizolvării Senatului, în vara anului 1940) prin numeroase memorii, redactate împreună cu ceilalţi capi ai evreilor sau prin intervenţii continue pe lîngă autorităţile timpului (sprijinite de regina mamă şi de principele Mihai), şef rabinul României a încercat să prevină sau – măcar – să atenueze măsurile din ce în ce mai restrictive, ulterior, de-a dreptul represive, adoptate de autorităţile de stat împotriva corelegionarilor săi. Cîteva din aceste intervenţii s-au dovedit decisive, Alexandru Şafran reuşind să limiteze proporţiile dezastrului prin care treceau evreii din Basarabia şi nordul Bucovinei şi să contribuie la ameliorarea relativă a situației celor din Transilvania de Sud şi din Vechiul Regat, asupra cărora plana continuu spectrul deportării spre lagărele de exterminare din Polonia (cum cereau imperativ autorităţile germane, fără a-l determina, însă, pe Ion Antonescu să consimtă). Pentru a-şi atinge scopul, şef rabinul a făcut, în anumite situaţii, aparent fără ieşire, gesturi pe cît de neaşteptate, pe atît de emoţionante, ca, bunăoară, cel de a-i cere în genunchi Patriarhului Nicodim să intervină pentru a opri deportarea în Transnistria a supravieţuitorilor din ghetoul din Chişinău (1941). Alteori, gesturile rabinului au frizat, pur şi simplu, riscul extrem, cum s-a întîmplat cu solicitarea, complet neprotocolară, dar disperată, adresată mitropolitului Bălan al Ardealului, de a veni, el, la Bucureşti, pentru o întrevedere (în urma căreia, înaltul ierarh a acceptat să intervină pe lîngă Ion Antonescu, pentru a-l convinge să anuleze un ordin de deportare a evreilor din Transilvania de Sud). Prin asemenea iniţiative – la sprijinirea cărora au contribuit multe alte personalităţi ale timpului, precum Monseniorul Cassulo, regina mamă, principele Mihai etc. – Alexandru Şafran a salvat mii de vieţi omeneşti.

Biograful său narează cu talent toate aceste momente, insistînd asupra tuturor detaliilor caracteristice. Pertinenta sa concluzie, din finalul acestui important capitol din viaţa fostului şef rabin al României, merită redată în întregime: „Dacă imensa majoritate a evreilor din Basarabia , din Bucovina şi din Transnistria a fost exterminată – iar Şoah-ul din România înseamnă, mai întîi, Transnistria, imensul cimitir fără pietre tombale al unui sfert din milion de evrei români şi ucrainieni … –, majoritatea evreilor din Regat şi din Transilvania de Sud au rămas în viaţă […] Bilanţul este copleşitor, totuşi în nici o altă ţară din Europa dominată de nazişti, numărul supravieţuitorilor (355.972, după o statistică de la sfîrşitul războiului) nu a fost atît de ridicat ca în România. Evreii au supravieţuit mai întîi graţie rezistenţei lor şi luptei proprii pe toate planurile posibile, organizată şi însufleţită de conducătorii lor de elită, şi, în primul rînd, de Alexandru Şafran” (p. 164, 179-180). Aş adăuga numai că acest lucru s-a datorat şi autorităţilor timpului, ale căror calcule conjuncturale au avut, pînă la urmă, aceleaşi fericite urmări.

Lupta lui Alexandru Şafran pentru apărarea drepturilor confraţilor săi nu a încetat, odată cu sfîrşitul războiului şi revenirea la timpuri mai normale. Ea a continuat cu aceeaşi tenacitate, dar, de astă dată, împotriva noului regim comunist, din partea căruia şef rabinul a încercat, mai întîi, să obţină cuvenita legislaţie reparatorie pentru pierderile suferite de evreii din România în timpul războiului, apoi – cînd presiunea politică a comuniştilor a început să se facă tot mai puternic simţită – pentru libertatea de a emigra în Palestina şi respectarea de către cei aflaţi la putere a adevăraţilor reprezentanţi ai comunităţilor evreieşti. Este cazul să notez aici că acţiunea de dezbinare desfăşurată metodic de comunişti asupra tuturor segmentelor societăţii nu i-a ocolit nici pe evrei, din rîndul cărora noile autorităţi au recrutat destui adepţi, împinşi, apoi, să înfiinţeze organisme de conducere şi să-şi aroge poziţii pentru care nu aveau nici o legitimitate. Atitudinea din ce în ce mai incomodă a şef rabinului Şafran a fost, în cele din urmă, sancţionată: prin străduinţele liderilor evrei ai Comitetului Democrat Evreiesc (una din organizaţiile-satelit ale Partidului Comunist), la 23 decembrie 1947, el a fost obligat să se expatrieze, stabilindu-se imediat la Geneva unde a rămas pînă la sfîrşitul zilelor, în calitate de Mare Rabin al comunităţii evreieşti locale. În existenţa lui Alexandru Şafran s-a deschis, astfel, o nouă pagină, marcată de o şi mai intensă activitate intelectuală, dar, în acelaşi timp, şi de eforturile stăruitoare ale celui exilat de a promova, de astă dată la un nivel global, interesele şi cauzele corelegionarilor săi. În România, el nu s-a mai întors decît tîrziu, după căderea regimului care îl alungase, primind, din partea noilor autorităţi, o binemeritată reparaţie morală.

Scrisă cu pasiune, foarte densă (cu mult mai mult decît am putut spune în aceste cîteva rînduri), bogat ilustrată şi înzestrată cu cîteva anexe foarte utile pentru sesizarea anvergurii intelectuale a personajului central, biografia lui Alexandru Şafran, semnată de profesorul Iancu, reprezintă, din toate punctele de vedere, o restituţie exemplară. Apropiat de „eroul” său (aş fi fost tentat să scriu: „prea apropiat”, dacă nu aş fi ştiut cît de legat a fost Carol Iancu de Alexandru Şafran), autorul a intuit foarte bine particularitatea esenţială a vieţii celui pe care ni l-a redat în carte (o trăsătură care este şi a sa, proprie): datoria inflexibilă de a-şi sluji şi apăra confraţii prin forţa cuvîntului scris şi rostit. În toate circumstanţele.

__________