Europa, după ploaie (despre Avangarda românească în arhivele Siguranţei)

„DOMNULE DIRECTOR GENERAL, / Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că în strada General Angelescu  No. 163, Bucureşti II, apare revista „UNU”, care se tipăreşte în atelierele Răsăritului. E o publicaţie cu tendinţe literare, după credinţa colaboratorilor, de artă nouă. Acum una din două: / Sau arta nouă este prea profundă şi n-o pătrundem noi, sau cuprinsul acestei reviste este, aproape pe de-a-ntregul, incoerent, cu vădite tendinţe pornografice. / Ca model de incoerenţă cităm din „romanul” JARCA: „Sunt România Mare, fiica lui Mihai Viteazul şi sora lui Ştefan cel Mare. Servesc şi de patriarh.” / Exemple de pornografii: „Poftiţi, domnilor, reprezentaţia abia începe, scoateţi-vă izmenele; iar dumneata domnişoară chiloţii”. Şi mai jos: „Şi patronul se masturbează în privată.” / Exemple de lucruri dezgustătoare: „Colecţiona hîrtia din closet.” Într-o poezie intitulată Chiot Roş spune: „Şi sugeţi-i puroi din nas.” Şi mai jos: „Sugîndu-mă ca pe un susan, pe mine pui de hordolan.” / În sfîrşit „poetul” Geo Bogza amestecă şi pe Dumnezeu în afacerile sale sentimentale: „Să n-audă Dumnezeu, Ce fac fiicei sale eu.” / Şi, ca ultim exemplu, cităm pornografii tipărite în aceeaşi revistă, în limba franceză: „Le meilleur papier pour se torcher le cul. PSYCHOLOGIE DE LA MERDE CONTEMPORAINE.” / După modesta noastră părere, această revistă, fără ca să promoveze cultura românească, strică gustul tineretului şi este de neîngăduit prin pornografiile arătate şi prin altele, publicate în numerele apărute mai înainte. / DIRECTOR / [ilizibil]”

Textul pe care tocmai l-aţi citit a fost adresat pe 4 ianuarie 1930 Biroului Presei, Studiilor şi al Buletinului Poliţiei din cadrul Serviciului de Informaţii al Ministerului de Interne, şi îl puteţi găsi în secţiunea „Saşa Pană” din Avangarda românească în arhivele Siguranţei, volumul îngrijit şi prefaţat de Stelian Tănase, apărut de curînd la Editura Polirom; sau, dacă aveţi acces, îl găsiţi în documentele din anii 1930-1944, aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României, fondurile FD 95, D. 7987, f. 40.

Volumul în care este publicată, pentru prima dată – acum, nota aceasta, mai cuprinde documente din anii 1921 şi 1951-1952, aflate în fondurile aceleiaşi arhive, plus documentele din anii 1943-1947, aflate în Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fondul FI. Secţiunile cărţii au, pe rînd, ca protagonişti mai mulţi reprezentanţi ai avangardei româneşti numită „istorică” de către criticii şi istoricii avangardei.

Geo Bogza este dat în urmărire pentru deplasările lui din anii 1936-1937 în Spania, după ce fusese închis de două ori la Văcăreşti la începutul anilor ‘30 pentru Poemul invectivă, şi după ce, aflăm acum în 2008, o notă din 17 iunie 1937 informa „Secţia I-a” că în 1932 s-a primit la Direcţiunea de denunţ un text, semnat „Ion Ceparu”, din care rezultă că la domiciliul lui Geo Bogza din Buştenari (Prahova) „se află o fabrică de explozibile”.

Victor Brauner este luat în vizor pe 8 aprilie 1939 de către Siguranţa Naţională pentru o scrisoare adresată lui Louis Aragon la Paris, prin Gherasim Luca, în vederea unui „échange littéraire dont il [Gherasim Luca, n.m.] va parler avec toi”, schimb care să presupună „traduction et publication des choses représentatives progressistes françaises en Roumanie et vice versa”.

Scarlat Calimachi începe să intereseze acelaşi organ de stat din 11 octombrie 1934 printr-o notă furnizată de o „sursă serioasă” din care reiese că a fost bătut „pentru delict de opinii” de către legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu în plenul unei întruniri comuniste organizate de cel bătut. Directorul revistei Punct va mai stârni interesul Siguranţei atunci cînd va publica broşura Despre răscoala lui Tudor Vladimirescu, în colecţia „Cărticica poporului” de la tipografia „Moderna”, sau cînd va traduce „Procesul troţkist” care va fi interzis de către aceasta.

Procesul de supraveghere a lui Ion Călugăru a fost demarat cu un an înainte, pe 12 august 1933, cînd acesta programa o conferinţă în sala Baraseum din Bucureşti cu titlul Cinema - băiatul lui Zeilig Sor, împărţind invitaţii muncitorilor din fabrici şi din atelierele CFR Griviţa, dar şi pentru, mai apoi, intenţia de a publica în cotidianul Vremea biografia romanţată a lui Hitler.

Veteranul investigaţiilor Siguranţei rămîne a fi Gheorghe Dinu (Stefan Roll), fiind, totodată, posesorul celui mai substanţial dosar. Viitorul fondator al revistei Pinguinul este luat sub urmărire încă din 10 noiembrie 1921, cînd apare menţionat în interogatoriul Raşelei Holtzman privind relaţiile acesteia cu grupul care organizase în 8 decembrie 1920 atentatul cu bombă de la Senat, motiv suficient de alarmant pentru a nu putea fi trecute cu vederea nici „şezătorile literare” la care participa Gheorghe Dinu şi nici legăturile pe care acesta le întreţinea cu Alexandru I. Zissu, aflat la Berlin, cînd va apărea Pinguinul, această revistă va fi taxată drept „organ de propagandă comunistă camuflată” şi investigată ca atare pînă la intenţia de suspendare, cînd se va intenţiona elaborarea unei noi reviste, Pitpalacul, după modelul francezei Canard enchaîné.

Prezenţa lui Eugen Ionescu, pe atunci preşedinte al serviciului de presă de pe lîngă Legaţia României din Vichy, în dosarele Siguranţei se explică, în conformitate cu documentele publicate, prin ascendenţa evreiască pe linie maternă (în nota din 10 martie 1943) şi prin condamnarea lui în contumacie, judecat pe 31 mai 1946, pentru un articol foarte critic la adresa Armatei Române, publicat în Viaţa Românească.

Gherasim Luca este luat la ochi în 15 martie 1937, odată cu apariţia broşurii Fata morgana, considerată ca fiind tipărită „în scop de propagandă marxistă”, vor urma momentele penale cauzate de apariţia revistelor Pulă şi Alge, în care acesta s-a implicat, apoi plecarea şi întoarcerea de la Paris din 1939, unde trebuia să-l contacteze pe Louis Aragon.

Pictorul M.H. Maxy şi soţia lui, Nina Maxy, „beneficiază” de cîte o Fişă de Evidenţă a Ilegaliştilor, ca simpatizanţi şi colaboratori ai Partidului Comunist Român de dinainte de 1944.

După o percheziţie la domiciliu în luna septembrie a lui 1934, Gellu Naum începe să figureze pe lista conducătorilor „celui de-al treilea nucleu” comunist de la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti din 26 noiembrie al aceluiaşi an. Revine, în acelaşi an, în atenţia Siguranţei cînd editează ziarul Tînăra generaţie, Gellu Naum făcînd pe atunci parte „din acţiunea antifascistă” şi fiind înscris în organizaţia „Amicii URSS”.

Dosarul de Siguranţă al lui Saşa Pană începe cu nota amintită la începutul acestui articol. Ca şef de şcoală, cum era în genere privit, documentele care-l au ca ţintă pe Saşa Pană includ semnalări ale noilor numere din revista unu, noi apariţii la editura acestei reviste, mai conţin „exegeze” liliputane negative ale fenomenului suprarealist şi informaţii despre relaţiile lui Saşa Pană cu „Generalitatea Catalană”, plus cîte o fişă de ilegalist pentru Saşa şi Maria Angela Pană.

Ultimul, pictorul Jules Perahim, care s-a stins din viaţă anul acesta la Paris, începe să fie cercetat din 31 ianuarie 1936 pentru „elementele de stînga” care s-ar întruni în casa lui, dar şi pentru clişeele de lemn expuse în sala Mozart, pe motiv că ar fi create „pentru elementele de stînga”. În afară de fişa de ilegalist, restul notelor conţine informaţii privind activităţile ziariştilor de stînga, în care este angrenat şi pictorul S. Perahim.

Documentele publicate de către Stelian Tănase în acest volum fac parte dintr-un proiect mai amplu iniţiat în colaborare cu Editura Polirom şi numit „Istorii subterane”. Pînă acum a mai apărut Rakovski. Dosar secret şi urmează să iasă de sub tipar Panait Istrati. Dosar de Siguranţă şi Emil Bodnăraş. Dosar secret. Privit în ansamblu şi de la distanţă, acest proiect vine, în general, în continuarea procesului de desecretizare a arhivelor de stat ale României, început odată cu condamnarea oficială a comunismului, şi, în particular, în prelungirea activităţii de savant al arhivelor, a lui Stelian Tănase.

Dacă sub apăsarea de ghilotină a desecretizării şi publicării informaţiilor din arhivele Securităţii s-a întîmplat să cadă capete „încoronate”, s-au provocat meaculpe dureroase şi cîteva destituiri, mai mult sau mai puţin colaterale, odată cu scoaterea la lumină a documentelor din arhivele Siguranţei, acest lucru nu se va mai întîmpla. În cazul avangardei, cele cîteva zeci de documente, publicate pentru prima dată acum, vor trebui să provoace o recitire a istoriei şi criticii literare a avangardei, iar într-un caz mai aplicat, sociocritic, de pildă, – redistribuiri conceptuale şi de metodă.

O astfel de recitire este prefaţa lui Stelian Tănase, intitulată Zece note despre avangardă. Ni se repovesteşte, mult mai nuanţat şi uneori cu detalii inedite (partida de şah între Lenin şi Tristan Tzara pe strada Spiegelgasse unde se aflau Cabaretul Voltaire şi cuibul refugiaţilor bolşevici) nu lipsite de un vag aer de ironie suficientă, istoria avangardei prin prisma doctrinelor politice ale secolului XX. Sub greutatea rupestră a consecinţelor, de care s-au făcut responsabile giganticele regimuri totalitare din secolul trecut, avangarda iese chircită şi cu coada între picioare din textul lui Stelian Tănase. Aceste instrumente temporare şi pasagere au service de la révolution, care au fost băieţii avangardişti, s‑ar face responsabile, indirect, de marile orori provocate de regimurile politice totalitare care s-au instaurat şi, direct, de însămînţarea şi pululaţia acestora. Trişaţi, lucraţi pe din dos, utilizaţi şi apoi aruncaţi la coş fără a li se oferi dreptul la cuvînt, cei mai mulţi dintre avangardişti au căzut în dembleul istoriei politice, iar lecţia, bineînţeles, spune Stelian Tănase, „este destul de amară”.

Există cel puţin două documentare, realizate la o distanţă de fix zece ani, care se apropie din prezentul de la acea vreme spre avangardă, cu o necesară rezervă umană şi deschidere totodată. În documentarul Germany – Dada, an Alphabet of German Dadaism din 1968 al lui Helmut Herbst, Tristan Tzara şi Marcel Iancu sînt înţeleşi ca făcînd corp comun cu mişcarea dada din Germania, iar în Europe after de rain. Dada and Surrealism, (titlu este inspirat de un tablou din perioada americană a lui Max Ernst), un film de Mick Gold din 1978, lui Tristan Tzara, jucat de Nickolas Grace, care apare în film cu permisiunea Royal Shakespeare Company, îi este oferit cuvîntul. Mai apar, cei reali, un Max Ernst îmbătrînit şi cu pielea feţei zgribulită de parcă întreaga istorie europeană i s-ar fi tatuat în obraz, acolo, în America; un Marcel Duchamp vioi, însă la sfîrşit de carieră; un Salvador Dalí care depune eforturi mari să-şi explice fascinaţia pur artistică pentru persoana lui Adolf Hitler.

Acel volum despre avangarda românească, prognozat de Stelian Tănase şi menit să pornească de la „lecţia amară” a documentelor dezgropate acum, va trebui să se scrie în contrapondere cu moştenirea artistică şi socială a acesteia. E, într-adevăr, o naivitate să judeci arta din punct de vedere exclusiv estetic, dar o naivitate şi mai mare ar fi să crezi că a fost nevoie de totalitarism pentru a avea îndreptăţirea unei judecăţi extraestetice. În fond, coperta volumului Avangarda românească în arhivele Siguranţei este frumoasă, un joc de text pe diferite culori şi fonturi alese adecvat pentru titlu; sigla colecţiei joacă partitura intertextual-iconică a ştampilei-verdict sigilînd „o fotografie de epocă” a bulevardului Calea Victoriei; totul pe fundal negru. Mă întreb, naiv, cum ar fi arătat coperta acestui volum, dacă nu ar fi existat mişcarea dada şi programul ei heteroclit.

___________