|
Cerşetori impertinenţi
Şedeam pe o bancă din parcul „Ştefan cel Mare”, ronţăiam nişte biscuiţi şi mă gândeam la viaţa mea de o monotonie descurajantă. Pe neaşteptate, mi se plantă în faţă o cerşetoare robustă, care ţinea în braţe un copil. „Dă-ni şî nie o piciană sî-ni hrănesc copchilu!” tună femeia şi întinse spre mine o mână bronzată. Luat prin surprindere, nu ştiam ce să fac. „Dă-ni o piciană!” repetă răspicat cerşetoarea. Nu ştiu de ce, nu voiam să-i dau biscuitul. I‑am propus în schimb 2 lei, gândindu-mă că îi ofer mai mult decât un biscuit. Faţa cerşetoarei se crispă de nemulţumire. Brusc, începu să strige la mine, să mă facă cu ou şi cu oţet, apoi a înşfăcat cei doi lei şi a plecat, bombănind supărată. Mărturisesc că am rămas mască. Mi-au trebuit câteva minute ca să-mi revin în fire.
Nu e prima oară că văd cerşetori impertinenţi, pretenţioşi, agresivi. Îi înţeleg până la un punct. O duc greu, probabil, iar viaţa plină de lipsuri te face insensibil, încrâncenat. Numai că agresivitatea şi impertinenţa care iau locul tenacităţii explicabile ar putea să aibă un alt efect decât cel scontat. Păi, câţi oameni vor băga mâna în buzunar să dea un ban după ce au fost bruscaţi? Nu-şi taie cumva cerşetorii obraznici craca de sub picioare? Eu unul de acum încolo o să-i examinez şi o să-i ascult cu atenţie înainte de a le da leul. Mi se pare de-a dreptul ciudat faptul că aceşti reprezentanţi ai păturilor social vulnerabile ne beştelesc pe noi, cei care îi ajutăm cu ce putem. Nu au greşit cumva adresa? Ceea ce pot eu să fac pentru ei, în calitatea mea de ziarist, e să scriu despre drama lor şi să le dau din când în când nişte bani în stradă. Atât. Nu am pârghii să le schimb viaţa din temelie. Nu sunt politician sau cinovnic. Şi mă mai interesează un detaliu: dar pe cei cu pârghii aceşti cerşetori obraznici tot îi fac cu ou şi cu oţet? Sau îi cuceresc prin smerenie şi voce tânguitoare?
În aşteptarea marilor victorii
Federaţia Rusă a repurtat recent două victorii importante pe plan sportiv: echipa de fotbal „Zenit” a câştigat Cupa UEFA, iar selecţionata de hochei a Rusiei a devenit, după o sincopă îndelungată, campioană mondială. Entuziasmaţi, fericiţi, locuitorii oraşelor ruseşti au ieşit în stradă să sărbătorească izbânzile, iar guvernanţii au ieşit imediat la rampă, declarând ritos că succesele acestea se datorează nu numai talentului şi voinţei proverbiale a poporului rus, ci şi renaşterii economice şi politice, renaştere începută odată cu venirea lui Vladimir Putin la putere. Aşadar, Rusia are cu ce se mândri şi sărbătoreşte. Republica Moldova nu se poate lăuda deocamdată cu asemenea performanţe în domeniul sportului. Şi e păcat, pentru că de victorii răsunătoare ea are nevoie, în opinia mea, într-o măsură mai mare chiar decât Rusia. De ce? Pentru că e cea mai săracă ţară din Europa. Iar acolo unde sărăcia e endemică, nevoia de mari victorii în stare să eclipseze pentru moment viaţa searbădă e incomensurabilă. De pe urma acestor victorii, care întârzie să apară, ar avea de profitat în primul rând demnitarii autohtoni. Aceştia ar putea să declare cu emfază că, iată, renaşte Moldova pe care noi o guvernăm cu mare pricepere şi ar putea să distragă atenţia simplilor muritori de la grijile cotidiene. Şi oamenii simpli, cuprinşi de bucurie, ar mai uita de probleme, şi-ar mai colora existenţa, şi ar fi pătrunşi de mândrie pentru ţara şi statul lor. Din nefericire, probabilitatea ca echipele „Sheriff” şi „Zimbru” să ajungă în fazele superioare ale Cupei UEFA e ca şi inexistentă. Aşa că ne mulţumim cu micile noastre reuşite pe care le mai şi exagerăm din neputinţă. Şi când o biatlonistă moldoveancă devine campioană europeană, în absenţa marilor favoriţi şi campioni, noi ne bucurăm de parcă am fi câştigat Cupa UEFA. Eu unul aş vrea să repurteze o dată şi Moldova o mare victorie, pentru ca să urmăresc apoi marele spectacol al sărbătoririi cu protagonişti importanţi şi foarte cunoscuţi…
|
Iulian Ciocan
Inapoi la cuprinsul numarului