Ethno Jazz Festival Chişinău 2007 - Amplificări ale câmpului expresiv

Pe lângă excelenţa prestaţiilor sale ca muzician, Anatol Ştefăneţ – liderul fabulosului grup basarabean Trigon – îşi demonstrează an de an şi calităţile de organizator. Timp de o săptămână, în septembrie 2007, Festivalul Ethno Jazz (iniţiat de marele violist) a transformat din nou Chişinăul într’o capitală a acestui rafinat gen muzical. Echipa organizatorică bine rodată, coordonată de Natalia Ştefăneţ şi Mariana Postică, reuşeşte să-şi alinte invitaţii şi pe spectatori cum rar se mai întâmplă prin alte părţi. Iar selecţia muzicală s’a dovedit cea mai solidă dintre toate cele şase ediţii de până acum.

În deschidere, vibrafonistul Eldad Tarmu a adus un interesant ansamblu cameral: îmbinare de swing genuin, datorat contrabasistului american Richard Simon şi bateristului Yoni Halevi (produs de vârf al noii generaţii de jazzmeni afirmaţi după anul 2000 în Israel), cu ingenuitatea şi sonoritatea neo-clasică a unui tânăr cvartet de coarde din România, alcătuit din Vlad Popescu, Ciprian Vicar, Cristian Haţeg şi Cristina Săvescu. După cum se observă, cei trei ani de când Tarmu predă jazzul la Universitatea Tibiscus din Timişoara au fost benefici nu doar pentru studenţii săi. Virtuozul instrumentist şi-a pus problema lărgirii câmpului expresiv dincolo de canoanele (nu rareori autoindulgente) ale mainstream-ului de factură post-bop. Rezultatul este o sinteză de tip postmodern, cu infuzii sonore din spaţiul central-est-european, investigat cu empatie şi poeticitate de către Tarmu. Demn de urmărit în continuare.

Saxofonistul argentinian Javier Girotto şi acordeonistul italian Luciano Biondini demonstrează prin muzica lor marile afinităţi reciproce ale culturilor din care provin. Melodicitate şi pasionalitate, într’o dezlănţuire mereu regenerată din sine însăşi, asemenea unui  flux al conştiinţei cu meandre imprevizibil-învăluitoare.

Cvartetul Pago Libre este, certamente, unul dintre cele mai valoroase grupuri de jazz ale secolului 21. Dacă e să ţinem cont de titulatura festivalului, şi în acest caz provenienţa etnică a interpreţilor joacă un rol major: rusul Arkady S­hilkloper (maestru al cornului, fluegelhorn-ului şi diverselor tipuri de tulnice), irlandezo-helvetul John Wolf Brennan (pian), şi austriecii Tscho Theissing (vioară) şi Georg Breinschmid (contrabas). Fiecare poartă cu sine reminiscenţe muzicale specifice zonei de origine, însă ceea ce rezultă din întâlnirea lor este o formă superioară de „folclor imaginar”, unde sonorităţile cristaline ale formulelor camerale post-impresioniste sunt înfrăţite cu expansivitatea improvizatorică a jazzului, totul îmbibat cu doze masive de humor. Ca termen de comparaţie literară, aş sugera opera lui Alfred Jarry, reevaluată şi revizitată din perspectiva tot mai sumbră a zilelor noastre. Poate tocmai de aceea, ceea ce cântă Pago Libre pe scenă poate fi luat şi ca o formă de rezistenţă a spiritului contra abrutizării  la care e supusă umanitatea. Asta rămâne valabil şi pentru celelalte valori prezente în festivalul de la Chişinău.

Demnă de elogii e şi participarea „extra-Trigon” din partea actualei şcoli basarabene de jazz. Într’o zonă cu o situaţie socio-economică destul de precară, muzicienii reuşesc totuşi să se afirme, chiar în domeniul atât de puţin lucrativ al jazzului. Mă refer la formaţia vocalistei Geta Burlacu (Acid Grape) şi la M-WoodyProject, propus de multitalentatul keyboardist şi compozitor Dorel Burlacu. Acesta s’a lansat cu voluptate în efluviile timbrale ale orgii Hammond, sau în inspirate solouri de muzicuţă, iar rolul basului din cvartetul său a fost atribuit unui promiţător tubist, pe nume Dumitru Tăpălagă. Ambele grupuri merită să fie luate în serios de către critica de specialitate.

Despre recitalul de acordeon solo al francezului Richard Galliano se poate afirma că a dus expresivitatea acestui instrument pe culmi încă neatinse. Un fel de nec plus ultra al stilului creat de Galliano însuşi – new musette. În plus, interpretul-creator a răspuns la solicitările de bis ale toridului public basarabean cu versiunea emoţionantă a unei Gnossienne de Erik Satie, ale cărei accente româneşti evocau amiciţia dintre compozitor şi Brâncuşi.

Tot ce se poate imagina în materie de ghitară-clasică-sub-spectru-jazzistic ne-a dăruit, într’un alt recital solo, germanul Uwe Kropinski. Piesele sale sunt Celebrări ale momentului. Alţii fac piese diferite ce sună la fel, el creează lucrări puse sub acest titlu, care sună de fiecare dată altfel. Sustras oricărui stil şi totuşi creator de stil. Oarecum pe linia inventivităţii ilimitate a lui Derek Bailey, însă cu mai mult sens şi cu subtilă coerenţă poetică. Control uimitor al fiecărui sunet, indiferent că e vorba despre note sau acorduri muzicale, de percuţia pe corpul ghitarei, sau de bruitisme insolit-hilare. Totul poate fi luat şi ca un argument pentru forţa tămăduitoare a muzicii (tema compusă când muzicianului i s’a îmbolnăvit tatăl l-a întremat pe acela!). Kropinski e o personalitate pe cât de modestă din punct de vedere uman, pe atât de covârşitoare artisticeşte.

Rao Trio e alcătuit din trei juni instrumentişti spa­nioli, în frunte cu German Diaz – un virtuoz al instrumentului tradiţional zanfona. E vorba despre un fel de flaşnetă medievală, al cărei timbru poate fi exploatat nu doar pentru colorarea peisajelor sonore, ci şi ca protagonist al unor cutezătoare improvizaţii (aşa cum admirasem, pentru prima oară, în recitalul grupului Baldo Martinez la festivalul portughezo-galician din Guimarães în 1999). Diaz e pe cale să devină un nume de referinţă în jazzul spaniol, graţie muzicalităţii, supleţii şi liris­mului cu care mânuieşte acest „mini-moog-synthesizer” al epocii preclasice, peste grooves-urile create de companionii săi Cesar Diez la ghitară bas şi Diego Martin la baterie şi cajon.

Tot sub semnul tinereţii a stat şi programul cvintetului Que Passa, venit la Chişinău prin contribuţia Institutului Polonez din Bucureşti. Aici cuvântul de ordine ar fi calofilia, orientată spre domeniul stilistic tango nuevo. Abilităţile improvizatorice ale acordeonistului Jakub Mietla s’au conjugat în mod fericit cu temperamentala evoluţie a colegilor săi, Jaroslaw Dzien şi Marcin Hilarowicz la ghitare, Lukasz Adamczyk/bas, Miroslaw Hady/cajon. Publicul de excepţională sensibilitate prezent în sala Teatrului Naţional Mihai Eminescu a reacţionat, şi de această dată, cu maximă receptivitate, la fel cum avea s’o facă şi în cazul duetului ruso-basarabean alcătuit din Sergey Starostin/voce, clarinet, instrumente folclorice & Mario Căldăraru/instrumente de percuţie, construite în cea mai mare parte de el însuşi. Tehnica vocală a primului e foarte apropiată de cea a lui Grigore Leşe, însă zonele din care se inspiră au proporţii de-a dreptul transsiberiene. Pe Căldăraru îl admirasem în superbul album al formaţiei Trigon intitulat Vocea Pământului, produs de către ICR în colaborare cu clubul Green Hours din Bucureşti. Performanţa sa live revelează un muzician original, capabil să nuanţeze şi să aprofundeze – prin unduioasele-i coregrafii percuţionistice – acţiunea de valorizare a melosului ancestral rusesc întreprinsă de partener.

Cvartetul vocalistei de origine turcă Senem Diyci a beneficiat de prezenţa unor excelenţi instrumentişti interesaţi să abordeze tematici orientale dintr’o perspectivă occidentală: Alain Blesin/ghitară, Philippe Botta/sax, flaut, François Verly/baterie. Momente de magie, îmbibate de şarmul multiculturalităţii anatoliene, alternând însă şi cu unele lungimi fastidioase. La rândul său, ghitaristul indian Amitava Chaterjee (membru cu vechi state de serviciu în grupul recent decedatului Joe Zawinul) a cântat în alianţă cu reprezentanţi ai solidei şcoli jazzistice din Cehia, sub genericul Amit Chaterjee Alliance.